Nicolae Rotaru – fragmente proză

Nicolae RotaruCapitolul unsprezece: ZILE LUNECOASE
„Pasul trece, eu rămân.”(Nichita Stănescu)

Pierzi şi câştigi! continuă să-mi ţiuie în auz sintagma din debutul acestui depănat epic.
Ce pierd dacă tac şi ce câştig dacă spun? Aceasta e întrebarea. Mai shakespeareană ca a lui Hamlet. Sau mai hamletiană ca a lui Shakespeare. Dacă sunt firimitură de dumnezeire, adică de bucăţică muritoare de stăpân al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, aş putea să mă consider un lider al ştiutelor şi neştiutelor, al spuselor şi nespuselor, al strigatelor şi tăcutelor. Mai ales azi când nimic nu se mai poate ascunde, nimic nu se mai poate trece sub tăcere. Azi, când totul iese la iveală atunci când nu te aştepţi şi acolo unde nici nu gândeşti. ’Tu-i cicucecâcucâu-l mă-si! Sau, în sens mai larg şi explicit: Futu-i cine-cui-ce-când-cum-cât-unde-le aceleiaşi maică-si! Dar, vorba unei vorbe parafrazate: Înjuri, nu înjuri, vremea poftei trece! Trece dimpreună cu zilele şi cu sănătatea omului…
Bolnav eu, bolnav şi computerul. Este şi domnul P.C. destul de bătrân, dar bolile lui sunt în primul rând a măgarului – am pus pe samar pdf.-uri şi jpg.-uri, doc.-uri şi docx.-uri, wmv.-uri şi avi.-uri, pps.-uri şi mpg.-uri cât nu mai poate memoria lui să ducă! – şi în al doilea rând viruşii importaţi sau troienii infiltraţi din lumea largă cu care sunt în contact virtual prin internet.
Ne descurcăm cum putem, bătrâneşte, mai cu biciul, mai cu zăhărelul, şi ne ajutăm reciproc: eu să-l ţăcănesc la tastatură ca să-i intre la cap (adică-n hard!), el punându-mi pe ecran clepsidra pacienţei, fiindcă Symantec AntiVirus pentru autoprotecţie este destabilizat. Asta e, de la fiecare după posibilităţi, ca-n vestita lozincă socialistă, a cărei parte a doua era: fiecăruia după nevoi! Mi-aduc aminte cum glumea veteranul de război din Tatra, Costică Trucală, adică tata, care nu dădea doi bani pe comuniştii autohtoni şi nici măcar atât pe cei sovietici: „După nevoi, ai? Înseamnă că eu o să primesc foarte mult de la sosomude asta, fiindcă după ce că merg des, mai stau şi mult la closet, fiindcă mă chinuiesc nevoile stârnite cu fasole şi murături!” El, ca mai toţi din leatul său, afară de cei repatriaţi din prizonieratul de la fraţii noştri de la Răsărit, cu slugerul oltean Tudor Vladimirescu sau cu tripleta de revoluţionari ardeleni Horia, Cloşca şi Crişan, denumirea celor două divizii coagulate la Moscova, îi aştepta pe americani. Aşteptare zadarnică, deşi azi, când tata coagulează la rându-i cine ştie ce eşaloane de partizani în cimitirul Călugăriţa, transatlanticii şi nordatlanicii americani, inclusiv euroatlanticii globali au venit (putem spune ne-au invadat) şi ne-au copleşit cu frăţia lor dezinteresată şi comportamentul clement. De altfel, fiindcă ăilalţi fraţi care s-au dovedit vitregi ne-au rezolvat la capitolul petrol şi cereale pe care ni le-au pretins, cei de azi (investitori strategici) nu ne pretind nimic: se ocupă personal de explorări / exploatări aurifere, silvice, animaliere, alimentare, sprastructurale, şistologice sau analogice, mai mult sau mai puţin cuşere, legitime şi logice, dar oricum tactice şi mai ales strategice.
Sosomude (adică societatea socialistă multilateral dezvoltată) a trecut, i-am făcut parastasul de şapte ani şi ne pregătim pentru pomenirea de un sfert de veac, dar visele şi idealurile, pentru cei mulţi şi cu grele nevoi, au rămas aceleaşi. Nici nu ştiu de poate să mai folosească la ceva dacă le înşirui eu aici, de vreme ce le răcnesc la televizor jurnalişti curajoşi şi încă neaduşi la tăcere prin mânjire cu bani fără miros sau tracasare prin tribunale pentru dosare ticluite, sau le dezvăluie de la tribuna parlamentului firava şi neputincioasa opoziţie.
Am fost ca un leu înainte de prindere şi depunere într-o cuşcă de parc zoo, acum sunt tot ca un leu (bancnota noastră ameninţată cu moartea de leul european numit euro!) care după denumirea neaoşă a organului sexual masculin ce se aude peste tot, se situează pe locul doi în clasamentul celor mai folosite cuvinte, mai ales prin locurile aglomerate ale României-tarabe. „Trei pachete la doi lei, două fire la leu, numai cinci lei kilogramul…” ecourile pieţelor economiei de piaţă din Veseleşti. Un jigărit şi nostalgic ce-şi resetează maturitatea şi adolescenţa ca s-ajungă din nou copil, aşezat pe păteacul de sub nucul de la gura uliţei Valea Seacă, unde admiram cu invidie maşinile, mai ales Škoda, Warsawa, Trabant şi Moskvici, care treceau, tractând şi rulote spre litoralul românesc şi care, pe plăcuţele de înmatriculare aveau literele: ČS, PL, DDR, YU şi H, adică Cehoslovacia, Polonoia, Republica Democrată Germană, Iugoslavia şi Ungaria. Acum ţările socialiste vecine şi prietene s-au răcit şi ele. Mai suferă pentru noi doar Bulgaria cu care suntem cuplaţi la demersurile europene de la aderare şi integrare, la stigmatizare şi sancţionare.
Čs-ul praghez a dispărut şi el căci ţara „revoluţiei de catifea” s-a divizat, dar mi-a adus aminte cum îmi spunea mie un general din vechea armată: „Eşti îmbâcsit de comunism ca o cismă năclăită cu vacs, scris cu ics la fel ca-n numele lui Alecsandri ori ca simbolistica auto a Cehoslovaciei!” Acum, nostalgic la fel ca un celibatar convins, adică însurat, mă simt fudul (român care se bate cu pumnul în piept, după care-l apucă tuse ca pe ofticoşi, ştiut fiind că şi la tebecişti ca şi la alte rele-tare-poveri suntem în fruntea topului!) şi, de fudul şi unic ce sunt (daco-roman, nu?), am ajuns să scriu şi băutura preferată a personajelor de roman din cărţile colecţiei „Cartea Rusă” citite pe timpul căprăritului vălisecean, votcă cu gândul la vot, necum vodka cu trimitere la apă (vod) cum ortografiază urmaşii mujicilor, muscalilor şi cazacilor. Nostalgic după licori, mi-amintesc cum a încercat Gorbi poreclit Miska-Limonadă să-i dezveţe pe sugacii post stalinişti, brejnevişi şi elţinişti de licoarea preferată. Aud că ţarul Putin are o tentativă asemănătoare celei a părintelui perestroikăi cu duhănitul pe care l-ar cam fi interzis în toată Rusia. Oricum, nostalgiile mele se-ntind de la sucul de un leu, cico de un leu şi cincizeci, brifcorul de doi lei şi carcaletele cu sirop, sifon şi-un ţârc de vin de doi lei şi jumătate, toate naturale şi-ndulcite cu zahăr, la pepsi, sprite, fanta, mirinda şi coca-cola sau seven up, toate îndulcite cu aspartan cancerigen şi cu preţuri care omoară concurenţa. Vorba lui Scriitorincul, din vremea când nu ajunsese ditamai boss-ul în ACSUP: „De la durul zahăr cubic la mortalul îndulcitor aspartan, parcurgem drumul de la plăcerea gustului la gustul plăcerii, adică de la încercarea moarte n-are până la dependenţa ucigătoare!”
Tastez aceste cuvinte după ce am sorbit de pe fundul unei ceşti ultimele picături de nescafe brasero, neputincios să-mi frânez accesul la acest viciu ca un neghiob care, de necaz că nu-şi poate înfrânge adversarii se răzbună pe statuile dintr-un parc. Mai bine aş bea un pahar de şampanie în memoria şi-n cinstea lui Dom Perignon, că, uite, în acest an „fatal” se împlinesc 42 de decenii de când acest monsieur a inventat-o. Oare-ar fi mai bine!? Mai … bine privesc numărul în oglindă (cum mă joc cu cei 63 de ani ai mei zicând că nu mai pot cădea în abatere decât cu femei până la 36 de ani ori cu 31 câte litere numără alfabetul, ca să iasă la apel preferatul meu 13 al numărului de litere din nume & prenume!) şi constat că 24 duce cu gândul la orele zilei & nopţii, dar şi al numărului de litere din onomastica ciudată a veneticului vălisecean spurcat la gură şi fluieraşului căprar ce şi-a ucis soţia, Nabucodonosor Mătăsăreanu. Cel poreclit Armăsăreanu mai avea renumele de Gogea Mitu, fiindcă, la un Sântilie, când se-aduna lumea la capul satului, unde era coţomedia scârţâitoare numită dulapul lui Mişu Budulucii, a apărut mergând pe papainoage, de i-a băgat în sperieţi pe copii care nu ştiau cine e acel om încă o dată mai înalt ca Gârniţă lăutarul cunoscut drept vlăjganul comunei.
