Gh. A. M. Ciobanu – Primii fiori (II)

10iar notarul, găsind pe o masă alăturată o revistă franceză, o deschise vizibil şi zgomotos, în timp ce ochii i se aprinseră la o fotografie, care era un instantaneu de la un concurs ciclist de acum cincisprezece ani la Lyon. Toate acestea merseră până când D-l. Dimitrie Dimitrescu aruncă plicul terminat într-o parte pe biroul arhiplin, manieră pe care o urmară şi ceilalţi: preotul îşi vârî cutia de chibrituri înapoi în buzunar şi directorul sfârşi cu pantofii prin ruperea bruscă a şireturilor. Numai notarul continua să privească atent la un colţ al fotografiei, unde de-altfel nu era nimic.
-Est-ce que le monsieur parle le français?- întrebă primarul cu o voce străină.
La auzul acestor cuvinte notarul, foarte calm, depuse revista pe masa alăturată, după care se aşeză mai bine pe scaun, ca un om care începe să dea atenţie celor ce se petrec în jurul său. Dar, spre mirarea sa, cu toate că presupuse că primarul începuse deja şedinţa, văzu pe toţi liniştiţi şi atenţi, ca în aşteptarea unui răspuns. Atunci, atribuind cuvintele auzite unei persoane exterioare, întoarse deodată capul spre uşa închisă, întrebând mirat:
-Nu ştiu dacă mi s-a părut numai, dar am impresia că e cineva afară…
-Nu, nici nu vi s-a părut, nici nu e nimeni afară, – răspunse zâmbind primarul, – ci eram eu, care, văzându-vă răsfoind „Le Figaro”, voiam să ştiu dacă, într-adevăr, ştiţi franceza!…
Aici D-l. notar se văzu pierdut. Îşi fixă ochii asupra blestematei de reviste, fără să poată găsi câteva cuvinte de răspuns. Că ştie sau nu ştie franceza, nici lui nu şi-ar putea spune categoric, însă realitatea catastrofală era că momentan nu putea să zică nimic. De aceea, se strădui să ia o atitudine cât mai indiferentă, – ca şi cum mersul logic al lucrurilor ar fi exclus existenţa oricărui răspuns, – cu toate că gesturile sale exterioare trădau regretabilul dezechilibru ce predomina atunci în interiorul conştiinţei D-lui Mihăilescu. Liniştea însă era prea mare şi se cerea un răspuns; un răspuns care trebuia, evident, să pornească de la el, astfel, că se agăţă de nişte cuvinte la întâmplare:
-Nu e pentru prima oară că am fost pus în faţa unei presupuneri asemănătoare cu aceasta de acum… Astfel, mi-amintesc că acum trei ani, când am fost chemat de Prefectură la…
-O, nu! Vă mulţumesc, – îl întrerupse rece primarul, – cunosc faptul. Mi l-aţi relatat duminică, în timpul ospăţului…
-A, da!…Aveţi dreptate!…, – îngână deznădăjduit notarul cu o presupusă indiferenţă totală.
Şi în timp ce orologiul sună jumătate, preotul se sculă în picioare, îşi aranjă mai bine antereul, şi după ce trase o privire pe fereastră, zise patetic:
-Bogată roadă o să avem anul acesta, domnule primar, şi de la vie şi de la câmpul proaspăt arat…
-Adevărat! Mai ales de la câmpul acesta, care n-a fost cultivat de atâta timp, – îşi dădu părerea şi directorul, vârându-şi picioarele după scaun.
-Şi totuşi cred că tot via va da procentul cel mai ridicat de producţie, – zise notarul, aşezându-se mai bine şi fericit ca un şcolar, care a jucat destul de bine rolul că ştie lecţia, dar n-a mai spus-o.
-Da, – începu primarul, după ce mai privi odată pe furiş la notar, – aveţi dreptate. Satul acesta e aşezat pe un sol bun…
-Foarte bun!..
