Gh. A. M. Ciobanu – Primii fiori (I)

10Cu deosebită sinceritate, autorul
mulţumeşte distinsei Doamne Corina Grecu
pentru neegalata sa amabilitate de a fi sprijinit
editarea acestui volum, prin care
să ne reîntâlnim cu trecutul îndepărtat
al unor „Primi fiori”.
De asemenea, o aleasă preţuire
scriitoarei Emilia Ţuţuianu şi editurii sale muşatine,
pentru strădania bibliofilă deosebită, pe care
a dăruit-o cu multă sensibilitate,
întru apariţia volumului nostru.
Autorul

                                                                              ***
Prefaţă
Enciclopedism şi Creaţie

Apar din când în când, în cultura noastră, făpturi enciclopedice, care îşi edifică Lucrarea ca pe un „avânt eroic” (Degli erroici furori -Giordano Bruno) în chip armonios multiplu: poezie, muzică, ştiinţă, filosofie. Aşa au fost, desigur: Henri Coandă, Dimitrie Cuclin, Alexandru Bogza (fratele celebrului Geo Bogza), Pius Servien, Matila Ghyka ş.a.
Astăzi, iată, îl întâlnim cu Bucurie tandrică pe muzicianul-filosof, poet, publicist şi om de ştiinţă Gheorghe A.M.Ciobanu, din sacrul târg al Romanului, după cum el ar putea să se revendice drept fiu al Fălticenilor lui Ion Irimescu.
În suita de înfăptuiri pe care ne-o relevă volumul „Primii fiori”, totul parcurge, parcă, cei patru timpi ai formei sonată, în temporalitatea experiată, trăită a unei Anamnesis, dintr-un vălmăşag istoric, dintre anii 1936-1944. Ceea ce se poate remarca, de la început, este legătura („coinonia”), cununia prin Muzică între toate cele patru „Coerenţe fundamentale”, despre care ne-a vorbit nu o dată tainicul Nichita Stănescu.
Poemele dintâi ale lui Gheorghe A.M.Ciobanu poartă semnificativ titluri beethoveniene sau eminesciene: „Sonata Lunii”, „Glossa”, „O, mamă sfântă…” dar şi tonalitatea lui Blaga, Goga, Esenin.
Proza rezonează, de asemenea, sub acorduri de uvertură romantică („Cristal nocturn”), dar şi cu răbufniri de mitologie istorică: „Egmont”, „Deceneu”, „Valea uitaţilor” (dramă), „Puntea Diavolului”, „Lucia de Sandolore”.
Filosoficul străbate, omniprezent, toate celelalte coordonate ale creaţiei poetico-româneşti şi se încununează definitoriu, în sfera ipoteticului ştiinţific.
Autorul îşi motivează el însuşi tema şi drama acestui volum „retro” , ca într-o programatică anamneză, re-aducere-aminte, acum când se re-întâlneşte cu propria sa fiinţă, nu departe de „răscrucea a opt decenii” de vieţuire sub zodia lui „Et in Arcadia ego”, de la primele „zămisliri întru ale condeiului”, de la „pastelul” nocturn, la diurnul dramei din „Egmont” şi de la „universul scenic restrâns” din „Valea Uitaţilor” la „infinitul cosmic al peregrinărilor” dincolo de „Planeta Marte”
Paradoxal, ca tot ceea ce înseamnă artă, adică Poesis, imaginarul perpetuu adolescentin se răfuieşte cu prea-plinul existenţei banale, cotidiene, sub zarea de Auroră a posibilului în care „spaţiul interstelar avea dimensiunile grădinii de lângă casă, iar imposibilul era metabolismul obişnuit al vieţii de zi cu zi” (Postfaţă).
Cu adevărat, dacă încercăm saltul în acest „Maelstron” al lui Gh.A.M. Ciobanu, avem revelaţia perenă (şi nu târzie) a unui De profundis sub clar muzical de Sonata Lunii, din care ne vom adăpa aistesis-ul, simţirea noastră încă receptivă, primitoare:

„…Imagini trecute acum reînvie
Şi-n mersul lor dulce, umil,
Prin neguri de vremuri într-o noapte târzie,
Un chip văd, senin de copil.”
(Sonata Lunii)

Sub uraniana, celesta privire a Luceafărului poetul clamează, cu invocări de chipuri eliadeşti, ca dintr-un abis de „Peşteră” platonică, pe cei care – trecuţi „dincolo” – se cer reînviaţi, re-instituiţi ontologic spre Lumină şi Viaţă, pentru ca apoi, într-o „eternă reîntoarcere” să-şi „împlinească” odihna în liniştea eternă a sepulcrului destinat. Ceva din perpetua Epigonii a lui Eminescu, ne ţine în universul ne-închinat şi vecinic al Poesisului.
Ca într-un soi de „vis al morţii eterne / e viaţa lumii-ntregi”, poetul îşi deapănă juvenila invocaţie.

