Constantin Enianu – Defulare pe sofa: Sigmund Freud

Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856, în Freiberg, astăzi Pribor, un fost orăşel austriac, actualmente în Cehia. Micul geniu e influenţat de mediul social în care trăieşte. Peste decenii, oraşul avea să-l omagieze, Freud fiind cetăţeanul monarhiei imperiale, devenită apoi până în 1938 Republica Austria, a fost şi un ateu care nu a vrut să-şi uite originile ebraice. Freud, a fost adorat şi persecutat, ameninţat şi defăimat de foştii prieteni şi elevi. Era umanist şi filozof, scriitor, exeget al literaturii şi arheolog al sufletului, dar şi al antichităţilor clasice. Psihiatru de profesie, Freud ignoră trupul şi medicamentele, concentrându-se asupra viselor şi asociaţiilor libere, manifestări ale fiinţei umane libere din punct de vedere fizic. Totul e legat de eu, de supraeu, de subconştient, de tabuuri şi plăcere, de condiţionările din copilărie, de dialectica erotismului şi războiului, atât la nivel individual, cât şi la nivel de colectivitate. El a explorat chinuitoarea lume paralelă a refulărilor, a anxietăţilor, a căutării fericirii şi a pericolelor. Ca şi contemporanii săi, Schönberg, Kandinsky, Gödel şi Wittgenstein, el a pus o altă ordine în lumea interioară a omului, timp de aproape o jumătate de secol, dar cu ecouri până în zilele noastre.

 Sigmund Freud

 În Viena, familia Freud se mută în cartierul nr. 2, în zona în care, cu câteva secole în urmă, Johann Srauss-tatăl inventase muzica de divertisment. Sigmund era un elev bun, susţinut şi admirat de familia sa relativ săracă şi se dovedeşte un elev strălucit al şcolii elementare. El se dedică studiului ştiinţelor umaniste, devine interesat de poveştile biblice şi de eroi ca Hannibal şi Cromwell, precum şi de poeţi antici, ca Sofocle. Şi-a luat examenele cu brio şi s-a hotărât în privinţa viitoarei cariere, aceea de cercetător avid de cunoaştere, de preferinţă în domeniul medical. Aşa că, în 1873, se înscrie la Universiatatea din Viena, unde în primii ani studiază mai ales fizica şi istoria naturală, lucrează în laborator, vizitează grădina zoologică din Triest. Devine protejatul institutului de fiziologie, unde a studiat histologia sistemului nervos, sub îndrumarea profesorului Ernst Wilhelm von Brücke. După terminarea serviciului militar, Freud îşi ia doctoratul în 1881 şi e angajat la Spiatlul General din Viena. Din 1885, poate preda, însă nu va urma o carieră universitară convenţională.