-…Şi tocmai, pentru că avem de-a face cu un sol atât de apreciabil, ne lovim aici de o chestiune destul de importantă…
-Multe chestiuni mai întâlneşte omul în viaţă, d-le primar, zise iar preotul îndreptându-şi ochii spre pragul de sus al uşii, dar credem că, referindu-ne la acelea care ne interesează pe noi, datorită Dvs. le vom înlătura…
-Aceasta nu o credem numai noi, ci şi toţi sătenii, – afirmă directorul spusa Sfinţiei-Sale, cu ochii în pământ, în timp ce notarul, îşi mută scaunul mai lângă fereastră, acoperind astfel definitiv, din faţa primarului, afurisita de revistă.
-O chestiune, D-lor, fie cum ar fi, nu trebuie rezolvată de o singură persoană, care poate greşi. Ci întotdeauna e nevoie să fie judecată şi realizată prin „colaborare”…
-De sigur, adăugă iute d-l. Mihăilescu, spre a da dovadă că dintre toţi, numai el ştie înţelesul ultimului cuvânt al primarului.
-Şi de când e lumea, biruinţa tuturor popoarelor s-a realizat numai prin „colaborare”!
Notarul tuşi; şi directorul sfârşi cu acelaşi inexplicabil cuvânt.
-Şi cât vom trăi noi, zeul civilizaţiei noastre va fi tot „colabora-rea”…
Acum notarul scoase o enormă batistă şi-şi descărcă zgomotos nasul în ea; şi preotul terminase cu acest cuvânt, pe care nu-l mai auzise vreodată.
-Ei bine, Domnii mei, după ce văd că aţi înţeles sensul acestui cuvânt, vreau să vă arăt acum scopul invitaţiei ce v-am făcut-o pentru azi.
Cu toţii se aşezară mai bine pe scaun, în afară de director, care se temea să nu-şi scoată la lumină pantofii.
-Luând în primire conducerea acestui sat, mi-am dat seama, chiar din momentul serbării de duminică, pe care aţi făcut-o în onoarea mea, că aici este de pus la punct o chestiune destul de grea, o chestiune care se cere rezolvată cât mai repede, fără a mai pierde nici un minut. De aceea v-am chemat şi pe Dvs. ca la un loc, să judecăm şi să punem pe teren interesanta problemă, de care depinde însăşi natura existenţei acestui sat. În curând, va avea loc aici o renaştere, dacă ea va fi bine chibzuită şi îndeplinită la timp şi cu credinţă…
-Cât despre timp, începu directorul, privind orologiul aşezat strâmb pe perete spre a nu mai sta,- aş crede că e un punct care se rezolvă repede…
-Aţi înţeles puţin greşit cuvintele mele, domnule director. Aici n-a-vem la mijloc un lucru neînsemnat, la realizarea căruia s-ar acorda un premiu de iuţeală, ci faptul acesta cere mult timp, care trebuie să fie întrebuinţat de pe acum, fără a mai amâna nici o zi!…
-Da, lucrurile sunt clare, – îşi dădu cu părerea notarul spre a-şi dovedi superioritatea sa faţă de director în ce priveşte înţelesul lucrurilor de această natură, – şi am fi foarte mulţumiţi dacă d-l. primar ar binevoi să ne expună, cât mai curând, prezenta problemă, căci, drept să spun, pe mine mă preocupă foarte mult faptul acesta, mai ales că de el depinde onoarea satului nostru…
-Într-adevăr, aveţi dreptate. Onoarea acestui sat depinde de problema pe care o vom discuta.
-S-o auzim! – conchise Sfinţia Sa, în timp ce notarul scoase iarăşi batista, spre a-şi descărca blestematul de nas, precum şi de a-şi ascunde în ea un zâmbet fericit, deoarece a afirmat odată şi primarul spusele lui.
-Ei bine, cred că şi Dvs. aţi observat acest fapt în lunga vieţuire pe care aţi dus-o aici. Fiindcă aici viţa dă un rod întotdeauna îmbelşugat, sătenii s-au dedat complet băuturii!