„Din adâncimi fluide, reînviaţi acuma,
Figuri, odată triste, d-eterni rătăcitori,
Voi, care pe întinsuri de ape, întruuna,
Aţi dus o viaţă crudă, de mări stăpânitori.
………………………………………………
Veniţi ca să revedeţi ce aţi lăsat în urmă,
Un vis, fără odihnă, ce voi l-aţi părăsit,
Cum fiecare-ntr-un necunoscut îşi scurmă,
Ideal din umbre şterse, ce duc înspre sfârşit.”
(De profundis)

Chemarea la viaţă nu este pentru o absolvire sau mântuire, ci spre o damnată destinare a „unirii” trecutului cu sfârşitul; într-o palingenezică aneantizare, ca judecata ultimă:

„Apoi să vă reîntoarceţi, să rechemaţi sfârşitul,
Ce l-aţi zdrobit în drumul venirii spre pământ,
Şi să dispăreţi iarăşi, spre-a retrăi trecutul,
În liniştea eternă a negrului mormânt…”

Modelul eminescian îl urmăreşte sacro-sanct, pe autor, model re-trăit într-un timp istoric de izbelişte (Cel de-al doilea război mondial), când Glossa îi apare în toată forţa şi splendoarea de interogaţie-imprecaţie:

„De ce nu părăsiţi noianul, din zarea voastră-ntunecată,
Şi să plecaţi înspre lumină, pe calea cea adevărată…”

Finalul este unul de trezire, de „deşteptare”, ca în Mureşanu (cu cele 3 variante, chipuri):

„Veniţi, pe calea fericirii, veniţi în loc de renviere!…
Ieşiţi din locul rătăcirii şi din ascunsa lui durere!…
De ce urmaţi mereu cărarea, ce duce-n negura eternă,
Trăind o viaţă aparentă, în încordarea ei supremă,
În foc cu flăcări nevăzute, în bucurii de neguri pline,
De ce mai staţi în lumea asta, întruna în întunecime?…
Veniţi în sferele tăcerii şi în izvorul nemuririi,
Veniţi în loc fără durere, p-eterna cale-a fericirii!…”

Scrise în anii ’40, aceste poeme propun un umanism eroic, un umanism al jertfei împotriva ne-omenescului frust al războiului şi aneantizării fals-axiologic, non-valorice.
Este un sentiment nietzschean, „aristocratic” al Übermensch-ului, aflat jertfelnic „dincolo de bine şi de rău”, sentiment ce s-a pierdut sau, oricum, s-a atrofiat până la limită.
Gheorghe A.M.Ciobanu propune astăzi, în zilele de ceaţă existenţială, de „indistincţie” (şi neutralitatea valorică), un crez edifiant orientat către infinitul brunian, al verbului a fi precum în celebrele Degli erroici furori.
Să-i ascultăm propriul Credo, auto-reflectat:
– „O retrăire a unui anotimp trecut al lui „a fi”, a cărui revărsare, lipsită de coordonatele şi de formula lui „este” a devenit acum, când clepsidra îşi numără ultimele ei boabe, amintirea cuminte a lui „a fost”. (Postfaţă)
Foarte cunoscut ca profesor de filosofie şi muzică, peregrinând prin toate oraşele mari, culturale, ale Patriei, Poetul şi Dramaturgul Gheorghe A.M.Ciobanu îşi dezvăluie a sa Mare Incognitum cuprinsă în Spicuiri din ceea ce s-ar putea numi Synopticum de filosofie, muzică şi ştiinţă proiectivă.
Peste 50 de proiecte destinate unor lucrări ştiinţifice, din care: „Discosmophysos”, „Elemente de Paryologie”, „Problema cuceririi Universului”, „Psychochimie comparată”, „Teoria evoluţiei cosmobiologice”, „Materialism şi Spiritualism”, „Studii comparatiste asupra Facerii lumii”, „Darwinism şi Radioactivitate”, „Principiul reversibilităţii biologice” etc. demonstrează pasiunea sa pentru ştiinţă.
Teoria celor 294 moduri muzicale în sistem (în domeniul muzicologiei), 10 compoziţii muzicale: „Preludiu pentru 2 viori şi pian”, „Două Sonatine pentru pian”, „Serenadă pentru vioară şi pian”, „Sonata în re pentru vioară solo”, etc
Marea necunoscută a Operei lui Gheorghe A.M.Ciobanu adună -după Modelul eminescian al „Manuscriselor”, elementele vii ale unei Creaţii inedite, în matură desfăşurare. Îi urez viaţă împlinită sub Semnul cert al Facerii minunate.

Prof. univ. dr. Tudor GHIDEANU
Iaşi – 19.11.2004
***

Gh.A.M.Ciobanu
Deceneu

 „Insulei de singurătate
a copilăriei mele.”