Succesul iniţial al lui Freud a fost ca specialist în ştiinţe naturale, în anatomia creierului şi în neurologie. Se ocupă de isterie şi, treptat, de incursiunea în mintea bolnavului, iniţial prin hipnoză. Anul 1884 a venit cu un eveniment notabil: Freud foloseşte cocaina pe propria sa persoană şi îi descoperă efectele anestezice în tratamente şi operaţii. El încă nu e neliniştit de abordarea convenţională din universităţi. Experimentează şi se ocupă de fiziologie, dar nu intenţioneaază în cele din urmă să-şi mai continue cariera universitară la clinica de psihiatrie din Viena, deoarece intenţionează să se căsătorească. O iubea foarte mult pe Martha Bernay, fiica unor evrei din Hamburg. Urmează o nouă orientare în viaţă, care îl va duce la Paris, cu o bursă la clinica de psihiatrie Salpêtrière. Acolo, Freud se confruntă cu boli psihice despre care ştia prea puţin. Cu femei isterice în zona de conflict dintre hipnoză şi sugestie, el devine observator, asistent şi apoi chiar prieten apropiat şi translator al vedetei lumii medicale, Jean-Martin Charcot.
Între 1885-86, pe lângă faptul că vizitează bisericile şi Luvrul, Freud consideră Parisul o lume de vis. În afară că-i scrie scrisori de dragoste Marthei, el culege informaţii. Bolile organice el le sesizează ca manifestări ale sufletului, conştientul şi subconştientul confruntându-se în organismul uman, uneori în condiţii şi în urma unor interacţiuni stranii. Freud observă totul într-o biserică de femei isterice, fost complex militar. La Salpêtrière, el cunoaşte variatele manifestări ale bolilor psihice. Abordează diferit lumea interioară, cu umanism şi grijă, deoarece el considera că cei isterici şi nevrotici nu trebuie priviţi cu dispreţ. Asupra observaţiilor sale au existat păreri pro şi contra. Unii l-au considerat un maestru, alţii, un şarlatan.
Întors la Viena de la Paris, experienţele şi cunoştinţele acumulate de Freud la Paris sunt respinse de comunitatea medicală vieneză. A fost o experienţă dureroasă pentru el, care se va repeta de multe ori. La început, într-un spital din centru, el continuă deocamdată ca practician, cercetând şi publicând în subsidiar. Între timp, după o logodnă de patru ani, o ia de soţie pe Martha, cu care va avea o căsnicie fericită şi un parteneriat durabil. Vor avea şase copii, iar mai târziu, nepoţi. Familia numeroasă, separată srict de profesie, se va mări progresiv, avându-l pe Freud în centru, drept cap al familiei. Se stabileşte în Oberdöbling, lângă Viena, unde va lucra la un spital privat de boli mintale. Îşi deschide şi un prim cabinet pe strada Rathaus, fiind foarte solicitat. Totuşi, după Salpêtrière, mai are o întâlnire decisivă cu Josef Breuer, care încerca să afle cauza isteriei cu ajutorul hipnozei. Problema sexualităţii însă îl desprinde pe Freud de Breuer, devenindu-i partener Wilhelm Fliess, un medic ORL-ist din Berlin. După câteva introspecţii, Fliess va fi primul căruia Freud îi va descrie „complexul lui Oedip”. Curând abordează şi un alt domeniu avangardist, patologia sexuală. Devenit între timp tată, el spune: „Ca tânăr, nu aveam dorinţă mai mare decât cunoaşterea filozofică. Dar acum pot să o împlinesc, trecând de la medicină la psihologie.”
Centrul fondat de Freud creşte şi devine una din cele mai cunoscute adrese. Astăzi, pentru a se ajunge acolo, se trece pe lângă cafenele, sedii de firmă şi pe lângă editura de cărţi de psihanaliză creată ulterior de Freud. Pe vremea sa, Viena se afla în plin proces de industrializare, leagănul ideii familiei patriarhale, în care se contura o nouă ştiinţă, ce avea să exploreze împlinirea fanteziilor sexuale, deviaţiile, libidoul, viaţa instinctuală. În anii 1890, Freud e doctor şi cercetător. Pe baza autoanalizei, formulează câteva teorii pentru secolul XX. „Drumul omului condiţionat de copilărie sau, dintr-o dată, toate barierele şi măştile cad şi se vede interiorul. O schemă sexuală. Toate par a se lega. Bineînţeles, sunt încântat peste măsură.”