-…Şi oricine ştie că băutura exagerată e factorul care duce spre ruinarea, nu numai a unui sat sau a unui judeţ, ci chiar a unei întregi ţări, ce are astfel de locuitori. Şi în tot decursul istoriei aţi văzut că lumile civilizate au căutat mereu să distrugă acest viciu blestemat şi continuă şi acum să-l dezrădăcineze. Totuşi, nu toţi sunt de partea acestei idei, ci numai câţiva, care s-au unit şi sufleteşte şi materialiceşte la un loc, formând astfel o adevărată armată puternică, cu tendinţa de a distruge acest obicei diavolesc. Ei bine, domnii mei, vă declar acum că şi eu fac parte din această legiune salvatoare!…
Cei trei continuară să-şi păstreze poziţia pe care o luaseră mai înainte,
în timp ce primarul îi privi câteva clipe, pe rând.
-Care este părerea Sfinţiei-Voastre? – se adresă în sfârşit preotului, care se trezi şi se sili să ia, cu mare greutate, o poziţie prin care să se arate că e de partea spuselor primarului.
-Eu îmi dau rar de tot câte o părere, dar văd acum că am o nouă ocazie de a-mi mai da una, prin care să afirm vorbele Dvs. Acest viciu urât trebuie distrus cât mai curând. După cum se vede şi în Sfânta Scriptură, urmările lui sunt destul de amare.
-Dar nu numai în cărţile sfinte, – interveni repede directorul, fără să mai fie întrebat de primar, fapt care să producă o impresie mai bună asupra sa, – ci şi în istorie avem o mulţime de popoare, care s-au dedat băuturii, – printre care putem cita şi pe Daci, – şi de urmările dezastruoase ale acestui obicei.
Şi fiindcă primarul privi în grabă şi pe notar, afirmă şi el această idee, cu o nuanţă de originalitate în felul de a trata chestiunile şi referindu-se la ceea ce spusese directorul:
-D-le primar, judecând lucrurile pe teren economic, întâmpinăm un mare neajuns. Dacă am urma reforma lui Deceneu aplicată dacilor, atunci satul nostru îşi va pierde averea sa şi va deveni sărac, deoarece de pe mica fâşie de pământ abia arată, precum şi de pe dealurile despuiate de viţă, nu vom putea trage nici un folos…
-D-le Mihăilescu, îmi place de Dvs., c-aţi privit chestiunea din punct de vedere economic. (Notarul scoase iar batista, pentru a treia oară şi-şi ascunse în ea un al doilea zâmbet). Totuşi, mă văd obligat să vă expun greşeala pe care aţi făcut-o, deoarece sensul reformei mele e altul. Satul acesta produce o recoltă frumoasă, recoltă care dacă ar fi vândută, ar produce un venit incomparabil. Ei bine, până să nu aplicăm ideea noastră, tot produsul viei fiind consumat de către săteni, mai poate fi vorba de vreun venit? Dar noi, căutând să rezolvăm această problemă, nu ne referim a distruge viţa, ca Deceneu, ci acest viciu al locuitorilor…
-Într-adevăr această reformă, destul de grea de îndeplinit, aduce binefaceri apreciabile – îşi dădu părerea Sfinţia-Sa.
D-l. Mihăilescu, văzând că greşise puţin prima sa contribuţie, căută să se înalţe din nou, arătându-şi, în acelaşi timp, superioritatea faţă de ceilalţi.
-Domnilor, ce folos că noi cei adunaţi aici, înţelegem destul de bine această idee, cât se poate de lăudabilă, dacă sătenii nu o vor privi, niciodată, cu mulţumire. Pentru ei nu există nici o reformă, care să le schimbe situaţia prezentă, ci ei se mulţumesc cu starea în care se găsesc. Astfel, piedica cea mai mare pe care o vom întâlni în drumul nostru, va fi persistenţa sătenilor, datorită inferiorităţii lor…
-Aveţi cea mai mare dreptate în aceste cuvinte ale Dvs. Aţi remarcat destul de bine piedica ce pare de neînvins, dar pe care totuşi o vom birui!
-Cu siguranţă! – mai adăugă elocvent notarul, scoţându-şi pentru a patra oară batista, spre a-şi ascunde în ea un al treilea zâmbet, destul de evidenţiat.