I
De câtva timp încoace, de când fiecare sătean îşi avea via lui proprie, treburile mergeau complet de-a-ntoarselea. Nu era zi în care să fie şi satul mai treaz şi nu era sătean care să nu fie ameţit măcar o zi. Aşezat într-un loc unde Atot-Puternicul dăruise din belşug sângele Său prea Sfânt, în fiecare an roada era abundentă şi de aceea sătenii credeau de cuviinţă că ar fi bine să se împărtăşească în fiecare zi, de dimineaţă până-n seară, din această binecuvântare a cerului, spre a fi mai aproape de porţile Raiului atât de închise. Azi aşa, mâine aşa, satul devenise o adevărată „mănăstire”, în care călugării practicau cu conştiinciozitate taina a cincea, într-o măsură destul de evidenţiată.
Nu era nici monoton, nici pitoresc acest sat, ci se alcătuia, ca atâtea altele, dintr-o simplă îngrămădire de case şi copaci, aruncată de soartă la treizeci de kilometri de oraş. Din trei părţi se ridicau dealuri scunde cu spinări ondulate, făcându-ţi impresia unor monştri antideluvieni, cu solzii de o coloratură bizară, dormitând în permanenta arşiţă a soarelui. Şi de pe spinările acestora, coborau la vale, în şiruri paralele viile, cu nuanţele lor specifice şi cu remarcabilul lor coeficient de producţie. Iar deoparte, dincolo de ultimele case, se afla o fâşie lungă de câmp, actualmente acoperită cu mărăcini şi vaci la păscut şi destinată, probabil, din epoca în care viile nu începuseră încă să sugă sângele „monştrilor antideluvieni”, pentru o agricultură în miniatură.
La o altă margine a satului se găseau, una lângă alta, biserica, într-un stil indeductibil, din cauza eternului perete de viţă ce o înconjura şi unde slujea părintele Năstase – amarnic şi şiret om! – şcoala, local de cultură, unde D-l Director Gheorghe Gheorghescu găsise de cuviinţă să integreze marile idei educative ale timpului în sfera influenţelor geografice locale, precum şi primăria, clădită de curând, în care rar de tot întâlneai pe cineva. Singurul element biologic îl constituia aici D-l notar Mihail Mihăilescu, recunoscut de toată lumea, nu numai prin priceperea pe care o arăta întotdeauna, în problema viticolă, privită din toate punctele de vedere, ci şi prin exteriorul său permanent: pantaloni vărgaţi, mai scurţi, spre a nu se roade manşetele, absenţa totală a ciorapilor, cămaşă maro şi o antică cravată verde cu dungi bleu, înfăşurată, elipsoidal, în jurul unui gât prea lung, la extremitatea superioară a căruia se afla un cap, abundent în trăsături cu tendinţe de atotştiutor.
Dacă vreun excursionist curios ar voi să facă monografia acestui sat, atunci, când s-ar referi la situaţia economică, la partea elementelor de comerţ, dacă va voi să fie sincer, va trebui să nege totul. Nici o cârciumă, ci o simplă băcănie, al cărei stăpân se aventura odată pe lună spre îndepărtatul târg, spre a mai aduce ceva trebuitor câteodată bieţilor de săteni. Şi – în paranteză – ar fi absurd să se admită un alt gen de existenţă mercantilă aici, în urma tuturor investigaţiilor de natură socială făcute comparativ, deductiv şi obiectiv.
Un singur punct frapant însă: între săteni se găsea o solidaritate uimitoare, datorită probabil depărtării prea mari de oraş şi care se exterioriza concret într-o interesantă acţiune socială: în fiecare sărbătoare şi duminică, atunci când condiţiile climatologice permiteau, se adunau cu toţii într-o parte a satului, sub un umbrar anume aranjat pentru un astfel de scop, aducând fiecare remarcabile cantităţi de vin, care se totalizau, apoi se consumau într-un spirit de o naturală veselie, dusă uneori până la exces. Aici erau construite bănci şi mese într-un stil destul de rudimentar, iar constructorul avusese anticipata grijă de a improviza şi alături un grup mai mic de bănci, unde oricine ar fi spus că era locul destinat scripcarilor. Această specie bronzată de oameni cu aptitudini auditive constituia, pe lângă vin, al doilea element principal, în cadrul intim al acestor şedinţe cu nuanţă dionisiacă.
Adunările periodice se amânau numai în cazuri extraordinare, când era furtună şi iarna. Încolo, la fiecare săptămână ele aveau loc, întotdeauna cu acelaşi program şi aceeaşi activitate. Ca şef de şedinţe, sătenii au crezut de cuviinţă să aleagă tot pe D-l primar, că doar a ştiut statul ce face, când l-a pus în fruntea satului. De asemenea, şi D-l primar a găsit de cuviinţă să primească această onoare, găsindu-se destul de capabil să depună o astfel de muncă. Şi, într-adevăr, era un admirabil şef. Cu toţii îl urmau, deoarece exemplele lui erau strălucite şi plăcute tuturor. Şi, ca semn de superioritate asupra celorlalţi, hotărî în mod necesar să aducă la şedinţe o cantitate destul de remarcabilă de vin, cu care să se evidenţieze apoi din toate punctele de vedere.
…………………………………………………………………