Amintirile mele rurale au şi surori urbane. La chem la comisariat pentru încorporate în armata vie a generalului mort, aşa zicând ca să-l răstălmăcesc pe Ismail Kadare. Printre reticenţe şi supoziţii, concordanţe şi conotaţii, ritmuri şi tonalităţi, sonuri şi tonuri ticluite cu tastatura ca un poet japonez forţat să fie exact şi sensibil în nişte scânteieri cu stihuri şi silabe fixe numite, cu număr egal de litere, haiku şi tanka, se află plutoane şi companii de aduceri aminte de oraş. Mă uit în centru. Pavel Kiseleff – Chiselet, cum spunea Niţă Tindeche, socrul meu din comuna suburbană Obligaţi, referindu-se la o localitate din Călăraşii lui natali – arată tot la fel. Puţin mai îmbătrânit, mai pomădat, dar şi mai ramolit. E drept, obeliscul de marmură ce avea în vârf „eliberatorul” rus (sovietic) de bronz şi care se găsea vizavi de Grigore Antipa, după ce s-a mutat pentru un timp, în faţa ambasadei Federaţiei Ruse la Veseleşti, a dispărut fără urmă. Îmi vine să plâng, dar întocmai poetului Alexandru Jebeleanu care avea lacrimi atunci când a scris poezia Lidice, dar nu avea chef s-o facă, mă abţin şi eu să mă smiorcăi, deşi nu ştiu câţi ar putea-o face dacă acel monument ar fi fost primul lor obiectiv vizitat în capitala Republicii Populare Române şi locul unde i s-a legat la gât cravata roşie de pionier! Aud! În rest, cum spuneam, celuloidul derulat acum pe rolele dinapoia ochelarilor arată secvenţe de film, cu un Kiseleff asemănător celui din anii ’60, când elevul premiant al şcolii „elementare” Adâncata, Ştefan Trucală, a venit în capitala patriei cu prilejul unei excursii de merit. Doar maşinile care ţes noxe şi decibeli ca nişte suveici s-au înmulţit, plus că unele firme s-au schimbat, după cum, de la detronarea lui Ceauşescu încoace, casele boiereşti de la şosea şi-au schimbat proprietarii!
Zilele alunecă, week-end-urile se rostogolesc, se torc lunile şi se deapănă anotimpurile. Nici nu ne dăm seama când mor şi suntem nevoiţi să-ngropăm anii. Ni se sapă răbojul acestui şir de defuncţi ai lui Cronos pe frunte. Şi obrazul ni se cutează când nu mai e loc de crestuşuri acolo. Ne zbicim ca o rufă udă-n ger. Eu mă simt deja fleandură. O zdreanţă. Nici pentru telalii săraci nu mai prezint interes.
(Poate doar pentru tine, de mi-ai mai fi confesor şi coleg, amice Adi Arinescu, pensionarule reangajat, aş avea oarece magnetism. Poate…)
Vorbă să fie! Mă flagelez şi eu, dar nu mă dau pe new generation. Nu fiindcă eu nu fumez, nu beau alcool, nu mă droghez şi nu fac abuzuri. Nu. Mai ales c-am avut respectul cuvenit faţă de pahar şi scrumieră. Fac pe împuşcatul în aripă (când pe mine mă dor braţele de-mi vine să le tai!), ca să par mai interesant. Cum şi invers: fac pe junele prim ca să nu se vadă cât m-am babalâcit. Din acest melanj al vârstelor iese o stare de a fi care dacă nu se poate numi trai pe vătrai, se poate denumi supravieţuire de lux. Circumstanţiere la care vă iau părtaşi cu oarecare nelinişte. Un critic pe care nu-l pot suferi şi care, poate din acelaşi motiv, n-a scris nici o vorba despre vreo carte a mea (măcar despre cele pe care i le-am lăsat la sediul breslei pe care o conduce şi unde, peste ani, le-am găsit în acelaşi loc, prăfuite şi nescoase din plicuri), zicea că „ficţiunea este întotdeauna exigentă şi neliniştitoare…” Îţi dau dreptate, meştere Apolzan sau Nicolae Manolescu, cum îţi place să te cunoască lumea, ca lider pe cale de detonare din fruntea breslei plaivaznicilor!… Deşi, dacă nu ca şi Descartes, măcar la fel ca unul dintre predecesorii tăi la cârma Uniunii Scriitorilor din România (vezi c-am zis din, cum şi Partidului Comunist Român i s-a zis iniţial din România, pentru că nu prea era român deloc cu atâţia evrei, ruşi şi unguri în schemă şi mai ales în conducere!), la fel ca „desculţul” genial ieri şi cvasi-renegat azi, Zaharia Stancu, cred şi eu că „n-aş fi om dacă mi-aş pune întrebări”. Dacă nu m-ai chestiona despre mine cel rămas din mine, despre eu cel ce mi-a fost vârât în eu, despre noi şi iarăşi NOI (cred că s-a reţinut ce e, deşi nu s-a înţeles de ce este nevoie de o „nouă ordine internaţională”), despre vegetale (plopi, bunăoară, ca acel căzător la furtună, din curtea Academiei Bravus, fapt ce a făcut să iasă la iveală un secret de stat în stat, sau mai bine zis suprastatal, gestionat de Asociaţia Confreriilor Salvatorilor Uniunii Planetare, din care fac parte, drept care am fost exilat la munte ca să nu aflu mai multe!), animale (miei de Paşti şi porci de Crăciun omologaţi cu câini maidanezi şi cai de consum!) şi despre oameni (şefi, şefuţi, şefişori, şefuţoi şi noi, cei proşti dar mulţi!)
Ar trebui să detaliez, simt şi se simte nevoie, dar îmi sună în auz vorbele lui Felix Aderca (nu ştiu de ce ale acestui poet şi eseist vasluian numit la naştere Zelicu Froim Adercu), care zicea cunoscutul adagiu latin „multum in parvo” astfel: „Spune puţin dacă vrei să spui multe!” Astfel că, pentru a nu mai bate apa în piuă schimb vorba…
Gata, experimentul Cheia din exilul meu montan s-a încheiat. Revin la cuib. Catacombe, comori medievale, schelete neidentificate, implicaţii sovietice, repercusiuni ceauşiste, legendări americano-evreieşti toate s-au dovedit gogoriţe. Era vorba de un fost beci, mai bine zis o ciupercărie sau o pivniţă din secolul XVIII, poate să fi fost şi o temniţă, dar atât. Nu prezenta valoare de nici un fel. Nişte ruine peste care s-a zidit şi atât. La fel ca peste tot. Legendele, gogoriţele, zvonistica augmentată de mass-media s-au dovedit simple legende, gogoriţe, zvonuri! Cel puţin asta am aflat de la şefii ierarhici şi în prezenţa tuturor care s-au adunat în aula magna, mai puţin prodecanul suspect Nelu Mota zis Vrăjitorul din Găoz. Asta e versiunea oficială. Doi termeni echivoci prin asocierea înseşi. Versiune presupune din start şi alternativa, iar oficial nu înseamnă neapărat şi adevărat. Mă rog, Lilian Dinea mi-a telefonat să-mi spună că totul e OK. Incidentul s-a rezolvat. Rămâne cum am vorbit… sus!
Platoul unde se adună studenţii pentru ceremonia arborării tricolorului (măcar atât gest de patriotism mimat să mai existe în instituţiile Almei Mater!) a fost mai bine de o lună elicodrom. S-a zburat zi şi noapte şi s-a cărat baloţi în draci. Informaţiile le-am adunat de la localnici. Ce-a fost, a fost! Fapt e că acuma nu mai e! Ne vedem de treabă şi ne abţinem de la colportări zvonistice. Ăsta-i ordinul! Aşa cum ne-am abţinut câteva decenii să vorbim de tezaurul cărat la Moscova, iar acum când ne-am apucat să vorbim, ne răcim gura de pomană.
