Constantin Enianu – artă şi publicitate: Toulouse-Lautrec

Aristide Bruant in his Cabaret painting by Tou...

Henri de Toulouse-Lautrec, într-un stil unic a insuflat pânzelor sale vântul nebuniei din satul Montmartre, la sfârşitul secolului 19. Montmartre, în memoria colectivă, este asociat cu dansatoarele insolente, burghezii săi decadenţi şi prostituatele, ceea ce a făcut din Toulouse-Lautrec, pictorul bordelurilor şi cabaretelor, deşi acestea n-au ocupat decât trei ani din viaţa sa.
Toulouse-Lautrec şi-a petrecut copilăria la 100 km de capitală, la Aveyron, în castelul du Bosc, datând din 1180. Din partea paternă a moştenit ochii de căprioară şi soarta crudă căreia i se datorează silueta scundă. El suferea de disostoză, de aceea picioarele nu i-au mai crescut. Familia sa e una dintre cele mai vechi din Franţa. La originile sale stă un frate al contelui de Toulouse care s-a căsătorit cu o domnişoară de Lautrec, formându-se astfel ramura Toulouse-Lautrec. Descendenţa familiei din epoca medievală a ajuns până în zilele noastre.
În familia pictorului toţi sufereau de microbul desenului. Tânărul Henri se simte atras de lumea adulţilor, păstrându-şi un simţ al derizoriului din care face în pictura sa cel mai bun mijloc de expresie. La 19 ani, cursurile de pictură ale lui René Princeteau îl duc la Paris, însoţit de mama sa. Se instalează în Montmartre, deoarece mama sa cumpărase castelul de Malromé, iar Henri avea să stea singur la Paris. A locuit în apropiere de Moulin Rouge şi de „Les decadents“. Locurile frecventate de Lautrec, la sfârşitul secolului 19, există şi astăzi, printre care şi vechiul atelier al lui Fernand Cormon, unde pictorul a stat timp de cinci ani. Când a venit la Fernand Cormon, acesta era foarte în vogă. Cea mai mare parte a pictorilor tineri din acea perioadă au apreciat stilul lui Cormon, care prefera să le sugereze, să-i ajute, nu să le impună. Acest atelier e unic azi în Paris, întrucât şi-a păstrat înfăţişarea. Printre tinerii elevi ai lui Cormon era şi Van Gogh, căruia Lautrec i-a sugerat să se ducă în sud pentru luminozitatea acelor regiuni. Van Gogh i-a urmat sfatul, pictura sa ajungând una din cele mai mari revoluţii picturale de la sfârşitul veacului 19. Tot în atelierul lui Cormon, Lautrec întâlneşte şi o tânără fermecătoare, Marie-Clémentine, care era model. Ea, când l-a văzut pe Lautrec şi-a spus: „El nu e prea mare, nici prea bogat, aş fi o contesă excelentă.“ Au avut o relaţie de aproape un an, dar Lautrec nu se căsătoreşte cu ea.

La Toilette, early painting

La Toilette, early painting (Photo credit: Wikipedia)