Anul acela Paştele fusese prea devreme, deci, păstrând tradiţia satului, ar fi trebuit să domnească o veselie mai accentuată asupra acestui cuib de fericiţi, deoarece postul Sfintelor Sărbători, terminându-se odată cu iarna, aveau ocazia să reînceapă neuitatele şedinţe, atunci când cireşii din curtea bisericii se acopereau de floare, iar salcâmii de la marginea viilor trimiteau în amurg valuri de parfum. Şi totuşi, la o săptămână după Duminica Tomii, oricine ar fi spus că de câteva zile încoace, gălăgioasa bucurie de altă dată dispăruse. Uliţele erau pustii, iar serile treceau liniştite. O mare tăcere apăsa asupra tuturor, ca şi cum „monştrii antideluvieni” s-ar fi trezit din somnul lor secular şi ar fi pregătit ceva îngrozitor pentru bietul sat.
Ce se întâmplase ?
O lovitură de proporţii căzuse asupra acestor „călugări evlavioşi”: se schimbase primarul, deci şeful şedinţelor din zilele de sărbători. Ministerul, văzând purtarea conştiincioasă a fostului preşedinte, găsi de cuviinţă să-l schimbe cu un altul, dintr-un loc în care băutura sfântă se vindea de către farmacii. Şi, în urma acestei catastrofe, iată-l pe fostul domn primar luându-şi în primire noul post, într-un sat cu oameni muncitori, serioşi, care dispreţuiau vinul, iar când aveau de-a face cu el, gustau cu teamă, ca dintr-o licoare misterioasă. Şi, partea a doua, iată-l pe noul primar, Dimitrie Dimitrescu, venind în acest loc închinat în întregime lui Bachus, între nişte săteni, care-l priveau la început cu o curiozitate amestecată cu speranţă.
Cu toţii se prefăcură în acele zile cuprinşi de o bucurie cuminte, forţându-se să pară nişte oameni muncitori şi cumpătaţi. Iar, pe din-ascuns, din iniţiativa unora mai pricepuţi în chestiuni de această natură, se hotărî ca Duminica viitoare să se dea un ospăţ măreţ, în locul istoric al şedinţelor de odinioară, întru onoarea noului primar. Acest banchet avea de scop să realizeze două puncte: pe de o parte să îmblânzească firea prea serioasă a noului lor şef şi s-o acomodeze după obiceiurile locale, iar pe de alta trebuia să satisfacă în mod necesar curiozitatea tuturora, care voiau să cunoască, mai precis, de la început coeficientul de absorbţie viniferă zilnică, pe care-l posedă noua personalitate. De aceea, părerea aceasta fu aprobată de toţi cu atâta căldură şi simpatie încât Sâmbătă, când se anunţă oficial proiectul, începură şi pregătirile pentru ospăţ.
Imparţial vorbind, ziua aceea a fost extraordinar de minunată. Cerul era prea senin, soarele prea luminos şi întreaga fire prea guralivă. Dimineaţa avu loc slujba religioasă la biserică, unde părintele Năstase îşi expuse, ca niciodată valoarea sonoră a vocii sale la adevărata ei mărime, spre a face o impresie cât mai frumoasă D-lui primar Dimitrie Dimitrescu. Apoi întreg alaiul se îndreptă spre umbrarul cunoscut.
Mesele erau acoperite pentru prima oară cu pânze albe, pe care se odihneau tacâmuri multicolore, fiecare având o origine deosebită. Gospodinele alergau de colo până colo, de multe ori fără nici un rost, jucându-se parcă „de-a prinsul”, ţipând una la alta comenzi milităreşti, mai ales atunci când clopotele începură să sune apropierea sfârşitului definitiv al slujbei din acea zi. Locul fiecăruia fusese hotărât din ajun, când se mai făcuseră şi câteva repetiţii, astfel că treburile mergeau, ca niciodată, destul de bine. Iar, deoparte, nu departe de mese, câteva butoiaşe îşi umplură conţinutul lor de dimineaţă, cu ce avea satul mai bun şi mai vechi. O fi fost vreo presimţire?
Nici copiii nu fură uitaţi. Mai încolo, pe la capătul umbrarului, se afla întinsă masa lor, aşezată fireşte într-o ordine inferioară, din care se degaja graba cu care fusese alcătuită. Iar, la mijloc, în reşedinţa lor strămoşească, veniseră de curând şi grupul de ţigani, cu scripcile mai reparate, cu gulere de carton şi nasturii lustruiţi cu cenuşă, formând o unitate aparte, care se deosebea din multe privinţe de lumea înconjurătoare.
În sfârşit, iată-i pe toţi aşezaţi cuminţi şi fără neorânduială la locurile lor. Stăteau tăcuţi, cu o senzaţie străină în suflet şi cu ochii îndreptaţi spre primărie, de unde trebuia să sosească primarul, care nu venise de la biserică direct la ospăţ, ci mai dăduse o raită prin birou, ca orice om străin, pus pentru prima oară în faţa unor astfel de încercări. Iar atunci când apăru, urmat de preotul Năstase, de D-l Gheorghe Gheorghescu directorul, împreună cu ceilalţi învăţători şi de cunoscutul notar Mihail Mihăilescu, scripcile ţiganilor începură să scârţâie amarnic, cu tendinţa irealizabilă de a intona un marş cât mai măreţ. Cu toţii se sculară în picioare, iar o delegaţie vioaie, compusă din octogenari le ieşi întru întâmpinare. D-l primar zâmbi satisfăcut, împrăştiind reţinut mulţumiri în jur, preotul Năstase începu să binecuvânteze şiret, notarul aruncă o privire destul de evidenţiată asupra enormelor fripturi care zăceau deoparte, în timp ce directorul îşi aruncă deznădăjduit ochii, pe furiş, înspre butoaiele paşnice şi voluminoase. Copiii făcură cerc împrejur, cu degetu-n gură şi cu ochii la bunătăţi. Ba unii îndrăzniră să se apropie prea mult, determinând astfel să intervină anumite bătrâne, cunoscute prin imperativul vocii lor şi prin puterea ce o posedau în cârje, spre a-i instala, cu mare greutate, la locurile lor.