„Domnul profesor Trucală, vă recomand să amânaţi chiar şi abordarea epică a aspectului, fiindcă avem informaţii că elaboraţi un asemenea text literar, unde vorbiţi de o instituţie de învăţământ în curtea căreia s-au prăbuşit din cauza unei vijelii mai mulţi arbori, prilej cu care s-au descoperit ruinele unei clădiri vechi, prin labirinturile căreia au fost depistate piese de patrimoniu de inestimabilă valoare, care ar aparţine domnitorului valah Mircea Basarab şi familiei sale, precum şi numeroase schelete umane. Nu mai acreditaţi nici ideea cu implicarea cuplului prezidenţial executat la Târgovişte în decembrie 1989 şi nu mai recurgeţi la speculaţii legate de extratereştri. Ştiu, dumneavoastră aveţi imaginaţie, ficţiunile artistice sunt credibile şi incitante, dar în acest caz, pot supără pe şefii noştri şi, mai ales, pe partenerii euro-atlantici!” Au fost cuvintele decanului Eros Puşcalău, care a ţinut să mi se adreseze personal, în calitate de prieten ce-mi vrea binele şi care n-ar dori să se despartă de mine decât amiabil, cât mai târziu cu putinţă. Puţintică răbdare, că veţi vedea ce şi cum devine situaţia.
Să recapitulăm, apropo de preţioase indicaţie. Dumneavoastră aţi înţeles ceva, că eu am înţeles foarte multe? Cum ar veni, romanul meu ar trebui să se-ncheie ex abrupto, aici! Să-i dau drumul pe piaţă handicapat, să meargă-n librării cu cârje sau în fotoliu cu rotile şi să mă oprească cititorii, dumneavoastră, bunăoară, şi să mă ia la rost: „Ce s-a ales, băi tataie, de cadavrele alea? Ale cui erau moaştele? E adevărat că s-a băgat pe fir o Asociaţie internaţională condusă de nişte extratereştri care ne cunosc şi ne urmăresc cu ajutorul navetelor, sateliţilor şi astronauţilor ruşi şi americani care s-au tot vânturat prin spaţiu? Din ce era compusă şi unde a fost cărată comoara Basarabilor găsită îngropată la margine de Veseleşti, tocmai pentru a şterge bănuială şi a-i face pe toţi s-o caute, ca şi pe-a lui Decebal, care s-a zis că zace prin peşteri nedescoperite din munţi sau pe sub văi de torente care-ar fi fost deviate de la cursul lor? E adevărat că americanii şi britanicii scanează Grădiştea Muncelului şi că sub Sarmizecetusa au descoperit un oraş cât Pituleştii de mare? Ce s-a întâmplat cu prietenul tău duşman Nelu Mota? Cum te-ai descurcat cu fetele de la Venus, cu care te tot lauzi că aşa şi pe dincolo? Ce s-a ales de vecinii Garoy Spaniolu şi cu Ninel Maronică? Dar cu averea de la ţară pe care ţi-au acaparat-o neamurile de sânge? Ai terminat lecţiile de mecanică futuristă şi de biologie mezozoică făcute cu nepotul Matei? E adevărat că românii au trecut la sacrificarea cailor şi prefacerea lor în carne de… vită pentru europeni, ca să-i saboteze pe cei patru „cavaleri ai apocalipsei”, lipsindu-i de mijloacele cabaline de transport? Eşti de acord cu Miklos Jancso care zicea că toate competiţiile trebuie făcute pentru tineri nu pentru bătrânele mârţoage?”
Iar eu, oprit şi interpelat în acest fel, ce să spun? Să eschivez că, vezi Doamne, toate chestiunile vor primi răspuns, că se va şti peste puţin timp care va fi rezultatul competiţiilor dintre personaje şi obstacolele devenirii lor, fiindcă lucrez la alt volum în care voi povesti şi ceea ce acum, deocamdată, nu se poate da publicităţii, că vizează securitatea statală şi a aliaţilor din NATO. Adică şi să mint frumos ca un leninist nostalgic şi să-ngroş din obraz ca un întreprinzător particular care practică evaziunea fiscală cu nonşalanţă şi tupeu de capitalist din democraţia incipientă! Ei bine, nu! Chit că voi avea soarta lui Mişu Priţaş ori a spionului sovietic trădător – arderea de viu adică! – nu voi abdica de la depănarea şi ţeserea firului pe care l-am urzit. Nu mai mă şi, mai ales, nu mai vă pun răbdarea la încercare, porţionând materia epică, aşa cum a făcut bogătaşul de cuvinte Thomas Mann cu cărţile lui, începând chiar cu autobiograficul roman Casa Buddenbrook, întins pe patru generaţii de negustori aflaţi în declin, ecranizat şi nobelizat, dar greu de mestecat şi de înghiţit, mai ales azi când suntem fugăriţi, sâcâiţi, tracasaţi, bombardaţi mai ceva ca microbii de antibioticele cu care, hoţomanii, au început să negocieze şi să cadă la pace. Aşadar, haltă de ajustare şi pregătirea pentru atac. Atacul asaltului spre marile pierzanii. Da, da, pierderea destinată câştigului. N-am uitat. Câştigul din pierdere. Joc la două capete. Nu se ştie care pe care. La fel ca-n cazul homosexualilor căsătoriţi şi cu copii adoptaţi: nu se ştie cine-i parte femeiască şi cine parte bărbătească. Nici cine alăptează copilul în calitate de mamă şi cine-l plimbă în calitatea de tată. Mai ales dacă pruncul e fată. Care dintre părinţi ăi va vorbi despre pubertate şi menstruaţie, despre amor şi procreaţie? Mă rog, poate că e bine să convieţuieşti şi astfel, decât să fii singur, să vii acasă de pe unde te poartă paşii şi să găseşti mereu aceeaşi imagine, aceleaşi obiecte puse în acelaşi loc, nimic umblat, clintit, mişcat, decât dacă, Doamne fereşte, n-ai fost vizitat între timp de vreun spărgător…
Vizitatorii ăştia s-au înteţit. Mai ales vizitatorii care ne standardizează, ne impun, ne obligă, ne consiliază, ne împrumută şi ne cămătăresc, care ne dau acces la modernitate contra cedări de suveranitate. Vizitatori dezinteresaţi. La fel ca şi cei ce-au mişunat prin campusul cu mistere de la Bravus.
De pe urma unor asemenea vizitatori, se pare că Eros Puşcalău, decanul, e grav bolnav. Are greţuri ca femeile cu sarcină toxică, are ameţeli ca miopii care nu şi-au schimbat dioptriile, are dureri de cap ca insomniacii care preferă să scrie cărţi mediocre în loc să se odihnească. Simptomele lui mi-amintesc de cele ale lui Gheoghiu Dej, care s-a curăţat în… pas-alergător, lăsând speculaţiile să evolueze până azi în coadă de rândunică: a fost iradiat la Moscova sau otrăvit la Veseleşti. Se zice că şi el, Călăul – porecla primită de Puşcalău de la personalul tesa, pe care-l tot punea la treabă! – ar fi singurul care a intrat, împreună cu experţii străini (nu ştiu care, fiindcă eu eram la Cheia!) în catacombele de sub pavilioanele Academiei Bravus, singurul care a văzut şi a înţeles despre ce e vorba în acel subpământ! De obicei, martorii incomozi sunt îndepărtaţi, după ce misiunea se îndeplineşte. La fel ca-n filmele cu jafuri reuşite date în grup, sau ca-n spionajul sovietic. La un moment dat, unii membri ai grupului, dacă nu cumva toţi, devin indezirabili şi sacrificabili. În film, de dragul epicii cinematografice, dar în cazul misterului de la margine de Veseleşti, scopul e cu totul altul. Se recurge la pierderea planificată pentru a se fructifica marele câştig previzionat! Ştii şi pierzi! ar fi formula abdatată a reclamei „Ştii şi câştigi!” Sau ca o concretizare a proverbelor noastre grăitoare: „Cine ştie multe moare!”
Am aflat din sursă demnă de încrederea că nu e zvon şi c-ar cam fi cazul să-mi iau şi eu tălpăşiţa că, pe fir ar fi intrat o organizaţie mai a dracului ca Masoneria ori ca Illuminati, mai ceva ca Guvernul Mondial sau Uniunea Europeană! Una care ne-a lăsat şi fără Ceauşeşti, şi fără socialism, şi fără ctitorii ale industriei, şi fără patrimoniu, şi fără flotă, şi fără armată, şi fără mine, şi fără suveranitate şi care ne-a adus lichidare, implementare, aderare, integrare, aliniere, reformă, regionalizare, subdezvoltare, globalizare, comisari, împrumuturi, datorii, dobânzi, ruine, şomaj, maladii, incultură, pornografie, poluare, umilinţă, vasalitate, anihilare… Una pentru care, cel puţin aşa spune prietenul şi şeful meu Scriitorincul, există alternativa ACSUP!