-Şi acum, D-lor, să trecem mai departe. După ce v-am expus grava chestiune ce planează asupra satului nostru, să vedem normele de a o pune la punct. De acea, v-am chemat pe Dvs. aici, nu pentru a rezolva lucrul pe care l-am efectuat eu mai înainte, ci pentru a vi-l face cunoscut şi a vă da rolurile respective. Ca întotdeauna, orice măsură trebuie luată la început încet, trecând mai târziu la grabă şi la acţiuni mai intense. Astfel, primele mele înfăptuiri le-aţi văzut de Luni încoace. Oamenii au început să se supună, dar nu de bună voie, ci din frică, întocmai ca un animal dresat. Eu nu voiesc aceasta, ci vreau ca fiecare să-şi dea seama de pericolul alcoolismului precum şi de binefacerile înlăturării lui. Numai atunci, când peste sat va pluti mulţumirea şi cuminţenia, numai atunci îmi voi socoti misiunea mea îndeplinită.
Aici făcu o pauză mică în timpul căreia îşi scoase o batistă şi tuşi zgomotos în ea. Tot acum preotul se sculă din nou şi-şi aşeză mai bine antereul, iar notarul, ce părea că dă o foarte mare atenţie spuselor primarului, întoarse capul într-o parte şi trase un căscat discret. Toate aceste mici acţiuni dădură posibilitate directorului de a se ridica repede şi pe furiş de pe scaun spre a se dezmorţi puţin, după ce îşi ascunse, din nou, picioarele.
-Şi acum, domnii mei, a venit momentul să vă cer ajutorul Dvs. şi anume: Duminică după amiază tot satul se va aduna în sala cea mare a primăriei în care se va ţine o şedinţă solemnă, prin care vom căuta să convingem. Să ştim că dacă vom convinge, atunci acţiunea începută de noi e pe jumătate efectuată. Duminică deci va fi baza. Pentru aceasta am anunţat şeful de a aduce tot satul aici, absolut tot satul, lucru de care nu mă îndoiesc. Greutatea se referă însă la noi, la acei care vom vorbi. Va trebui ca vorba noastră să fie convingătoare, şi de la primele cuvinte să-şi dea seama fiecare, de scopul înalt urmărit de noi pentru binele lor. Iar, la urmă, să nu plece nici unul cu inima îndoită sau cu conştiinţa neconvinsă de aici. Acum să vă expun programul.
Şi primarul deschise unul din sertarele biroului, de unde scoase o hârtie împăturită în patru, pe care o desfăcu în grabă, în timp ce ceilalţi trei luară o poziţie de aşteptare.
-Primul care veţi vorbi veţi fi Sfinţia-Voastră, arătând, în puţine cuvinte, rolul şedinţei şi dorinţa ca toţi să urmeze sfaturile date atunci. După cum se vede, aveţi un rol mic, dar plin de convingere. După aceasta veţi vorbi Dvs., D-le Gheorghescu, care veţi trata chestiunea din punct de vedere medical, arătând urmările rele pentru organism ale acestui viciu. Apoi veţi vorbi Dvs, D-le Mihăilescu şi veţi trata aceeaşi problemă pe câmp economic. La urmă voi veni eu, care voi expune chestiunea din toate punctele de vedere, dând totodată şi noi ordine. Acestea ar fi, tot ceea ce trebuia de vorbit astăzi şi, înainte de a ne despărţi, vă mai amintesc încă odată să pregătiţi expunerile bine, pe înţelesul tuturor şi convingătoare, spre a reuşi cât mai curând cu reforma noastră.
D-l. notar părea puţin nelămurit. Era pentru prima dată în viaţa lui, când trebuia să compună şi să ţină un discurs, încă bun şi convingător. Primarul îl observă şi i se adresă obosit:
-D-le notar, am spus tot ce aveam de spus, pentru ziua de azi şi chiar dacă aş mai avea ceva, n-aş putea să mai vorbesc, fiindcă încep să fiu pradă unei indispoziţii destul de mare.
-Cum se poate? – interveni repede preotul, – atunci să ne iertaţi că v-am reţinut până acum. De, noi ne-am făcut datoria şi am venit!
