Constantin Enianu – Metale şi pasiuni

see filename

Geografic, Troia şi Sparta sunt relativ apropiate. Într-un fragment rămas dintr-o operă pierdută, intitulată „Kypria”, se relatează că lui Paris şi Elenei călătoria maritimă le-au luat doar trei zile, beneficiind de vreme favorabilă. Cercetătorii au divizat această lume în Orient şi Occident, conceptistic fiind de neînţeles pentru popoarele preistorice. Și nu exista o democraţie între ceea ce azi numim Asia şi Europa, pe care călătorii precum Paris şi Elena să o fi traversat.

Marea Egee, pe vremea când Paris şi Elena îşi împărtăşeau „iubirea interzisă”, nu era altceva decât un teatru beligerant pentru interese politico-economice. Motivele de conflict prevalau între oraşele bogate de pe ţărmurile estice şi vestice. Astfel, era necesar controlul rutelor comerciale ce traversau aceste mări. Pe aici se transporta orice: fildeş din Siria, ouă de struţ din Egipt, cupru din Cipru şi coloranţi din Creta. Nu întâmplător a asociat Homer povestea Elenei cu această zonă, în care comerţul şi agresiunea erau identice.
Războiul Troian este o istorisire cu tâlc. Ea trece drept avertisment pentru bărbaţii aflaţi în preajma femeilor frumoase şi hotărâte. Totuşi, realul motiv este legat de prăzile bogate aflate în joc. Cel mai nou port turcesc, Canakkale, ne sugerează şi astăzi ce pradă bogată era Troia. El se află la numai 19 km de situl arheologic Troia. La 3.000 de ani de la Războiul Troian, apele din zonă, Dardanelele, sunt încă dintre cele mai aglomerate din lume, drumul dinspre Mediterana spre Marea Neagră trecând pe aici. Controlul acestui areal aduce bogăţie.
Troia era bine aşezată ca să exploateze această bogăţie, prin propriul său port în golful Beşik. Nu e surprinzător că micenienii au traversat marea ca să-şi facă simţită prezenţa în acest areal. În sec 13 î.Hr., aici ar fi ancorat orice navă care venea la Troia. Golful intra mai mult în interiorul uscatului actual, iar promontoriul din dreapta, cum stai cu faţa la mare, proteja contra vânturilor şi curenţilor când se trecea din Egee în Dardanele. Datorită perfecţiunii sale, portul era preferat de navele din tot estul Mediteranei.
La opt kilometri de la ţărm, se afla măreţul oraş Troia. De pe un deal, el domina câmpia şi marea din spatele zidurilor sale. Specialiştii menţionează că redescoperirea Troiei a luat cea mai dramatică turnură când arheologul Heinrich Schliemann a cheltuit o avere săpând aici, în căutarea adevăratului loc prezentat de Homer în Iliada sa şi a comorilor deţinute de personajele sale principale. Soţia lui Schliemann era grecoaică şi recita foarte bine din Homer în original. De aici şi pasiunea lui pentru străvechile rădăcini ale consoartei sale. Săpând circa zece metri sub un smochin existent acum, arheologul a descoperit o comoară extraordinară, care era ca o răsplată a investiţiei sale. Coliere, inele şi diademe din aur, pe care le-a numit „Bijuteriile Elenei” şi cu care şi-a decorat soţia. Schliemann şi-a pus soţia să pozeze cu bijuteriile, asociind-o cu Elena din Troia, deşi nu era frumoasă ca personajul homeric. Ulterior, s-a tras concluzia că totul era un nonsens. Femeia ce purtase bijuteriile descoperite a trăit cu 1.200 de ani înaintea Elenei. Schliemann era dezamăgit de ceea ce găsise. Situl părea prea mic pentru a fi oraşul regelui Priam. Cu toate acestea, arheologii au excavat cu perseverenţă și au scos la lumină un sit de 15 ori mai mare decât se descoperise iniţial. Era un palat din lut ce exista cu o mie de ani înaintea Elenei. Un vizitator din Grecia de acum 3.000 de ani nu putea să nu fie impresionat de bogăţia şi rafinamentul Troiei. Pe locul actualelor pietre de ruine, erau la început ziduri de 10 m înălţime care apărau o aşezare de 10.000 de oameni. Există dovezi că aici veneau turişti şi mărfuri din toată Mediterana. Amforele dezgropate în Troia şi aflate acum în muzee la dispoziţia vizitatorilor, arată contactele directe cu micenienii. Lângă ţărm a fost găsit şi un cimitir micenian.
Fie că a venit ca soţie sau amantă a lui Paris, Elena aparţinea Troiei. Surse din acea vreme mărturisesc că în Troia erau haremuri cu o ierarhie strictă. Exista o primă soţie, soţii de rangul doi, concubine născute libere şi apoi, sub ele, o mulţime de femei captive, sclave sexuale. Femeile, deseori ele însele pradă de război, făceau parte din comerţul profitabil ce trecea prin porţile Troiei.