Când vreau să ştiu cine ar putea fi o asemenea coagulare care ne vrea binele (bine pe care chiar ni-l şi ia!), reuşesc să aflu că e vorba de ceva suprastatal, de o conspiraţie condusă ba din Israel, ba din SUA, ba din Malaezia, în fruntea căreia s-ar afla chiar nişte fiinţe extraterestre, care ne imită şi s-au adaptat perfect condiţiilor de pe planetă. Mai mult nu pot spune, deşi mai ştiu câte ceva. Acest SF îmi dă bătăi de cap, şi pentru ca stresul şi bezna să fie eficiente, trebuie să spun că nici nu pot băga mâna în foc că eu sunt cel care conjug, dimpreună cu dumneavoastră, verbele acestei existenţe romaneşti. Nu, extrarterestru nu sunt, fiindcă am văzut moartea cu ochii, iar beteşugurile care mă chinuiesc zilnic, din ce în ce mai pregnante şi insuportabile, sunt o dovadă că am rămas un biet muritor. Acelaşi cu elevul premiant (opt ani consecutiv în comuna Adâncata, azi, în Lerodeni, ca sat, înglobata!), care a ajuns licean mediocru în orăşelul Găneşti, de unde a decolat la Sibiu pentru a deveni plaivaznic cu atestat şi şcolire ad hoc şi, apoi, la Veseleşti, via Câmpina, epoletist abdatat cu consemn, jurământ militar şi misiuni primite şi îndeplinite, potrivit recrutării şi încredinţării secrete, legisului asumat în MCUSP şi menirii Logosului. Muritor cu nemurirea la purtător, cum zicea Scriitorincul. Cu chipul înrămat şi pus pe noptieră de iubita Cateluţa. Acum, acel chip, a fost înlocuit de Catela mea cu al lui Iisus Christos, a cărui iconiţă, zice Doamna K, ne veghează toată noaptea.
Pe mine mă interesează mai puţin asemenea personaje şi astfel de kitschuri iconografice. Eu sunt trăitor de zile consumabile, un ins cu „suveranitate” individuală cedată prin legământ, un dependent de legisurile acceptanţei şi apartenenţei! Un tutelat al unui personaj aparent misterios, puternic şi real.
Da, el, acest Nell Roth sau Ivan Kolesov (într-un cuvânt, KRIN, după cum a mai fost vorba!) rămâne, precum aţi văzut (cât am putut să vă arăt) personajul cheie, omul vizibil al invizibilităţii Confreriei, interfaţa, sau ambreiajul dintre roţile motrice ale angrenajului „cosmic” numite Al Kamer sau Li Tzî. O enigmă pe care eu, intimul lui (ştiţi că la un moment dat, eu şi Tela, le-am fost, lui şi Argentinei, naşi de cununie, deşi nişte nănaşi nenorocoşi, căci cuplul n-a durat!) nu am dezlegat-o. Despre fina Tina made in Colenchina, naşa ei, adică Tela mea, spune că, refăcându-şi viaţa în doi cu fostul nostru vecin din Poiana cu Platani, Viorel Birjă zis Darînsă, a primit sarcină să-l trateze cu un unguent contra căderii părului, ceea ce i-a indus o maladie incurabilă, de care Scriitorincul nu e străin. Darînsă nu mai poate vorbi că e ţărână, iar fosta lui consoartă Zambilica a devenit doamna Fiereanu, drept care n-are chef de amintiri murdare! Cel puţin aşa am înţeles de la discipolul meu Dan Mândruţ, devenit al treilea şoţ al fostei administratore de bloc cu nume de ţară latino-americană. (V-amintiţi, desigur, că Raisa, fiica lui Pricopie Fiereanu a fost şefa localului Maxy-Sexy, de fiţe şi figuri din Poiana cu Platani, şi că, şi ea, este ex-şcolăriţa de la Venus, darnică şi focoasă chiar şi după ce s-a căsătorit cu consăteanul meu Panfil Zăprea, securist acoperit de exterior şi parlamentar la vedere de interior).
Şi multe altele am înţeles de-a lungul timpului despre Nelu Roată (mai ales când lucram, amândoi, la o unitate a trupelor de securitate din Câmpina el… lucrându-mă informativ!), inclusiv cum şi de ce au venit militarii transmisionişti din această cazarmă la Otopenii decembriadei numită Acţiunea Romida ’89, ca să ajungă carnea de tun a unui spion KGB cu uniformă de general la maximum, erijat în fruntea Armatei. Am înţeles, am scrâşnit, am spus tangenţial, dar n-am aprofundat. Dinadins nu m-am străduit, fiind… temperat de Mihai Priţache care dacă a încercat s-o facă, a reuşit să devină o simplă amintire. Una scrumită, despre care nici măcar fiică-sa Vanda nu ştie mare lucru. Mă bucur, însă, că fata brunetă şi arzoaică, fosta mea studentă (şi ea victimă a unui mariaj de complezenţă sau de serviciu cu aventurierul răpitor de VIP-uri politice, Gil Neagu), nu m-a uitat şi că-mi umple, uneori, cu prezenţa-i refrişantă ferestrele dintre inutilităţile la care mă dedau şi pe care le denumesc preocupări profesionale sau pasionale.
La punerea în operă a Acţiunii Romida eram tânăr „revoluţionar”, un acuzator activ, participant din interior la detronarea „dictatorilor” Nicolae & Elena Ceauşescu (cum tot din interior îi preamărisem copios cu plaivazul şi-i slujisem devotat cu arma, înainte de „marea trădare cu epoleţi” la care am participat ca actant al MCSUP!). Acum, la un sfert de veac de atunci, sunt bătrân nostalgic, cu zel temperat, cu căinţele la zi, care caută şi găseşte scuze şi justificări, care regretă mai mult decât se-mpăunează cu merite, deşi noul rang deţinut în Confrerie mi-ar da dreptul. Romantismul condamnării şi speranţelor a fost înlocuit cu luciditatea realismului şi contextelor. Deşi ştiu ce spune zicala cu cel ce se scuză care se acuză, caut circumstanţe, justificări, motive de iertare, care, toate, devin tot atâtea prilejuri de a întări stigmatizările, acuzaţiile, vinovăţia, culpabilizarea. Tipul a subţiat foarte mult „graniţa” dintre atitudini şi comportamente, dintre victime şi călăi, dintre alaltăieri şi ieri, dintre odinioară şi recent, chiar dintre a fost şi era. Nuanţatul a luat locul tranşantului. Culpe, păcate, abuzuri convieţuiesc în amintiri tolerante cu dezvinovăţiri, iertări, compromisuri.
Văd toate astea cu ochii de acum (incontestabil mai bolnavi, dar cu lentile potrivite), le înţeleg cu mintea creierului de azi (mă rog, nu ştiu cât de al meu, dar dacă am această temere, îmi aparţine!), le judec cu aşezare bătrânească, seniorială, calmă. Sunt, ca să glumesc amar, un pensionar (deşi dascăl activ) care evoluez calm la o bancă, spre deosebire de Costin, fiul meu, care este înspăimântat că trebuie să plătească ratele tot mai mari la o bancă. Banca mea este una dintre supravieţuitoarele de pe aleile din parcul Ghintuita, în timp ce a lui este una de credit din „paradisul fiscal infernal” al Veseleştilor. Adesea mă trezesc cu idei care-mi colcăie în minte ca nişte larve într-un vas din piaţa pentru oferte de pescuit. „Mă trezesc şi cu melodii sau frânturi de versuri în cap, colega”, m-am spovedit deblocatului V. D. Blitz. „E bine. Un vecin al meu, la fel de poet ca şi tine, s-a trezit deunăzi cu un ghiveci în cap,” mă informă ex-spionul de Colenchina. „Pesemne, vreo admiratoare a vrut s-arunce în el cu flori sau vreo pipiţă căreia insul i-a rămas dator a vrut să-l pedepsească,” supralicitai şi eu în acelaşi ton, cu gândul la pancarta din parcarea „poliţaiului” Piedone cel Vaduv unde scrie: „Oprirea interzisă. Cad soacre!”
Caninul tuneluit cu burghiul dentar până la rădăcină, contra o sumă cât salariul mediu pe economie, mă-njunghie discret şi pulsatoriu. Din vecinătate, rădăcina incisivului pe care se află implantat un dinte cu pivot, dă semne empatice de solidaritate. Peste câteva zile trebuie să merg din nou la scaunul electric şi să vâr mâna-n card pentru alte câte sutare. Aş renunţa la vizitele de la stomatolog, dar refuzul cheamă abuzul, plus că la un ştirb chiar că nu se mai uită nici o studentă, oricât de proastă insectă ar fi, şi ar cădea în plasa marelui paing care sunt.
Cu aceiaşi ochi de acum – pândiţi de cataractă şi ajutaţi de dioptrii – iscodesc adâncul decolteu al zilelor care se scurg ca nişte făpturi de aer, dorite, doritoare, sexy şi nerăbdătoare. Privesc luni-marţi-miercuri-joi-vinerile, adică săptămânile lucrătoare ciuntite de week-end-uri, le admir ca pe nişte tablouri interzise sau ca pe nişte statui compromise. Ca pe nişte Stalini înrămaţi, cu şapcă de generalissimi mustăcioşi şi cu pieptul plin de decoraţii înstelate, dezafectaţi, trimişi la lada de gunoi, la repausul de jos, într-un depozit, ori ca pe nişte Lenini de bronz masiv ce priveau cutezători arcul de triumf al socialismului victorios, căzuţi de pe soclu cu gura în ţărâna din spatele Lomonosovului de la Veseleşti, cum se mai numea Casa Presei fostă a Scânteii. Aşa sunt pensionarii: n-au săptămâni reduse de lucru. Ei, cinci zile se odihnesc, iar sâmbăta şi duminica nu lucrează. Spre deosebire de şomeri, care în cursul săptămânii îşi caută de lucru, iar în week-end îşi trag sufletul. Atât cât le-a mai rămas. Suflete dezafectate. Aproape defuncte. Ca pui de om bătrân ce sunt aş trage un pui de somn plăpând. Dar mai bine-mi văd de trap cu noaptea-n cap, de parcă m-aş fi despărţit de Lilian Dinea, nu cu formula Confreriei, ci cu salutul oltenesc: Adio şi-un praz verde!