-Întotdeauna datoria trebuie îndeplinită şi terminată. Cât despre mine, de multe ori am mai avut cazuri de acestea. Sper că până Duminică îmi va trece.
Preotul aruncă privirea pe fereastră, se uită câtva timp gânditor la dealurile cu vii, apoi îşi întoarse din nou faţa acoperită de un zâmbet tainic.
-Dacă ar voi D-l. primar, eu i-aş da bucuros una din licorile mele de acasă şi boala îi va pieri imediat…
-Fie, părinte, primesc. Numai să-mi redea liniştea din nou, căci altfel nu voi putea lucra la reforma noastră…
-Veţi vedea în curând. Chiar acum voi trimite pe servitor cu o sticlă.
-Şi e preparată de Dvs.?
-De mine!
-Atunci aduceţi-o, părinte, şi vă voi da cât veţi cere!
-Ba deloc! Nici nu mă gândesc la aceasta!
-Dacă nu primiţi vă voi mulţumi cât se poate mai frumos.
-Aşa da, primesc! – încheie preotul sculându-se de pe scaun şi aşezân-
du-şi fericit antereul.
-Cât despre darea altor lămuriri, după cum văd c-ar voi Dl. notar, mai e nevoie să ne mai întâlnim vreodată până duminică?
-Nu! Nu! E de ajuns atât! De-acum să cerem ajutor de la Cel de Sus şi să muncim, din toate puterile noastre, pentru reînvierea satului nostru,- luă cuvântul repede Sfinţia-Sa, nerăbdător de a ajunge cât mai curând acasă şi de a trimite licoarea minunată. Notarul voi să mai zică ceva, dar se reţinu; ar fi fost în zadar.
Se sculară cu toţii în picioare, în timp ce primarul rămase tot pe scaun cu faţa puţin galbenă şi privirea obosită. Îşi luară, pe rând, rămas bun de la el, iar directorul, spre a ridica privirile tuturor de jos, priviri care ameninţau pantofii săi, zise cu elocvenţă:
-Şi vă mulţumim, d-le primar, pentru bunăvoinţa ce aţi avut-o de a ne chema şi de a ne împărtăşi şi pe noi din onoarea ce aţi dobândit-o prin reforma Dvs.
-Onoarea se cade să o dăm satului nostru, judeţului nostru şi ţării noastre, căci noi nu ne facem decât datoria…
În timp ce orologiul bătu şi el, la fel de bolnav, cinci fără un sfert, cele trei persoane ieşiră din biroul d-lui primar.
Odată ajunşi în uliţă, măştile lor serioase căzură, devenind din nou abătuţi şi plictisiţi.
-Părinte, – glăsui molatic notarul, arătând cu mâna locul veseliei de altădată, – oare vom ajunge să tăiem umbrarul de acolo?
-Aveţi răbdare, fiii mei, – îl împăcă Sfinţia-Sa, care păstra încă o aceeaşi înfăţişare fericită şi şireată, numai prin răbdare vom învinge…
Şi se despărţiră.
Notarul se îndreptă pe uliţa principală a satului şi pe care-l întâlnea pe drum sau în grădină, îi spunea şi lui noua şi teribila reformă a primarului Dimitrescu, într-o nuanţă atât de deznădăjduită, încât cu toţii rămâneau trişti, cu ochii pironiţi spre pâlcul de copaci, între care se odihnea stins altarul lui Bacchus. Directorul se grăbi spre unica prăvălie, de unde să-şi târguiască o pereche de şnururi mult mai trainice. Iar părintele Năstase trecu şoseaua şi intră la el acasă, strigându-şi argatul de la poartă.
-Gavrile, ia prezintă-te acum în grabă la mine!
Şi Gavril ieşi de sub şopron, unde încheiase cu moş Ene un tratat de lungă durată şi care fu încălcat de apariţia blestemată a Sfinţiei-Sale.