În 1889, Moulin Rouge se deschide şi-i va atrage pe parizienii dornici de distracţie în Montmartre. Artiştii s-au regăsit aici pentru că era un fel de vamă în Paris, vinul fiind mai ieftin. În acest context, venea în acest loc Loutrec cu prietenii lui. El aducea aici ucenci de pictori care plăteau în tablouri pe care le expuneau pe pereţi. Este totodată legendă şi realitate. Astăzi Moulin Rouge este un trecut spre viitor. Le Moulin de la Gallete a avut un destin interesant: s-a transformat în restaurant. Clădirea a aparţinut iniţial abaţiei din Montmartre, iar în 1830 a devenit sală de bal frecventată de lenjerese şi de muncitori, dar şi de pictori ca Renoir şi Lautrec. Cine păşeşte matinal pe străzile din Montmartre, adică atunci când sunt pustii, ele evocă cel mai bine lumea lui Toulouse-Lautrec. Cu cât vizitatorul se îndepărtează mai mult, poate vedea pridvoare frumoase, adesea cu grădini superbe. În 1860, satul Montmartre începe să devină un arondisment al Parisului, iar în anii 1880, Montmartre era cartier parizian. Aici toată lumea se cunoştea, exista o adevărată viaţă la ţară şi se ştia că e deja un loc extraordinar la porţile capitalei.
În 1960, se înfiinţează un muzeu în Montmartre, pe o colină care poartă numele localităţii. Casa e considerată cea mai veche de aici, din 1875 devenind un loc important pentru artişti. În ea, se vor perinda succesiv pentru perioade mai lungi sau mai scurte nume mari din istoria artei. Cel mai cunoscut e Renoir care îşi va face atelier la parter şi unde va picta cele mai faimoase tablouri ale sale: „Dans la Moulin de la Gallete“ şi „Balansoarul“. La etajul doi, a stat o vreme pictorul Émile Bernard. Atelierul a fost închiriat apoi de pictoriţa Suzanne Valadon care fusese în tinereţea ei iubita lui Toulouse-Lautrec.

At the Moulin Rouge

At the Moulin Rouge (Photo credit: Wikipedia)

Colecţiile permanente prind contur în epoca de aur a Montmartre-ului, între 1881 şi 1907. În această perioadă apare o generaţie de artişti care se va intersecta cu generaţia impresionistă a anilor 1870-75 şi cu cea cubistă din 1905-10. În trecerea spre o imagine bidimensională, afişul va fi important mijloc de expresie pe care Lautrec şi colegii săi îl vor explora şi va permite apariţia unor moduri inedite de reprezentare la sfârşitul veacului 19. În muzeu sunt juxtapuse lucrări şi documente ale tehnicilor diverse, cu scopul de a reconstitui ambianţa cabaretului Chat Noir frecventat de Lautrec şi cabaretul Mirliton, al colegului său Aristide Bruant. Şi cafenelele constituiau galerii, unde adesea clienţii cumpărau tablouri expuse pe pereţi. În acest spirit al vremii, patronii cafenelelor din Montmartre, ca Salis şi Bruant, erau şi mecena.
În 1885, Rodophe Salis îşi mută celebrul cabaret Chat Noir pe strada Laval, nr. 12, acum strada Victor Masse. Timp de 11 ani, aici va fi un cabaret celebru în Montmartre. Cântecul „Îmi caut norocul la Chat Noir“ este caracteristic pentru acest loc. Publicul era întâmpinat de academicieni îmbrăcaţi elegant, de vitralii care împodobeau ferestrele sau de decorul interior neo-gotic al cabaretului. Azi există doar amintirea acestui loc celebru din Montmartre.

"Moulin Rouge - La Goulue" Toulouse-...

„Moulin Rouge – La Goulue” Toulouse-Lautrec, 1891 (Photo credit: Wikipedia)