Înaintea şi în jurul anului 1900, Freud trăieşte într-o Vienă avangardistă, între arte şi Karl Kraus. Înaintea incursiunilor în subconştient, el trece prin a treia încercare din lumea exterioară: moartea tatălui său, în 1896. Atunci Freud s-a confruntat cu dialectica propriilor sale teorii. Contrariat, a devenit conştient de efectele ulterioare ascunse ale psihanalizei, ale celor mai intime şi jenante detalii despre noi înşine şi despre mediul nostru familial. Freud va intra în noul secol cu opere de o influenţă covârşitoare: „Psihopatologia vieţii cotidiene” sau „Trei eseuri asupra sexualităţii”. „Pacienţii mi-au povestit, îşi aminteşte el, şi despre visele lor. Viaţa interioară normală nu prezintă semne de boală. Astfel, interpretarea şi psihanaliza sunt metodele unei noi psihologii, atotcuprinzătoare.” Într-o misivă din 1900, anul când a apărut una dintre capodoperele lui, scria: „Crezi că se va scrie pe o placă: «Aici a aflat secretul viselor doctorul Sigmund Freud, pe data de 24 iulie 1895 ?»”. Unii experţi din ziua de azi spun că nu sunt de acord cu interpretarea viselor, fiindcă această teorie implică pierderi de informaţie, din cauza faptului că povesteşti visul şi că e necesar să-l descifrezi pentru a putea redeveni liber; ori că în materie de interpretarea viselor, preferă să intre în lumea viselor cu oarecare altul dcât Sigmund Freud; ori că interpretarea freudiană a viselor are mai degrabă importanţă literară; ori că în interpretarea viselor se face abuz de principiul cauzalităţii; ori că vreo pacientă ar fi dispusă să se plimbe cu doctorul Freud şi cu căţelul prin vreun parc vienez, dar să nu-i fie pacientă…
Freud, exploratorul sufletului, arheologul, admiratorul lumii antice, călătorul. Sudul şi lumea antică au fost visurile vieţii lui. El călătoreşte cu familia la Roma, la Pompei, în Creta şi la Atena. Colecţionează antichităţi, numite de el „zeii mei prăfuiţi”. Freud consideră că teoriile sale îşi găsesc confirmarea în istorie, ca de exemplu în reprezentările mitice, în iudaism, în disputele ideologice eterne dintre femei şi bărbaţi, în labirint, ca simbol al sufletului, visului şi extazului său nevrotic, precum şi în simbolurile erotice, ca Propileele de pe Acropole. Viaţa cotidiană şi trecerea anilor sunt puncte de reper ca acestea, lungi vacanţe de vară cu familia, între Salzkammergut şi Bavaria, cercetări, publicaţii, un număr din ce în ce mai mare de studenţi, generând uneori vehemente forumuri de discuţie.
În 1902, Freud e numit profesor asistent la Universiatea din Viena. În viaţa academică şi culturală a Vienei, el are un statut special. E respectat, dispreţuit, studiat şi chiar puţin temut. În 1905, pe lângă cartea „Teoria sexualităţii”, publică şi „Cuvintele de duh şi relaţia lor cu subconştientul”. În 1908, are loc primul congres de psihanaliză, urmat şi de altele. În 1910, apare o revistă de psihanaliză şi se înfiinţează societăţile vieneză şi internaţională de psihanaliză. Carl Gustav Jung e numit de Freud ca preşedinte, care, ca şi Alfred Adler, vor deveni ulterior dizidenţi.
Autoanalizele în drumurile sale zilnice, dar mai ales prin metoda sa proprie, de a trata pacienţii lăsându-i să se aşeze comod pe o canapea şi să spună ce le trece prin minte, el stând în spatele lor evitând orice contact fizic, l-au făcut celebru în lume. În infinitele compartimente ale sufletului, există labirinturi şi drumuri către locuri şi lumi paralele. Freud e un om fără de care, în domeniul gândirii, în principiu, nimic nu mai merge. În 1909, drumurile şi teoriile lui ajung în America, unde este invitat. Aici găseşte, cu mirare, oameni fără prejudecăţi. Călătoreşte cu vaporul la New York, unde e interesat de secţiunea „Antichitate” a Muzeului Metropolitan. Apoi, merge la Boston, la invitaţia nou înfiinţatei Universităţi Clark din Worcester, cu aerul ei progresiv. Freud ţine prelegeri la colegiu, primind imediat un doctorat onorific. Prezintă lucrarea „Despre psihanaliză”, care e publicată imediat după aceea. Prin publicarea cestei cărţi, Freud dă un impuls semnificativ lumii academice americane. În zece ani, domeniul psihanalizei va avea aici baze solide, faţă de lumea academică europeană, unde lucrurile evoluează diferit.
În 1902, în apartamentul lui Freud au loc întruniri ale Societăţii Psihanalitice de Miercuri, cu un rol esenţial în noua ştiinţă dedicată analizei şi terapiei, la care participă viitoare nume mari: Stekel, Jekels, Federn, Hitschmann, Sachs, Rank, Adler, Bleuler, Pfister, Jung, Fernczi, Abraham. Toţi aceştia au fondat şcoli sau au elaborat teorii proprii. Revista societăţii, IMAGO, tratează subiecte de moment, precum războiul mondial, de care Freud se temea.