-Măi Gavrile, – îi cuvântă mai departe, trăgându-l în şopron să n-au-dă nimeni, – ai să te duci în fundul pivniţei şi-ai să dai peste butoiul uitat de toţi, plin cu vin vechi, de când m-a făcut pe mine popă aici. Ai să umpli o sticlă şi-ai să mi-o aduci în grabă. Ai venit?
Gavril căscă odată lung şi luând apoi o sticlă curată se repezi bucuros în fundul pivniţei, ca un om căruia i s-a dat o astfel de misiune. Umplu o sticlă, o deşertă, o mai umplu odată din aceeaşi „licoare extrasă din atâtea plante” şi se repezi cu ea la Sfinţia-Sa, care îl aştepta în cămăruţa sa cu alte arome dulci şi cu ceară topită. Îi puse un dop bun, o cerui bine, o înveli în hârtie subţire şi i-o înmână iarăşi lui Gavril.
-Ai s-o duci tot aşa de repede D-lui primar acesta nou, la el acasă. I-o dai şi te-ntorci îndată. Dar nu cumva să-i spui că-i vin, că te spânzur în clopotniţă. Să zici că e doctorie făcută de mine acum un an, din plante, pe care chiar tu le-ai cules. Ai înţeles? Pleacă!
Şi Gavril o porni ca fulgerul la d-l. primar, care îl aştepta palid în grădină.
-Ai şi adus-o? Bravo! Dar ce culoare are! Pare că-i vin!
-Păi câte nu seamănă cu el şi înseamnă că toate-s vin? E o doctorie făcută de Sfinţia-Sa anul trecut, dintr-o mulţime de buruieni. Mă săturasem cât le culesesem. De fapt aveţi dreptate: şi culoarea şi gustul sunt ca ale vinului…
-Ei bine, să-i spui părintelui că-i mulţumesc. Iar ţie… na, să-ţi cumperi tutun!, şi-i dădu o mână de mărunţiş.
Gavril plecă în grabă, şi, după ce trecu pe la prăvălie unde întâlni pe director încercând rezistenţa unei grămezi de şireturi, se îndreptă iute spre casă, unde şopronul îl rechema prin glasul lui moş Ene.
Domnul primar intră în casă cu licoarea minunată. Căută un pahar, şi după ce desfăcu sticla cu mare greutate, îl umplu cu lichidul roşu ca purpura. Îl privi câtva timp, admirându-i culoarea minunată, după care îl duse la gură, gustând odată. Rămase câtva timp cu paharul în mână apoi, ca îndemnat de cineva nevăzut, îl duse din nou la gură şi-l vărsă complet pe gât, plescăind la urmă de câteva ori din limbă…
-Tare aş vrea să ştiu din ce buruieni a preparat Sfinţia-Sa această doctorie… Bună licoare! (Se aşeză la birou). Orice s-ar spune, tot mă simt mai binişor acum!
Luă tocul, scoase un plic şi scrise pe el o adresă, după care ridică ochii în căutarea tamponului, pe care nu-l zări, dar în locul lui, îi apăru în faţă sticla cu doctorie.
-Şi totuşi, am impresia că încă nu mi-a dispărut complet indispoziţia… Poate ar trebui doza dublă…
Şi chiar puse acest gând în aplicare; mai umplu un pahar şi-i făcu o aceiaşi cinste ca şi celui dintâi.
-Ei, acum la lucru!
Apucă tocul iar, trase o hârtie şi scrise:
„Domnule Procuror”
Dar nici o idee nu-i venea în minte. Învârtea mereu peniţa în aer, în aşteptarea literei începătoare, dar parcă uitase tot ceea ce trebuia să raporteze. Mai stătu câteva clipe aşa, apoi aruncă tocul şi puse hârtia în sertar.
-Asta mai târziu… Acum altceva… Dar la cine mai am de scris?
Şi-şi mai trase o hârtie la el, apucând din nou tocul, dar nu-i mai venea în minte nici o instituţie şi nici vreo personalitate mai însemnată, căreia ar fi trebuit să-i răspundă. Aruncă şi acum plictisit tocul şi începu să se plimbe în lungul odăii.