Am dat peste un sait (site, dacă încă n-a intrat cuvântul în limbă, cum s-a zbătut amicul meu, magistrul George Pruteanu!) o adevărată pinacotecă a degustătorilor de ambră a culorilor: Lumea picturilor. Mă delectează tablourile, dar mă agresează comentariile „vizitatorilor”. Unele. Culori şi simboluri. Lumea e bântuită de culori: ecologiste-verzi, socialist-purpurii, ţărăniste-galbene, liberal-albastre, popularist-move, democrat-portocalii. Struţo-cămilele simbolisticii electorale combină culorile ori le dau înţelesuri caricaturale. Democrat-liberalii au făcut şi din întuneric unul oranj. Oranjada lor a fost o portocaliadă a eşeccelor fără succesuri! După ei au venit anomaliştii social-liberalii (nu ştie stânga ce face dreapta, alianţa şoarece-pisică, duşmanii-prieteni, pentru-contriştii. Vopsitul gardului de la cimitirul elefantului! „Viaţa din visele lui Suhanov.” Titlul unui roman al rusoaicei autoexilate Olga Gruşin (Grushin) îmi tot şterge ochii ca o batistă, de vreo câteva zile. N-am curaj să-ncep lectura.
Nu mă lasă domnişoarele din haremul lui Facebook, care chicotesc cu tastatura, când citesc porcărioare a la Emil Brumaru şi Mihail Gălăţanu, pornografi fără inhibiţii:
Te văd dormind ca virgula pe-o coală,
Chircită în poziţie fetală
Şi cât eşti tu de intelectuală,
Tot îmi stârneşti pornirea sexuală.

Ş-aş face-o, dar mă tem de boală,
De ce-am păţit când, în veceu, la şcoală,
Când eu şi-o tipă am fost luaţi din oală,
De-o profă cam geloasă şi matoală.
Dar acum n-am chef de chicotelile lor chemătoare şi umede. Mă-nvârt bezmetic prin colecţia de cuburi din beton din Poiana cu Platani, printre cărţile mele lucioase şi contondente, printre inutilităţile cu forme stranii care înoată în lumină cernută de frunzele plopilor handicapaţi şi ale sălciilor siluite de adepiştii lui Fiereanu şi în ecourile produse de zgomotele străzii adiţionate cu ale debandadei din apartamentul de deasupra. Mă uit la moşul de la patru, cel pedepsit de viaţă la singurătate şi la serviciul de planton schimbul unu şi doi, veghetor peste nopţile ce i se scurg pe la fereastră într-o tăcere neagră, abia ciobită de cele câteva becuri supravieţuitoare în confruntarea cu manglitorii iubitori de evoluţii în nocturnă. Mă uit la el şi mă-ntreb cum e mai bine să spun: am trei ani trecuţi peste şaizeci ori aş mai avea şapte ca să fac şaptezeci? Mă aflu ca-ntr-o răscruce pe Drumul Crucii! Abia mai mişc braţele, iar palmele cu care ocrotesc mausul par nişte broaşte. Mi se pare chiar c-ar vrea să sară din încheietura pumnului şi să înoate în chiuveta în care mă spăl ca să mă pot aşeza la sfânta masă.
Din gândurile şi răzgândirile mele epice se naşte, iată, această carte de simptome. Siptomatologia entuziasmului, ziceam cândva. Atunci, în anii când doream să mă numesc Iuri sau Lev. Din pricina lui cosmonautului Gagarin sau sportivului Iaşin! În primul caz, şi din cauza OZN-ului apărut la Vârtop, în comuna vecină, unde soţia unui militar s-a pomenit că rămâne grea din senin, la fel ca Fecioara Maria. Minunea a făcut obiectul (şi subiectul) cărţii Îngerii de oţel, un roman al sfârşitului lumii, mereu previzibil, prezis şi de fiecare dată amânat.
Mi s-a părut că azi, când m-am adunat de pe drumuri, am auzit din nou voci înapoia grilajului încuiat la uşa unde venea noaptea şi pleca noaptea Li Tzî, pe scara blocului meu. Aveam sub braţ o carte, între copertele căreia un duşman al meu (de tipul „iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face!”) din Jandarmerie, şi-a publicat teza de doctorat al cărui conducător a fost, ghiciţi cine? Domnul magister Coppy-Lot şi Şarpe cu pălărie de zlătar, Nelu Mota. În fine, a ajuns doctor – i-auzi al dracului, în comunicare publică! – şi Ghighi Bobels poreclit Hitleristul cu cărare până-n ceafă. Ei bine, moralul politrucoid şi actual tripupător care, în calitate de şef al redacţiei, realizează şi tipăreşte periodic o foaie de… luptă a Masoneriei Române, este imoral până la loc comanda, cum ar zice tot el, care n-a uitat c-a fost subofiţer de secu, însoţitor înarmat de zbor pe avioane, aşa zis şoim, care prevenea deturnarea aeronavelor. După ce s-a despărţit de Aura (jandarmeriţă cu amantul tânăr şi delapidarea în sânge, asociată la un moment dat cu Zambilica Birjă în calitate de codoaşe ale unui bordel „alimentat” de Jenica, fiica Bobelşilor – pe care a iniţiat-o sexual chiar tăticul! – şi de prietena ei, Iuliana, nora Birjăresei), calfa cu şorţuleţ şi-a tras o prospătură, una Luana, care a experimentat fantezii erotice şi cu un mare grangure de la Interne, secretarul de stat Valerian Guban, zis Vag pojarnicul, ce-i recita poezia „Pe lângă plopii fără soţ” a Eminescului! Recunosc că, de la aceste ospeţe şi orgii ale plăcerii am apucat şi eu ceva firimituri!
Am aruncat cărţoiul făcut din alte texte copiate din alte volume care s-au clădit din calupuri mutate din foldere de pe internet în fişiere de teză de – auzi neruşinare! – doctorat. Specialitatea? Apărare naţională, ordine publică şi siguranţă statală. M-am despovărat de straiele de drum şi am dat din câte prin moara mea de vânt cu pale în sfârlează în tavan. Cine o fi în apartamentul chinezului? Mă întreb cu mai multă curiozitate după ce am aflat că Li Tzî aparţine unui China-town din alt sistem solar sau din altă galaxie ori constelaţie din Universul decelabil cu mintea de pe urmă. Că este, ca şi Al Kamer, un fel de invadator, dacă m-aş lua după denumirea unui film la modă în adolescenţa mea alb-negru, cu fiinţe venite de pe alte planete să ne cucerească. Sau după roiurile de fluturi care-mi zboară pe sub coviltirul de os sub care musteşte de idei creierul meu beteag!
Informaţiile astea despre şefi ai noştri din ACSUP, la care m-a conectat Lilian Dinea, fostul coleg de şcoală militară de ofiţeri sub FBI-ul cu surâs de semilună, cum era cunoscut comandantul batalionului doi elevi, mă zăpăcesc şi mai mult după ce citesc e-mailuri tulburătoare cu documente desecretizate despre zborurile astronauţilor sovietici în hăul planetar, unde s-ar fi întâlnit cu vehicule cosmice conduse de oameni. Mă rog, creaturi asemănătoare!
Uneori, la fel ca acuma, mă întreb de ce-mi mai sacrific bruma de neuroni, dacă acesta e adevărul şi atât de mic ne-a rămas mosorul? De ce nu m-aşez gospodăreşte la o masă, la fel ca sinistraţii din satele patriei, care, atunci când au venit echipele de militari, muncitori, străini să-i salveze şi să le dea o mână de ajutor, i-au găsit la chef. „Păi dacă vine potopul sau apocalipsa, măcar să ne găsească în formă!” au justificat o parte din beţivanii. „Dacă aşa ne-a fost scris, n-are rost să ne opunem voinţei divine!” le-a ţinut hangul cealaltă parte din drojdieri. Aşa şi eu: de ce să nu mă împac cu zeul Bachus cu care mă aflu – nici nu ştiu de ce? – la cuţite şi de ce să nu revin la obiceiul duhănitului pe care ni l-a „implementat” monsieur Jean Nicot? Ce-mi mai stresez şi bruma de calm să scriu, să mă aţâţ şi să mă aprind, să chem „la lupta cea mare”, să demasc şi să divulg, crezând c-am să pot schimba ceva? Nu mai merită şi nu se mai poate. Nicăieri în lume şi, cu atât mai mult, aici în Danubianopontia băsnesciană. Chiar şi post-băsnesciană. Poporul nostru, el mai mult ca alte popoare, este obişnuit cu modestia şi ruşinea ultimelor locuri în orice top. Dacă ne pândeşte moartea globală, mai contează în ce ierarhie te găseşte? Să bem pe chestia asta!