În 1913, în timp ce familia lui Freud creştea sub oblăduirea sa, editează o nouă carte, „Totem şi tabu”, în care e prezentată lumea cu ochii vremii, o lume a „legăturilor dintre psihicul sălbaticilor şi al nevroticilor” sau o lume „sfâşiată între incest, religie şi agresiune”. Doctorul Freud tratează caz după caz, dintr-o anumită categorie socială, prin intermediul canapelei, prin metoda psihanalitică. În 1920, în „Dincolo de principiul plăcerii”, se regăseşte întreaga paletă, de la împlinirea dorinţelor, la dualismul eros-tanathos. Studiile de caz ale lui Freud ajung astfel să fie venerate. Îi apar în continuare cărţi despre psihologia mulţimii: „Eul şi sinele”, culminând cu „Supraeul”.
În 1923, Freud e diagnosticat cu cancer al maxilarului. Înainte de a se stinge din viaţă, va suferi 33 de operaţii dureroase. Acestea i-au provocat depresii. În aceeaşi perioadă, pasionatul de călătorii, de fumat şi de tarot devine profesor titular, corespondează şi discută cu Schnitzler, Rilke, Hesse, Thomas Mann, Werfel, Zweig şi Romain Roland. Relaţiile sale, stabilite în 1935 cu lumea anglo-saxonă, când e primit în Societatea Britanică de Medicină, îi vor salva viaţa, mai ales prin meritul lui Ernest Jones, care l-a ajutat să emigreze în Anglia, în 1939, în urma persecuţiei naziste. A fost ajutat apoi de prinţesa Marie Bonaparte şi scriitoarea Lou Salome, una dintre primele femei-analist. O membră a familiei se evidenţiază în mod special: fiica cea mică, Anna, care va deveni confidenta lui şi îi va continua munca.
Freud, în 1930, începe să se apropie tot mai mult de zona politică şi publică. În lucrarea „Civilizaţia şi neajunsurile ei”, încearcă să demonstreze că originea credinţei în Dumnezeu este dorinţa infantilă de contopire cu mama omnipotentă. În 1933, scrie împreună cu Albert Einstein cartea „De ce războiul ?” Nu este niciodată nominalizat la premiul Nobel, dar e considerat o celebritate admirată şi concomitent vehement contestată în din ce în ce mai multe ţări.
Unii specialişti consideră că Freud ne învaţă că e problematic să stabileşti ce este cel mai important, de aceea poate fi considerat unul dintre cei mai importanţi oameni… În privinţa femeilor, avea o problemă cu cele independente, dar, paradoxal, el a fost şi cel care le-a eliberat. Una dintre cele mai mari realizări a fost accentul pus pe sexualitate. El a atribuit, în premieră, o mare importanţă femeii. O altă realizare importantă sunt reflecţiile asupra operelor de artă. Deşi era om de ştiinţă el a menţionat 200 de artişti în scrierile sale, de la antici până la moderni, cărora le-a dezbătut ideile. E cert că sexul şi variaţiunile sale au existat şi vor exista cât va fi şi lumea, dar Freud a fost primul care a arătat legătura dintre sex şi putere. El a disociat sexul de pornografie, redându-l ca o componentă normală a vieţii. Alţi specialişti consideră că Freud a tratat sexul prea mult din perspectivă masculină. În timp ce Europa era invadată de fascism, Freud se întoarce la statuia care l-a fascinat mai multe decenii: „Moise” de Michelangelo, ca reprezentare a omului, a conceptelor religiei şi rasismului, emoţia, libertatea, comportamentele. Freud a explorat des lumea interioară, ca şi biserica în „Sf Petru în lanţuri”. A privit frescele care-i aminteau de femeile isterice de la Salpêtrière şi a urmărit sfincşii asemenea celor antici, toţi ducând către aceeaşi destinaţie, precum acel om de piatră de o putere brutală, lacom şi temător în acelaşi timp, autor al „Mein Kamph”-ului, care a aruncat pe foc scrierile lui Sigmund Freud. Pe 23 septembrie 1939, sofaua lui Freud îl are ca ultim pacient pe însuşi părintele psihanalizei. Freud şi-a ales pe sofa o moarte predeterminată, însă opera lui rămâne, codeterminată de viaţă şi complexele ei.

Reclame

3 gânduri despre „Constantin Enianu – Defulare pe sofa: Sigmund Freud

  1. Interesant articolul. Felicitări! Nu ştiu de ce ,, Sofaua” mi-a amintit de ,, Patul lui Procust” Sunt uimitoare conexiunile realizate de/şi în subconştient. Şi, visul! Ei, visul! – surogat (ne)întâmplător, greu de descifrat pe sofa sau pe pat, clocot al subconştientului, pricina a atâtor spaime.

  2. Mulțam, Alex, pt apreciere și comentariu. Articolul face parte dintr-un ciclu: „Conotații prin lumi”. Mă bucur că apar și în MELIDONIUM materiale din acest ciclu, postate de mine și pe alte site-uri.

  3. Sinteză exemplară, de mare tonicitate: o cultură vastă– activ asimilată și utilizată–, o trăire artistică – abisal îndrăznită– par a se constitui în panaceu universal pentru suferința umană!
    Adânci mulțumiri Domnului Constantin Enianu!

Comentariile sunt închise.