-Licoarea Sfinţiei-Sale! N-am crezut că preoţii se ocupă cu lucruri de acestea… În tot cazul, e ceva bun… O licoare care merită toată lauda… (Şi duse obosit mâna la frunte). De fapt, tot mă mai doare puţin capul, dar nici ca la început nu mă simt… (Se opri lângă fereastră, privind spre birou) Sau poate… Aşa o fi… De ce n-am întrebat oare pe Sfinţia-Sa, sau chiar pe băiat, cât trebuie să beau din această doctorie? O fi trebuind numai un pahar… Şi eu… A, nu… Am impresia că după slaba moleşeală ce-o mai simt va trebui să beau toată doctoria… Aşa este… Desigur… Aşa e!… De altfel…
Şi aruncând o privire asupra sticlei, imaginea ei lungăreaţă, colorată în roşu de la jumătate în jos şi paharul gol, îi întări şi mai mult ultima idee. Trebuia s-o consume toată. Şi mai umplând un pahar, îl făcu să dispară într-un moment. Apoi se aşeză iar la birou spre a face o pauză, luă tocul şi începu o nouă foaie:
„Dragă bunicule,”
Muie iar în cerneală şi reciti încă o dată titlul scris în sus şi tremurat:
-Dar ce naiba, parcă nu sunt în toate minţile… De când îi mort bunicul, Dumnezeu să-l ierte! Şi eu îi scriu… Ce-i cu mine oare? Dar, în definitiv, pentru că am amintit de el, ia să închin ultimul pahar în amintirea lui…
Şi cu mâna tremurândă, mai umplu un pahar, se sculă în picioare şi sprijinindu-se de birou, îl ridică la înălţimea pieptului, exclamând dulce:
-În amintirea ta, iubitule bunic!
Îl înghiţi imediat, după care căzu pe scaun. Stătu câteva clipe nemiş-
cat, apoi îşi întoarse ochii spre sticla şi paharul gol, care zăceau în mijlocul biroului.
-Ce nebun sunt… Am închinat în amintirea bunicului cu această doctorie. La morţi trebuie cu vin… Dar nu… Cu vin nu … Nu e bine… E contra reformei mele minunate… Mâine, poimâine, o să-mi văd satul transformat într-o capitală. Cu toţii îmi vor lăuda măreaţa mea acţiune… Cum o să-mi strângă din toate părţile mâna… Cum o să mă dea tuturor de exemplu… Şi satul acesta va fi un rai, bogat ca o împărăţie şi cu săteni cuminţi ca nişte îngeri… Numai datorită memorabilei mele reforme… Trăiască reforma mea!
Şi luat de elanul cuvântului, începu să cânte cu o voce falsă, bătând tactul cu pumnul în birou, făcând ca toate lucrurile de pe el să joace ritmic:
„Deşteaptă-te Române”…
Cântă strofa întâia pe jumătate, dar pe urmă, nemaiputând urca, tăcu.
-Minunat, Domnule! Minunat… Licoarea părintelui face minuni… Acum aş lucra bucuros până mâine dimineaţă, fără să mă obosesc… Minunat… Chiar am să-ncep…
Şi-şi trase iar cu hotărâre o hârtie nouă, muie tocul în cerneală şi se pregăti să scrie.
-Cui oare să-ncep?… Unde?… Acasă le-am scris ieri!… Atunci?… A, domnule, se-nţelege… Cea dintâi scrisoare se cuvine, fireşte, părintelui… De sigur… Cum de am uitat?!… Las pe mine… Ştiu eu ce să-i spun… Aduc eu vorba şi despre această doctorie… E şi natural… Dar ce licoare!…
Şi începu tremurat:
„Înalt, Prea Sfânt Sfinţite, A-tot-Coborâtorul lui Dumnezeu pe pământ, Părinte Năstase,” –
Muie din nou, dar condeiul îi rămase în călimară. Mâna îi căzu pe birou, iar urechile începură să-i vâjâie. O moleşeală mare îl cuprinse. Lăsă câtva timp capul pe braţ, apoi îl ridică sus:
-Nu cumva mi-o fi somn?!
Şi, ca o completare, orologiul bătu şase bătăi rare.

Reclame