Apoi, ceremonia începătoare luă sfârşit. Cu toţii luară loc liniştiţi, iar cele trei sute optzeci şi şapte de priviri ale celor trei sute optzeci şi şapte de săteni se îndreptară nemiloase spre persoana serioasă a primarului, cu scop iscoditor. Babele îşi începură convorbirile lor obişnuite, dându-şi fiecare câte o părere, cât mai sigură, asupra acestor evenimente. Copiii scheunau amarnic şi obraznic de foame, dând loc la o altă intervenţie a aceloraşi bătrâne rutinate în astfel de chestiuni, iar gospodinele începură din nou să se joace de-a prinsul, în urma cărora rămâneau vaete scurte de tacâmuri şi oale jertfite. De o parte, ţiganii îşi depuseră, cu mişcări exotice, scripcile hodorogite, începând să-şi şteargă frunţile strălucitoare cu rămăşiţe de batiste. Şi, biruindu-şi nehotărârea, D-l director Gheorghescu făcu un gest diplomatic şi se numi personal şef al aprovizionării cu vin la masă, eveniment care produse în public o nelinişte trecătoare, deoarece acesta era un post dorit şi invidiat de toţi.
Ospăţul se desfăşură într-o atmosferă reţinută, punctată, ici colo, de apariţia vreunei voci mai deosebite, ce provoca imediat în jurul ei izbucnirea momentană a unor râsete scurte. Fiecare căuta să termine cât mai iute cu un fel de mâncare, în aşteptarea celui de-al doilea. Şi, în intervalul ce avea loc la schimbarea lor, cu toţii făceau semne deznădăjduite spre grupul de butoaie, care nu-şi deschiseseră încă izvoarele lor rubinii. Din contră, cel mai liniştit dintre toţi era D-l Dimitrie Dimitrescu, care mânca încet şi delicat, nearuncând nici o privire spre unicul pahar de pe întreaga masă, care se găsea în faţa sa şi care zăcea tot atât de gol, ca şi Adam.
În sfârşit, după ce D-l Gheorghe Gheorghescu primi o remarcabilă colecţie de ghionturi, transmise de la toţi, prin contact, făcu abstracţie de timiditatea ce o avea, stând alături de primar şi înaintă să-şi înceapă conştiincios slujba. Un răsuflet de uşurare ieşi din piepturile arse ale tuturor. D-l D. Dimitrescu aruncă şi el o privire primă spre grupul de butoiaşe, unde plecase vecinul său din stânga. În acel moment, toate cele trei sute opt zeci şi şapte de priviri se îndreptară şi mai atent spre primar, fiecare aşteptând răspunsul. Dar din contră, atunci când toţi credeau să descopere un zâmbet de mulţumire, văzură uimiţi unul de mirare. Noul oaspete îşi aţintise şi el ochii asupra locului unde directorul îşi începuse serviciul, încruntă fugar din sprâncene, apoi aruncă o privire mirată asupra tuturora. Decorul îl doborâse. Nu-şi putea închipui că grămada aceasta de oameni, care era azi aşa de cuminte şi curată, să pună capăt unei atât de mari cantităţi de vin, numai într-o zi. Mirarea aceasta şi-o înfrânse, coborând deodată ochii asupra unei noi farfurii, ce sosise cu ultimul fel.
Abia acum i se conturau concret spusele Prefectului din ziua aceea din Săptămâna Mare, când îi adusese la cunoştinţă că îl numise primar în acest sat. Viitorul şi începuse să se desfăşoare înaintea sa, destul de vag la început, bazat pe un program cât mai riguros, ce avea de scop să înfrângă definitiv acest viciu, pe care nu avusese încă ocazia să-l vadă în astfel de proporţii ca aici. Şi, ca să accentueze gândurile sale creatoare de reformă, murmură neauzit de nimeni:
-Îi voi învăţa eu minte. De-abia am venit!
De la început, ceilalţi oameni înţeleseră, după aceste gesturi, că noul primar e un duşman nebiruit al vinului. Rămaseră câtva timp trişti, trezindu-i numai sosirea cănilor pline, în timp ce de la celălalt capăt al mesei un murmur, inaudibil de către primar şi căpătând proporţii ascunse, circula de la om la om:
-Îl vom învăţa noi, lasă! De-abia a sosit!…
Cu toţii primiră în unanimitate această idee nouă, plină de speranţe şi-asemenea fricosului care începe să cânte mai tare, atunci când se găseşte într-o situaţie penibilă – crezură de cuviinţă că ar fi sosit momentul de a închina pentru noua personalitate. Întreaga masă se ridică în sus, întovărăşită de cănile proaspăt umplute, în timp ce ţiganii, luaţi prin surprindere, începură consecutiv să execute, în primă audiţie, o nouă variantă inedită de „Mulţi ani trăiască”. Şi, în tumultul acesta multisonor, toate cănile fură golite până la ultima picătură, afară de paharul D-lui primar, care se golise numai de-un deget de copil.