Teatrul Trianon şi L’Elisee Montmartre formau o singură construcţie la sfârşitul secolului 19 şi a rămas aşa până în 1903 când au ars. Ele s-au reconstruit apoi. Trianon-ul este singura clădire care a păstrat structura cafenelelor din vremea lui Lautrec: promenada într-o parte, unde tinerii din cartier îşi găseau clientela, ring de dans cu oglinzi şi tribune pentru muzicieni. Oamenii pe atunci adorau să se privească dansând. Decorul sălii de spectacol, tipic secolului 18, sugerează că numele de Trianon i se potriveşte pentru că aminteşte de decorul palatului Versailles, cu cariatide, medalioane, flori şi frunze, şi cu grădină de iarnă. Grădina de iarnă era locul cel mai important al unei café-concert. Aici s-a lansat La Goulue. Înainte să intre în ritmurile de cancan la Moulin Rouge, ea şi-a început cariera aici. Trianon este singurul teatru parizian care ne permite să ne imaginăm spectacolele din acea vreme. Trianon a cunoscut un mare succes cu spectacole de operetă şi de revistă până în 1938-39. Războiul a pus capăt teatrelor de revistă din cauza mobilizării generale. Trianonul, ca şi alte teatre au devenit apoi cinematografe. Venise epoca de aur a cinematografului. Această activitate a continuat până în 1990, când s-a pus problema restaurării Trianonului, pentru a i se reda funcţia iniţială.
L’Auberge du Clou ocupă un loc important în Montmartre, la sfârşiul evului 19. Numele provine de la pictorii care, adesea lefteri, plăteau în tablouri pe care le atârnau pe pereţi. Era un loc frecventat de oameni diferiţi ca Toulouse-Lautrec, Debussy, Courteline. Era un fel de Chat Noir, un loc în care se făcea teatru de umbre, în care se cânta, se povestea, se recitau texte şi poezii. Este primul decor parizian de han, cu pereţi cu grinzi. Astăzi, aceasta pare ceva banal, dar în acel timp nu exista aşa ceva. Aproape în faţa Chat Noir-ului, Le Cercle Masse era un loc celebru. Acolo se afla un tripou, un bordel de lux, ca multe altele din Montmartre. Din stradă nu se vedea nimic înăuntru. Era ceva tipic acestor cartiere pentru că era o singură poartă. O galerie mare ducea spre o grădină interioară. Din această grădină, se putea vedea frumosul hotel în stil „directoire“. Le Cercle Masse a fost tripou şi un bordel celebru foarte multă vreme. Astăzi, în ciuda modernităţii interioare, a computerelor, în interior se simte aerul epocii lui Lautrec. Aici veneau scriitori, poeţi. Lautrec a lucrat în salonul de primire al casei, unde aşteptau fetele. Unele dintre ele sunt imortalizate în tablourile lui Lautrec. Între locatarele bordelurilor şi curtezane erau anumite diferenţe. „Pietroasa“ era femeia care căuta pietre preţioase, mai ales diamante. Ea se distingea de curtezana a cărei definiţie este: „o bancnotă în circulaţie care e cu atât mai valoroasă, cu cât are mai multe semnături“. Locatara bordelului stătea într-o casă, pe când curtezana nu făcea decât să caute protectorii cei mai bogaţi. Prin urmare, era o întreagă ierarhie. Nici demi-mondena nu avea nicio legătură, deoarece ea era o femeie care a făcut o greşeală. În general, soţul îi închidea uşa, fiindcă ea uitase s-o închidă pe a ei, iar demi-mondenele n-au niciodată soţi… Astăzi, este tendinţa să se amestece totul, dar pe vremea lui Lautrec nu se comitea o asemenea confuzie. Fiecare bărbat şi fiecare femeie aveau locul bine definit.

La Goulue arriving at the Moulin Rouge

La Goulue arriving at the Moulin Rouge (Photo credit: Wikipedia)