Nici la telefon nu mai răspund. Şi ce dacă e secretara decanului? Şi ce dacă am ore? Ce să le spun studenţilor? Că optimismul este o stare de a fi? Dar starea de a nu mai fi cum se cheamă? Vorba vorbei: De două femei mi-e frică. De cea îmbrăcată în negru şi cu coasa ascuţită pe umăr şi de cea dezbrăcată de straie şi cu cosiţa vălurită pe umeri! Ambele mortale pentru vârstnicii unei anumite etăţi, cum tot Scriitorincul a zis cândva.
„Mai ţăcăni mult acolo? Nu ţi-e foame? Vezi că eu am plecat la Ploieşti! Să-nchizi fereastra la balcon c-a început să plouă şi să nu uiţi aragazul aprins…” mă surprinse Catela îmbrăcată, parfumată şi gata de drum.
„Ce să-i spun din partea ta sărbătoritei?” continua Doamna K.
Bine că n-am întrebat-o unde pleacă, de ce la Ploieşti! M-am amintit că este ziua unei verişoare a sa, o nepoată a Dorei Tindeche şi că mi-a spus c-ar vrea să meargă. Am zis da căci şi atunci, ca şi acum eram preocupat de ţăcănitul la tastatură.
„Păi vrei să ti încarc memoria cu un text pe care, şi aşa îl uiţi? Alege tu nişte complimente din partea amândurora.”
„Mă gândeam că poate-i dai o carte cu autograf…”
„Crezi tu că are efectul aşteptat? Abia aşa o să creadă şi ea că suntem putrezi de bani, fiindcă nu crede nimeni că-n loc să am drept de autor pentru ceea ce public, eu plătesc să-m tipăresc volumele…”
„Asta aşa e. Culmea e că nici eu nu te cred în stare să te prostituezi atâta fără nici un folos. Eşti ca o boarfă de bordel care se tăvăleşte cu toţi şi, ca-n proverbe, tot ea se trezeşte cu banii luaţi!” mă gratulă consoarta, pe care nici nu putui, nici nu vrusei s-o contrazic!
„Pa! Drum bun. Când te întorci? Dacă mai revii, la consortul tău dintâi!”
„Să vedem! Poate rămân la ea o zi, două. Vorbim la telefon. Oricum, nu-ţi alarma piţipoancele de la Venus, că două santinele pe scară instruite să supravegheze apartamentul!”
„Bravo! Atunci pot pleca liniştit la Dobroeşti, unde are un ogeac de taină o studentă din anul trei pe care o coordonez la elaborarea lucrării de licenţă”.
„Bine, moş Tăgârţă fără puţă, moş Beşleagă cu ea bleagă, moş Bodrângă sulă strâmbă! Pa!” mai rosti, folosind cuvinte cu decolteu, Catela Trucală, pe care o salutai de la fereastră şi apoi mă trezii singur şi, la fel ca-n serialulul tv matusalemic, neliniştit. De ce să nu mă liniştesc? mi-am zis. Am luat telefonul şi am început să defilez pe ecran nume din agendă. Dar, Benga zis Mamona te lasă el la greu. Nu! Se-aud bătăi în uşa. (Despre sonerie ştiţi că v-am tot spus!) Mă uit pe vizor şi văz dublu. Două făpturi. „Ajutorarea unui copil care are o maladie incurabilă sau contribuţie cu cât vă lasă inima pentru a se amenaja un azil de bătrâni…” mi se pare că aud după ce deschid uşa, cum am păţit adesea. Deschid totuşi. Ei drăcie. Lăcustiţa şi Buburuza, vechile mele prietene mortale din Lăptari-Tei, care erau să mă trimită în lumea umbrelor, fericit şi satisfăcut, acum vreo patru ani, cu ceva timp înainte de accidentul cu turcul despre care n-am încuviinţare să spun mai mult. Fac ochii mari, transpir diabetic, dar mă reechilibrez.
„Putem intra?” întreabă cea cu păr de coniac.
„Doamna e în drum spre gară. A pescuit-o un amic al meu. Ştim că merge pentru trei zile la Ploieşti!” zice şi roşcovana cu sâni pleznitori.
E clar. Sunt victima unui complot. N-am cum să mă apăr. Cred că e cazul să vă cer permisiunea să facem o pauză epică. Mulţumesc pentru înţelegere…
Gata. Am redevenit apt combatant. Vă rog să mă scuzaţi, dar aceste două personaje ale sexului vagabond, au nişte datorii la mine. Le-am făcut absolvente cu diplomă de masterat, le-am salvat de la beleaua de a fi reţinute de poliţie şi nu uită să mă recompenseze, când şi când, în maniera lor. Sunt moldovence pripăşite pe aici. Au fost angajatele Raisei din perioada când aceasta se numea Fiereanu. Au bântuit prin Italia. Nu sunt vulgare, nu sunt murdare şi-s tăcătoare! Numai că patru ani, atunci când încep să treacă peste 60 înseamnă foarte mult. Ele cât or fi având, dacă au peste 25, dau totul şi vor să primească potrivit ofertei. Dar, vorba Telei, moş Bodrângă, adică eu, e traficant de onomatopee sexuale când se dă jos din pat în fiecare dimineaţă, abia putând să se repună pe picioare şi icnind de dureri articulare, după o noapte de zvârcoleli şi coşmaruri.
Asta e. Mulţumesc pentru vizită, fetelor. Mulţumesc şi pentru complimentări. Bine că nu mi-aţi spus că-s sătul! Vă mai aştept, dar nu inopinat, ci atunci când vă voi invita! Pa! Şi iar pa! Ţuc şi iar ţuc!
Rămân pe holul-galerie plastică prostit şi umilit. Golit de mine şi scârbit de facerea de bine a celor două zburătoare, Ruza şi Tiţa. Eu şi cei trei mari artişti puşi la zid, care mă privesc din lucrările lor, prin semnăturile puse pe trei lucrări primite de la ei înşişi, în trei circumstanţe, toate aniversare şi aşa zis rotunde pentru mine: la 50, 55 şi 60 de ani. E vorba de oala cu gălbenele, a lui Ion Murariu, de un fluture în peniţă al lui Viorel Mărginean şi de palmele prieteniei, o aplică din lemn de tei a lui Ion Sideri.
Vedeţi? Asta mi se-ntâmplă. Fapte narative, întâmplări epice, subiecte de roman! De-aia nu pot să renunţ la viaţă de dragul espectativei. De-aia nu pot să mă dedulcesc la farnientele de tip bahic. Nu, mai bine mă-mbăt cu idei şi gâlgâi cuvinte. Mai bine mă socotesc vraci al dumneavoastră, dispuşi să suferim împreună miracolul imaginaţiei. Să ne cufundăm în fantezii tămăduitoare sau, dimpotrivă, provocatoare. Să acceptăm acest conviviu virtual, care să ne facă trecerea mai lină, mai prietenoasă, mai lentă şi mai frumoasă!
Veşti de la Ploieşti? Bucurii pe linie. Şi aici, la Veseleşti, e la fel: bucurii între linii! Trenul vieţii îşi vede de drum. Drum de fier, tren de teren. Iute, fost rapid. Inter regio fost accelerat. Joc. Foc. Ioc. Bine c-am stins aragazul.
Mi se pare că redactez memorii. Fabulez memorabil. Memeoriile unui uituc. Un fel (alt fel) de Parerga şi Paralipomena a lui Arthur Schopenhauer. Ştiu, m-am uitat prea sus. Şi prea înapoi. Şi nu la noi. M-ai bine mi-aş potrivi uşa biroului-sufragerie din peleşul de la trei la unghiul optim. Uşa-oglindă în care se reflectă display-ul computerului. Când va veni Tela să poată vedea cu ce mă ocup în faţa sculei de făcut burtă, mărit colesterol de obez şi abdatat glicemie de diabetic. Am avut grijă să aranjez pentru odihna ecranului să se succeadă un pluton de femei goale „libidinoase şi scabroase”, cum le zice ea, dar suple şi provocatoare, cum le vă eu. Cu aceeaşi uşă a cărei tăblie am înlocuit-o cu o oglindă, spionez holul s-o vă prosternată în faţa şirului de icoane agrementate cu sticluţe de mir, aiasmă şi tulpiniţe de busuioc, pe Doamna K dialogând cu Maica Precista. Coloana sfântă (şapte icoane) l-a detronat pe Octav Băncilă, cu al lui tablou prăfuit, întunecat şi hidos! Calităţile pânzei au fost înşiruite de protoieriţa Chiva, naşa noastră de bătrâneţe, şi au fost omologate de Ela cea habotnică.