Soarele trecuse de mult de amiază, când masa se apropie de sfârşit, făcând loc izvorului nesecat, pornit de la D-l Gheorghe Gheorghescu, care avea să curgă până seara, într-o cantitate abundentă. Ţiganii sătui, începură să mârâie bucăţi în stil cubist cu evidenţiate reminiscenţe formale de orientalism, în timp ce copiii fugeau pe câmp, iar bătrânele şi gospodinele se retrăgeau spre case, lăsând în urma lor pe setoşii săteni să se adape mereu din butoiaşele, care aveau din nou ocazia să-şi arate remarcabilul lor volum, faţă de forma lor prea mică. Pe la jumătatea chefului, primarul se pregăti să plece. Oamenii se ridicară cu mari eforturi în picioare, scripcarii începură iar să aibă tendinţa de a intona un marş, cât de cât, iar suita oaspetelui, în frunte cu directorul, care-şi părăsise cu mare greutate serviciul, îl urmă spre casă.
Pe drum, primarul deschise o convorbire.
-În viaţa mea n-am văzut un asemenea sat!
-Într-adevăr, domnule primar, – completă preotul Năstase, – mai rar aşa sat!
-Încă să-l vedeţi toamna, – adăugă şi notarul, cu gândul legat de ceea ce părăsise.
Primarul zâmbi pe ascuns, văzând ce întorsătură luase sensul cuvintelor sale, în mintea însoţitorilor. De aceea, conştient de cauza acestei stări de fapt, crezu că ar fi bine să nu mai continue cu acelaşi subiect, ci alese un altul, la întâmplare, cât mai scurt şi lipsit de importanţă.
-Sincer vorbind, am rămas impresionat! Mi-aţi făcut o primire frumoasă, prea frumoasă cred, pentru care nu găsesc mulţumiri. Şi, deşi mi se par că sunt anumite puncte pe care aş vrea să le rezolv, totuşi le amân pentru altă dată…
-De ce nu acum? – interveni cu iuţeală directorul.
-Nu…nu!…Pentru altă dată…Acum nu-mi rămâne decât să mai mulţumesc încă o dată satului, prin Dvs., pentru ceea ce a făcut azi…
Însoţitorii plecară satisfăcuţi capul în jos, în semn de mulţumire, după care notarul îndrăzni să contribuie şi el cu câteva cuvinte de fond, în lungul acestui drum, ce se apropia de sfârşit.
-Noi, domnule primar, v-am ruga să mai păstraţi din mulţumirile pe care ni le oferiţi acum cu atâta dărnicie, deoarece va mai trebui să daţi din ele şi în alte dăţi!…
-Cum?!…- făcu mirat primarul, – fă-mă să înţeleg, te rog… N-am fost doar o singură dată numit primar aici?
-Desigur, aşa este, – răspunse aceeaşi personalitate, cu o nuanţă mai măreaţă în glas, – dar în satul nostru, ospeţele nu se fac cu aprobarea ministerului!
-?!
-Acesta e un obicei strămoşesc de-al nostru, pe care-l păstrăm cu sfinţenie, cât timp l-om avea cu ce păstra…
-Cu alte cuvinte, cum ar veni aceasta mai clar?, – întrebă din nou, mirat, primarul.
-În fiecare Duminică, după-amiaza, ne adunăm cu toţii în locul de unde venim acum şi petrecem până-n seară… Fireşte că e un fapt curios şi aşa se explică de ce n-avem nevoie de negustori în satul nostru…
Primarul rămase câteva clipe mirat. Îşi dădu seama că n-ar avea nici un rost să-şi exteriorizeze chiar acum gândurile care-l munceau, aşa că mai
puse o întrebare, cu hotărârea de a fi ultima.
-Şi în fiecare Duminică ospătaţi ca azi?
-Nu, – răspunse din nou tot notarul, – azi a fost ce a fost, c-aţi venit Dvs. De celelalte dăţi se bea numai…
-Şi la câte luni umpleţi butoiaşele, pe care le-am văzut adineaori?
-Ce la luni! Aceasta e o operaţie ce se face în fiecare săptămână!
În urma acestor cuvinte, primarul rămase supralămurit. Acum îşi înţelese misiunea cu care fusese trimis aici de prefectură. Satul acesta e un adevărat iad. Toţi beau îngrozitor, de la cel dintâi până la cel din urmă. Şi astfel va fi întotdeauna, deoarece, favorizate de solul pe care cresc, viile vor produce mereu cantităţi remarcabile de vin. Trebuia să intervină numaidecât. Nici un ceas să nu mai întârzie. Ospăţul de azi să fie ultimul. Butoiaşele acelea să zboare din locul unde şezuseră până acum, sub umbrarul acela ciudat. Produsul să se vândă şi nu să se consume. Şi astfel satul va putea deveni un altul, renăscut, bogat şi lăudat de toţi.
Dar pentru aceasta, trebuia depusă o muncă destul de încordată şi începută cât mai curând. Va trece mult timp până să distrugă o veche şi rea obişnuinţă, dar sforţările depuse pentru acest scop, vor fi încununate cu succes.
Drumul se sfârşise. Primarul ajunse acasă. În faţa porţii, când se opri să dea mâna şi să-şi ia rămas bun de la însoţitori, adăugă destul de puternic, spre a fi auzit:
-…şi vă rog mult, D-lor, ca Joi să vă adunaţi în biroul meu, pentru a începe să punem la punct o chestiune, de care încă nu vă daţi seama. De altfel, zilele acestea vă voi mai repeta invitaţia, care, în fond, pare a fi mai mult o datorie…
Cei trei promiseră şi se despărţiră. Primarul intră în casă cu mintea plină de reformele sale embrionare, pe care le şi începu de pe acum să le aştearnă pe hârtie, iar ceilalţi se îndreptară din nou spre umbrar, unde îi aştepta acelaşi izvor rubiniu, ce se apropia de sfârşit.
………………………………………………………………………………