Le Divan du Monde, în vremea lui Lautrec, se numea Le Divan Japonais şi era o adresă binecunoscută în Montmartre la finele secolului 19. Aici, în a doua parte a serii, juca o artistă celebră, Yvette Guilbert, care ţinea recitaluri cu melodiile sale „Birja“, „Madame Arthur“. În acea vreme, Le Divan arăta altfel pentru că doamna Yvette zicea că atinge tavanul cu mâna de pe scenă. Lautrec a venit de zeci de ori la Divan du Monde şi a executat un afiş celebru cu Yvette Guilbert pe scenă, cu mănuşi negre lungi. Era atât de cunoscută, încât toată lumea înţelegea că afişul era pentru ea.
Când Divan Japonais a fost redeschis în 1994, s-a lucrat foarte mult la insonorizarea localului. S-au făcut compromisuri între nevoile tehnice şi cele de securitate. Erau stampe japoneze, iar pereţii aveau frunze de orez. Peste tot în sală erau instalate lămpi cu gaz care făceau cald şi iluminau. Dar, per ansamblu, nu s-au scos multe lucruri. Renovatorul a şi redenumit Divanul Japonez: „Divanul lumii de 10 ani“. Aici, a intrepretat o generaţie nouă de muzicieni din toată lumea.
Primul atelier veritabil al lui Lautrec, din Montmartre, se găseşte într-un imobil, la etajul 3, trădat de prezenţa unui luminator. Artistul a trăit în acest atelier între 1889 ţi 1897. Aici a creat cele mai importante picturi ale sale, cu Mulin Rouge şi cu Rue des Moulins. Luminatorul se găseşte pe partea nordică a clădirii. Se zice că pictorilor le place luminozitatea puţin rece, limpede, fără raze de soare directe, perfectă pentru creaţia picturală. Aici Lautrec o primea pe Mireille, una dintre locatarele bordelului de pe Rue des Moulins. Ea plătea pentru toată ziua, altfel, patroana n-o lăsa să iasă. Ca să-i mulţumească lui Lautrec pentru această zi de pauză, ea cumpăra violete din piaţa Madeleine şi i le oferea pictorului. Aceasta denota latura de copil bun a lui Lautrec pe care o arăta tuturor locatarelor bordelurilor.
Toulouse-Lautrec s-a instalat pe strada Frochot în 1897 şi va rămâne aici până în momentul morţii sale în 1901, în hotelul particular de la nr. 15, o mică insulă de verdeaţă, simbolică pentru Montmartre-ul anilor 1900, alcătuit din căsuţe fermecătoare, imobile mici de două-trei etaje. Lautrec nu e singura celebritate, întrucât şi Jean Renoir a locuit aici. Alexandre Dumas va avea aici o casă, însă Lautrec a rămas în imaginarul pictural al sfârşitului de secol 19 principala personalitate artistică.
În 1899, mama lui Lautrec se stabileşte într-un imobil aproape de fiul ei Henri, care făcuse o criză de „delirium tremens“ şi era internat la St James din Neully, pentru dezintoxicare. Lautrec şi-a revenit repede, apoi a început să aducă acasă la mama sa unde stătea mulţi prieteni la prânz, iar la sfârşitul mesei, le propunea o surpriză. Coborau, mergeau 500 de metri şi urcau din nou la etajul 5, unde se afla o femeie cândva tânără care fusese modelul pentru „Olympia“, tabloul lui Manet.

"The Hangover" (Portrait of Suzanne ...

„The Hangover” (Portrait of Suzanne Valadon) (Photo credit: Wikipedia)

La moartea lui Toulouse-Lautrec, multe lucrări au rămas în fundul atelierului, iar rudele sale îşi doreau ca acestea să intre în colecţii publice. S-a luat legătura cu muzeele pariziene, care au refuzat această donaţie. Autorităţile oficiale nu au recunoscut importanţa lui Henri Toulouse-Lautrec, considerându-i opera insignifiantă. Contele şi contesa au fost ajutaţi în căutările lor de Gabriel Tapie de Celeyran, vărul primar al artistului, şi Maurice Joillant, un prieten din copilărie. Aceştia doi au avut ideea să viziteze oraşul natal al pictorului, Albi. La începutul secolului 20, palatul Berbie a fost dezafectat, în virtutea separării bunurilor dintre Biserică şi Stat. Şi, se pare că posibilitatea de a intra în posesia lucrărilor lui Lautrec li s-a părut o oportunitate edililor oraşului Albi.
Toulouse-Lautrec este un autor de afişe puternic, care a introdus publicitatea în sensul pe care îl concepem astăzi. Însă Lautrec e mai mult de atât. Este considerat un desenator excepţional, un pictor rafinat care ştie să întrebuinţeze culoarea ca să-şi construiască opera. Este un inventator de soluţii plastice pe care le vor prelua mulţi artişti în timp. Picasso şi Matisse au avut o admiraţie pentru Toulouse-Lautrec. Lautrec e fascinat de firea umană, dar mai ales de autenticitatea individului. El nu reprezintă niciodată portretul social, aparenţa exterioară, ci adevărul interior al modelului, ceea ce îl apropie de caricatură, dar este o greşeală, fiindcă el trece de masca socială până-n profunzimile fiinţei umane.

Reclame