Ce-o fi făcând ea acum în oraşul îngerului blond Nichita? Îmi pot închipui căci ceea ce este invizibil nu e şi ascuns. Dacă nu cumva ceea ce e ascuns nu e invizibil! Păi nu se spune că pe Dumnezeu îl văd doar cei ce ştiu să vadă? Clarvăzătorii. Cei ce ştiu să privească. Se uită – lung, atent, curioşi – până văd ceea ce se aşteaptă. Cum povăţuia Brâncuşi. Nu toţi au ochi pentru fiecare. E nevoie să fii ochi şi urechi. Să ştii să fii atent. Numai dacă ai urechi de auzit, poţi asculta. Ascultarea trebuie să învingă graiul. „Vrei să dau glas acelei guri?” aş întreba ca Eminescu. Sau: „Să pipăi şi să urlu, este!” ca Toma Necredinciosul care a citit cu buricele degetelor rănile făcute de soldatul roman printre coastele răstignitului Iisus. Sub această intitulare, cu decenii înapoi, când eram mai „tineri şi la trup curaţi”, Prinţul Tom, adică diafanul poet Gheorghe Tomozei, mi-a girat debutul cu câteva oglinzi de rouă, adică nişte poeme, în revista SLAST. A pipăit, n-a urlat, dar a scris, apropo de har poetic: este! M-a adulmecat. Mi-a degustat stihurile. Nu toţi criticii şi nici toţi confraţii ştiu să fie degustători de cuvinte. Deşi, mulţi, se lasă ameţiţi de duhul lor!
Miroase a parfum străin. Sigur va constata şi Ela. Bubu şi Lăcu sunt de vină. Adică Bulă, cum le-am acronimizat pe moldovencele cu prenume de insecte exportatoare de nuri, care, între ele, se strigă cu diminutivele Ruza şi Tiţa!
„Domnişoarei Buburuza, / Îi arde bluza şi buza , / De aceea, Lăcustiţa / Îi face vânt cu fustiţa,” le-am încondeiat cândva, dar, în loc să se supere, s-au mirat de unde ştiu.
Mă bate gândul să rup odată pisica, să m-apuc de-o piesă de teatru. Să zicem Argentina celor trei căsnicii! Sau Scriitorincul celor trei identităţi. Sau Vizuina lui Vulpe, mecanicul de metrou! Mărturisesc că am câteva amorsate, dar nu ştiu de ce n-am curaj să pornesc atacul. Mai ales acum când un critic al scrisului meu, dramaturgul Paul Everac, s-a mutat la Sfânta Vineri sub cu morman de pământ. Mi-am şi închipuit deunăzi, când îmi făceam ghintuitizarea de seară, la un decor şi o butaforie cu bănci pe o alee dintr-un parc, cărare ce trece pe lângă un teren de joacă a copiilor, unde să le risipesc, să le aduc în scenă, să le scot din cadru, să le perind şi să le fac să dialogheze pe diferitele personaje. Subiecte ar fi: drame familiale (copii rămaşi în grija rudelor sau dădacelor, fiindcă părinţii trăiesc alte drame existenţiale, şomând aici sau umilindu-se la cules de căpşuni ori îngrijind bătrâni aiurea), experimente de carieră (abuzuri inclusiv sexuale pentru ascensiuni profesionale, umilinţe de coautorat sau cedare de drepturi) şi pasionale (iubiri imposibile, hobby-uri ciudate, evoluţii anacronice, colecţii, îndeletniciri, dedicări), catastrofe, droguri, alcool, rătăciri, ratări (ar putea fi şi un boschetar care să se vânture în peisaj cu tragicul lui destin cu tot!), maladii noi, anomalii politice, aritmii religioase, tare educaţionale. Personajele ar putea acoperi toate vârstele, paleta profesiilor ar putea fi reprezentativă, ieri-azi-mâinele poate fi pus uşor în antiteză, efectele tehnice s-ar calchia uşor…
Am zis şi… mi se pare c-am şi scris piesa, că s-a şi publicat, că s-a şi jucat şi că s-a şi ecranizat. Sub altă paternitate.
Asta e: mă inhibez, nu pot să-nşirui replici, scene, tablouri, acte, când aud că lumea e sătulă de tâmpeniadă, cretiniadă, bramburiadă! Când văd că arta e ultimul lucru asupra căruia se mai apleacă cineva, la fel cum se mai apleacă să ridice o monedă devalorizată din colb, doar un numismat, simt că din ditamai exaltatul şi dornicul de zbor am devenit, brusc, un apter, un târâtor, o reptilă de scorbură, grăbită să se ascundă şi de soare ca şi de frig, şi mai ales de frică. Frică de oameni şi frică de semeni!
Mă sună şi Costin. Este entuziasmat că el, împreună cu alţi dilimeşti (am citat-o pe mama lui şi consoartă a mea Catela Trucală) se pregătesc pentru apărarea patriei cu arma în mână. E vorba de un sport, de o milităreală ca-n filme şi ca-n jocurile din ofertele virtuale 3D. Eu, kakizatul până la sânge şi deblocatul din cariera de ofiţer activ, îl ascult şi-ncerc să-l înţeleg pe airsoftist. „Ne pregătim să dăm replici maghiarilor care sunt gata de atac în Transilvania!” zice exaltatul. „De atac contra cui?” „A noastră.” În loc să-l provoc, să-l lămuresc că nici ungurii din Ungaria nu pot face aşa ceva atâta timp cât suntem convivi în UE, şi cu atât mai mult etnicii maghiari din Ardeal, îi răspund neutru: „Bine”. „Bine, bine, dar ne ajuţi?” „Eu? Cum?!” „Să ne faci rost de un instructor, care să ne predea ceva tactici, tehnici, strategii de luptă!” „Da. Bine. Am notat. Cum plătiţi?” „Cu preţul vieţii!”
Hopa! Apă la moară. Preţul vieţii! Jurământul militarilor care-şi pun viaţă gaj pentru apărarea patriei! Ca mine, ca generaţia mea. Care generaţie, fiindcă a reuşit să prevină un război în care să se diminueze, ca generaţiile trecute, acum este luată în derâdere, fiindcă primeşte pensii nesimţite cum zicea un premier de tristă faimă, renumitul Traian Bocănescu. Şi juraţii patriei ajunşi în rezervă au fost triaţi, recalculaţi, revizuiţi, umiliţi. Aşa ne trebuie, dacă am părăsit ogoarele patriei, şantierele economiei naţionale, teatrele de operaţii, cazărmile privaţiunilor şi am răspuns chemării poporului, manipulat de erijaţii emanaţi şi spionii reactivaţi, distrugând ordinea constiuţională şi trădând comandantul suprem, în numele unor valori jinduite de toţi: democraţia, legalitatea, libertatea, prosperitatea! Cei pe care i-am ajutat să scape de dictatură, să preia frânele puterii, acum, ne supun celor mai mârşave tratamente.
„Preţul vieţii? E prea puţin, fiule! Uneori, viaţa unui om, chiar dacă poartă uniformă, n-are nici o valoare!” îi răspund lui Costin, luptătorul pentru patrie. „Cum aşa? Tocmai tu spui asta!” „Nu spun eu. Eu reproduc. Nu trăim în epoca noului leninism cu deviza: Copiaţi, copiaţi, copiaţi!?” „Aaa, am înţeles aluzia. Să-nţeleg, totuşi, că mă vei ajuta. Dacă se poate, fireşte. Cu toate că nu cred să nu poţi!” „Ighen! Pa! Mai vorbim când nu tăcem! Salută-l pe Matias!” „Aş vrea să nu mai foloseşti diminutivul ăsta!” „OK: pe Mateiaş!!” „Bine, salut-o şi tu pe mama, din partea fiului ei! Vă pup pe-amândoi.” „O să-i transmit când s-o întoarce din teatrul de operaţii.” „Iar e la Obligaţi?” „Negativ. Direcţia e bună, dar locaţia e greşită. E la Ploieşti, la ziua unei nepoate a mamaiei tale Dora.” „Bravo! Înseamnă că singurel fiind, azi ai avut zbor de zi cu trageri în poligon! Cu atâtea… victime pe care văd că le ai pe facebook, nici nu mă mir dacă te-au vizitat una dacă nu mai multe”. „Noapte bună, copii!” am mai zis şi am închis. Gura păcătosului adevăr grăieşte. A păcătoşilor. De fiu şi de tată al lui!