A doua zi tot satul putu citi noile ordine, cu un conţinut nemaiauzit până atunci, afişate de primărie în patru părţi. Cu toţii le silabiseau înfricoşaţi şi le duceau mai departe, din om în om, cu o aceeaşi nuanţă de teamă şi uimire, după care, conform ordinului, se adunară în faţa primăriei. De aici porniră pe câmpul jilav de lângă sat, pe care primele buruieni primăvăratice colorau cu florile lor, în reflexe diferite, verdele crud al începutului de Mai şi fiecare sătean primi o porţiune de pământ, destul de lungă, pe care trebuia s-o muncească, pentru el fireşte, până la toamnă. Cultivau şi viţa mai departe, dar pe lângă ea vor avea grijă şi de câmpul, care până atunci se odihnise părăginit până în depărtare.
Iar Marţi dis-de-dimineaţă, fiecare ieşi la arat cu ruginitura sa de plug, ca să-şi aducă aminte cum se scormoneşte pământul. Stăteau aplecaţi şi tăcuţi pe coarnele plugului, cu ochii mereu la capătul ogorului ca să vadă cât mai are până să termine, şi cuprinşi de o sete pe care o potoleau, din când în când, cu apa înfierbântată în ulcioare la soare. Iar mai târziu se aşteptau să-şi vadă şi vinul scos şi vândut, după cum se anunţase…
Acesta era primul rezultat al noii activităţi, începută cu sârguinţă de către D-l primar Dimitrie Dimitrescu, care stătea fericit la fereastra primăriei şi privea mulţumit câmpul ce se înnegrea sub mulţimea brazdelor proaspete, răscolite de fierul ruginit al plugurilor. Apoi întorcea privirea pe dealuri, unde viţa crescuse vânjoasă şi dovedea că şi anul acesta va da un rod apreciabil, după care, cu ochii în hârtii, noul primar făcea imaginar socoteala banilor ce-i va încasa la toamnă satul, în urma vânzării totale a vinului şi parţiale a primelor cereale recoltate în acest an.
Sătenii însă, erau abătuţi şi mereu cu figuri de înmormântare. Vorbeau puţin, aceleaşi subiecte noi şi triste, se arătau rar pe uliţe şi nu mai aruncau priviri spre umbrarul, care-şi aştepta duminicile. Ţiganii urmăreau şi ei evenimentele, în aceiaşi stare sufletească. Toată ziua stăteau ascunşi, iar seara, când vârfurile salcâmilor îşi scuturau poleiala amurgului, mai aruncau fugar şi trist arcuşul peste coardele întinse, cu gândul la timpul când vor trebui să plece şi de-aici. Întreaga veselie de altădată, care izbucnea în cascade zgomotoase din fiecare casă şi din fiecare privire, dispăruse. Cenuşa tăcerii se aşternuse peste ruinele acelui ce fusese, odinioară, un altar dionisiac.
Nu se mai auzea decât cântatul cocoşilor, lătratul câinilor şi scârţâitul melancolic al fântânilor. Liniştea măreaţă şi câmpul proaspăt arat, îţi făceau abia acum impresia unui colţ, cu adevărat patriarhal.

II
Noul primar Dimitrie Dimitrescu îşi executase până acum misiunea cu o remarcabilă conştiinciozitate. Trei zile trecuseră numai de la neuitatul banchet dat în onoarea sa şi satul părea cu totul altul. Nu se mai făcuseră petreceri şi nu se mai auzeau cântece, ci acum se vedeau mergând pe uliţe oameni serioşi, stăpâni pe mers şi pe tăcere. Fâşia lungă de câmp dintre dealuri, care altădată era un loc uitat de muncă şi de plug, acum se întindea în depărtare, ca o dungă neagră trasă pe pământ de un condei uriaş. Iar pe dealuri, viile dovedeau că vor da şi anul acesta o recoltă comparabilă cu celelalte din alţi ani, fapt care stârnea în sufletele tuturora o amărăciune incomparabilă cu altele din alte dăţi, gândindu-se că toată această bogăţie divină se va rătăci de ei şi va apuca drumuri noi, spre locuri unde oamenii o vor privi curioşi, ca pe ceva cu totul nou. Şi chiar mulţi din ei îşi uneau adâncile lor amărăciuni, invocând în ascuns toate forţele văzute şi nevăzute ale văzduhului să vină şi să distrugă acest colţ uitat de Cel de sus.
De asemenea şi stâlpii satului, reprezentaţi prin preot, director şi notar, nu priveau aceste schimbări neaşteptate cu un desăvârşit calm, aşa cum se citea pe masca feţii lor. Din contră, fiindcă Dumnezeu îi învrednicise să-i pună mai mari peste o mână de oameni, în ce privesc lucrurile din politica economico-socială, au crezut de cuviinţă să anexeze la aceste consideraţiuni şi pe acelea de ordin psihologic, astfel că şi sufletul lor era cuprins de o aceeaşi amărăciune generală. Numirea noului primar însemna pentru ei un fulger din senin, care le despărţise viaţa în două părţi distincte: una pozitivă, în care se oglindea un trecut memorabil, strălucit, cu caracter dionisiac şi o alta negativă, pe care o vedeau ca pe o cană goală, fără coadă şi supusă arşiţei soarelui.
Cuprinşi de aceste gânduri negre, cele trei personalităţi se îndreptară Joi după-amiază spre biroul noului primar, după promisiunea făcută Duminică. D-l Dimitrie Dimitrescu, destul de obosit după îndeplinirea datoriilor de dimineaţă, îi aştepta cu nerăbdare în cabinetul său, abundent în hârtii împrăştiate în toate părţile. Un orologiu vechi bătu trei bătăi rare şi încete, în timp ce minutarele arătau punct cinci. La apariţia aşteptatelor persoane, primarul se sculă imediat, ieşi furtună pe uşă în cerdac, de unde strigă de un număr mare de ori pe servitorul care sosi în momentul când antica pendulă se pregătea somnoroasă să bată sfertul. Imediat fură aduse câteva scaune de toate speciile pe care, toţi ce-i care stătuseră până acum în picioare se hotărâră să-şi odihnească trupurile obosite de căldura după-amiezii.
Ca la orice şedinţă intimă, la început fu tăcere, fiecare având câte o ocupaţie personală: primarul lipea nişte timbre pe un plic galben, preotul scosese cutia cu chibrituri şi după ce rupse dintr-o margine o aşchie, începu să se aventureze cu ea printre dinţi, directorul se încheia cu greu la pantofi,

Reclame