Am timp să meditez, chiar să prelucrez unele zise. Ca, de pildă: Dumnezeu a făcut femeia după chipul şi asemănarea lui Avram, chiar din coasta acelui prim bărbat, iar Guillotin a închipuit maşinăria care te face să-ţi pierzi capul după chipul şi asemănarea femeii. Am, dar n-am: Tela intră ca viforniţa pe uşă proferând injurii. Nefiind prima dată când pâinea lui Dumnezeu şi credincioasa lui Iisus pactizează cu diavolul, am lăsat-o să se descarce. Am crezut că mi-a citit gândurile abia expuse despre femei. La final, repatriata, tot ea, mă interpelează: „Nu mă-ntrebi cine este nemernicul care m-a luat în tărbacă?” „Nu te-ntreb, dar poţi să-mi spui.” „Garoy, nenorocitul îi zicea lui Dinţilă ca asta, adică eu, dacă-i ascunzi fardurile şi vopselele e mai rău ca şi când ai pocit-o cu câţiva pumni daţi la muie! Ei, ce ai de zis?” Ce puteam să zic? Ca s-o aţâţ mai tare i-aş fi zis că e pentru prima dat când aş putea fi de acord cu Spaniolul, dar m-am abţinut. Am deturnat subiectul pe un făgaş favorabil: „Aşa ne trebuie dacă fi-tu Costin se trage de şireturi cu ţiganul. Nu l-ai auzit? Salut, frate! Ce mai faci, fratelo? Iar magraonul îi răspunde: Mai calmează-l pe tac-tu, ăla, adică pe mine, că ne dă mereu pe goarnă la puliţaii ăştia de la locală că o mai punem şi noi cu câte-o borfelină aci, vizavi de Albinuţa! Când vrei, te poţi servi. Am prospături: frumoase foc, curate garantat şi majore… sub 18 ani. Pentru tine gratis, frăţioare!”
Atât i-a trebuit: a îndreptat tirul acuzaţiilor către fiu, pe care l-a găsit vinovat de toate relele pricinuite de părintele pelepiştilor. Aşa li se spune în blocul din Poiana cu Platani celor trei pui de garoy: Pexal, Lindab şi Plexiglas. Şi ultimul hârb de maşină pe care tatăl cel spurcat la gură o trage pe spaţiul verde sau pe trotuar, are pe plăcuţa de înmatriculare acest grup literal, constituit din iniţialele capitalei noastre dragi şi a prenumelor puradeilor lui drăgălaşi: B-888-PLP.
Cum fac de la un timp, am plecat de acasă pentru a lua aer şi a o lăsa pe consoarta Logogrifă să se adune la loc. Prin spatele blocului meu multi-cultural i-au la pas cvartetul străzilor Revoluţiei, Maior Voicilă, Răducanu şi Poiana cu Platani, care e situat pe malul stâng al râului, iar legătura cu piaţa Cremeniţa se face peste pasarela arcată, căreia Catela Trucală îi zice Pont Neuf. E vorba de o piaţa nouă, mutată din locul revendicat de un învârtit, prieten al primarelui Ermolai Hoţeanu, către care s-a construit, pentru a se putea traversa Colenchina, acest podeţ. Pe cealaltă parte a râului, de la piaţă în aval sunt cocioabele întreprinzătorilor particulari ai fierului vechi, întinsului sau pusului mâinii şi braconajului. De aceea, pe mai bine de un kilometru, pe ambele maluri, se află, zilnic, puzderie de tuciurii guralivi şi cu limbaj colorat care par că ar participa la un concurs de pescuit. Sunt braconierii, în majoritate ţigromi, pe lângă care, pe aleile riverane, trec mame cu cărucioare, bătrâni neputincioşi, puştani pe bicicleta şi câini comunitari. trec şi poliţişti „nevăzători”, dar acest aspect e deja redundant, de când îl tot invoc, pe banii mei şi ai dumneavoastră de contribuabili la cheltuielile legate de prevenirea faptelor ilegale şi pedepsirea eventualelor ilegalităţi! Hă, hă, hă! ca să reproduc şi eu onomatopeea prezidenţială a jemanfişismului sau, á la Colenchina, a misirupismlui! Mai trec şi lucrători ai primăriei şi opozanţi ai lor care lipesc afişe cu promisiuni şi dezvăluiri. Mai trece şi câte un ţâşti-bâşti cu pretenţie de scriitor ca mine, care cască gura, beleşte ochii şi-şi face sânge rău fiindcă nimic nu mai e la locul lui.
— Tot e bine, vericule, c-avem unde arunca halăul sau undiţa, să mai scoatem un cărăşel viu, că ai văzut, lacul Şindriliţa e aproape mort şi împuţit… auzii pe unul dintre undiţaşi, după ce-l văzusem trăgând o înghiţitură zdravănă dintr-o sticlă cu alcool contrafăcut.
— Cum aş? De ce!? se mirară alţi pescari din grupul care plimbă de la unul la altul acea sticlă cu otravă.
— Fiindcă şi-au tras pe maluri ditamai viloaiele marii mahări şi au transformat lacul în hazna, ’tu-i în gură!
— Aşa e, bă! Să moară mama! Şi la Orjasca e la fel. Ăştia ar merita să ne unim cu toţii şi într-o noapte să le facem felul cum a făcut împăratul ăla de-a dat foc Romei!
— N-ai cum, vericule, că sunt blindaţi şi păziţi de inşi înarmaţi. Plus că au camere d-alea de luat vederi mai ceva ca la Cotroceni… Nu scapi. Dau de tine…
„Ba ai! Dacă vrei, poţi!” era să zic, să intru cu ei în dialog, să le fiu ecou, să rezonez cu starea de rău, cu mulţimea orbită, ameţită, puţin bogată la minte, ca şi la buzunar!
Îmi vine să recit:
Astăzi, dragi prieteni, n-aveţi sufertaş,
V-au omis acei de-afară, rele rude,
Astfel că, de foame, eu, ca povestaş
Să uitaţi vă fac… Hei, nu se-aude?

Sub cearşaf cu toţii, staţi culcaţi,
Căci vă spun de draci ologi şi îngeri,
Voi alegeţi să muriţi: câini nemâncaţi
Sau eroi ai noilor constrângeri!
Mai bine merg tot acasă. E mai mare încordarea în târg! Parcurg cvartetul de străzi în sens invers şi mintea continuă să reproducă stanţe din poeme ratate:
Sunt rob, supus lui Dumnezeu,
Nu domn, nu rex, nu suveran,
Nu-s Richard-Inimă-de-Leu,
Nici paşă, şah, emir, sultan!

Sunt declarat, ales, numit,
De-amici şi neamuri, se-nţelege,
Prinţ, crai, baron, boier velit,
Chiar împărat ori numai rege!
Rege al fărăderegilor, domnitor al hachiţelor, fixurilor, prejudecăţilor şi anomaliilor, un schingiuitor de cuvinte, care rembradtuiesc picturi naive, un suveran al neputinţei care gâfâi urcând treptele către tronul din palatul meu cu moară de vânt electrică în tavan de la trei!
După ce Logogrifa mea Catela-Atela-Tela-Ela s-a calmat (noroc că a curs apă caldă şi a putut să facă duş!), m-a invitat la masă (mi-a adus plăcinte de la sărbătorită) şi mi-a povestit ce-şi-cum-ul aventurii, atât a traseului (trenul anulat, ochelarii uitaţi acasă, cafeaua „pişat de iapă” servită la o bombă din gară, mizeria din tren, cerşetorii şparlitori care bântuiesc prin vagoane, defectarea locomotivei unui mărfar care a ţinut personalul ei o jumătate de oră pe şină), cât şi a sejurului (la poartă, că stau la curte, era cât pe-aci să-i facă pulpa praf un ditamai câinele, în casă, ăla micul al gazdei i-a vărsat în poală ceaşca de cafea, altă cafea, tot pişat, dar „de fată mare”, iar verişoara i-a împuiat capul cu ale ei: că bărbatu-său e un beţiv, că are o amantă, că dacă ar avea unde să se mute, şi-ar lua copilul şi l-ar lăsa dracului). „Ce-ai zice dac-o primim la noi, la Obligaţi?” mă-ntreabă tam-nisam. „Păi, eu să zic? Faci ce vrei cu ce e al tău şi numai al tău,” o cam pişcai, răstălmăcindu-i unele precizări periodice despre moştenirea sa din urbanizata comună fostă suburbană Veseleştilor. Mă corectai imediat: „Părerea mea e că n-ar trebui să te bagi. Ai fi părtaşă la destrămarea unei căsnicii. Cunoşti tu bine ce e la ei în familie?” „Să ştii ca ai dreptate. Mă leg la cap. Zisesem că ar avea cine să aibă grijă de casă, dar am mai avut o experienţă cu chiriaşii jandarmi aduşi de tine, care mi-au distrus totul. Ca să nu mai zic de nepoţii tăi: Muşiţa Miliana şi Viermuşul Andrei!”
Nu i-am mai ţinut hangul. Ăst timp Tela şi-a uscat părul cu foenul, iar eu am concluzionat că plăcintele au fost bune. Apoi, momentul casnic s-a încheiat. Am avut noroc: n-a constatat mirosuri străine şi susceptibilităţi la baie. Aşadar, am voie să îmbătrânesc. Frumos şi lent. Şi chiar o fac. Simt că pot. O fac în tempo rar, fie că vreau sau nu vreau, fie că mi se dă sau nu voie.
Mi-am pornit giesemul, cum spun eu aparatului de radio cu trei preferinţe – Romantic, Smart FM şi Muzical – şi m-am dedat aceloraşi preocupări de diletant al torsului de cuvinte din caierul creierului. Sau de mulsul ideilor din ugerul encefalului, dacă vi se pare mai sugestiv.