O femei de rang înalt ca Elena era doar o marfă cu valoare diplomatică. Deoarece Troia a fost distrusă şi ocupată de multe ori, e greu să realizezi dinamismul epocii târzii a bronzului.
Dacă se dă ocolul Dardanelelor, se descoperă echivalentul Troiei în secolul 21, Istanbul. Ca şi Troia, Istanbul e o intersecţie, un târg de mărfuri cosmopolit, aşezat la poarta dintre Marea Mediterană şi Marea Neagră. Oraşul e plin de mărfuri din toată lumea. De la specialităţi locale la mărfuri de lux, care s-ar fi vândut şi pe piaţa epocii târzii a bronzului.
Troia fiind un centru bogat, troienii aveau mulţi prieteni sau, cel puţin, vecini care voiau să se implic în economie şi politică. La est se găsea imensul imperiu hitit, ce a dominat mare parte din zonă, până la frontiera cu Egiptul. La limita sa, era Troia, cunoscută în Epoca Bronzului drept Wilusa, prinsă între hitiţi la est şi micenieni la vest. Se spune că hitiţii erau mari birocraţi, iar, ca superputere, profund implicaţi în viaţa Troiei. Documentele lor arată viaţa şi politica Troiei, fiindcă troienii nu au lăsat documente. Înscrisuri pe fragmente de piatră descoperite de arheologi, arată cât de strânse erau relaţiile dintre hitiţi şi troieni. Unul din fragmente vine cu mărturia unui tratat personal între regele Troiei, Alexandru, şi regele hitiţilor, Muwatallis II. Un pact de neagresiune ce arată şi dinamica relaţiilor dintre ei. Hitiţii aveau puterea, iar toienii trebuiau să fie de partea lor. Studiind hitiţii, oamenii care au locuit aici în Epoca Bronzului încep să intre în obiectiv.
Capitala hitită, Hattusa, se află la 800 km spre est, în inima Anatoliei. Ca şi Troia, Hattusa era un oraş frumos pentru bogăţia lui. În optica grecilor, Elena a fost atrasă de bogăţiile Estului, nu de Paris. E ştiut dintr-o piesă de Euripide că Hecuba, mama lui Paris, i-a strigat Elenei: „După ce ai părăsit Sparta, ai căutat luxul extravaganţei din Troia cu râurile sale de aur. Camerele lui Menelau nu erau suficient de mari pentru luxul tău.” În estul îndepărtat se poate vedea bogăţia şi influenţa deosebită e care o aveau unele femei în vremea Elenei. În Hattusa ni se reaminteşte de ce aristocraţii epocii târzii a bronzului au devenit legendari. Realizările lor de acum trei milenii erau extraordinare. Un impresionant zid de apărare de 30 m înălţime şi 250 m lungime, existent aici, e o magnifică etalare de autoritate, atât pentru locuitori, cât şi pentru oaspeţi. Intrarea în oraş era foarte impresionantă şi teatrală. Hattusa e un complex uriaş, vestigiile sale de piatră redau sub linia orizontului imperiul hitit, ce făcea puterea sa simţită în sud până în Siria, la est până la Eufrat, iar în vest până la Troia. Puterea hitiţilor era controlată atât de bărbaţi cât şi de femei.
E o plăcere deosebită ca după 3.000 de ani să poţi vedea în muzee obiecte din acea vreme. Printre acestea e şi un sigiliu al regelui Hattusili III şi a reginei Puduhepa. Regii şi reginele împărţeau de obicei sigiliile, iar femeile aristocrate aveau puţină independenţă de la consort. Puduhepa a împins însă lucrurile mai departe: ea avea sigiliu propriu, iar prin caracterul ei, devine unul dintre liderii Epocii Bronzului. O parte din corespondenţa reginei cu ştampila ei ataşată există şi astăzi. Se arată că ea îl putea ţine sub control pe cel mai puternic lider local. Din corespondenţele Puduhepei reies şi câteva replici tăioase cu faraonul Ramses II. El se plângea că regina nu şi-a trimis fiica să se mărite cu un curtean. Atunci ea răspunde: „Nu-ţi pot da fiica chiar acum, fiindcă trezoreria lui Hatti a ars.” Există dovezi că epoca tardivă a bronzului, epoca Elenei, era o eră în care femeile puternice puteau face ceva. Tratatele hitite sunt încheiate în numele conducătorilor nu al statelor. La acea vreme, conducătorii puteau controla soarta unor populaţii vaste. Deci, aceasta era epoca eroilor şi a eroinelor.
La Hattusa, cu 3.000 de ani în urmă, s-au scris documente ce ilustrează epoca Elenei. Ele nu relatează doar de personalitatea accentuată a liderilor, ci şi despre cum erau definite relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Incestul era considerat abominabil. Dacă soţul murea, soţia era luată de fratele său, respectiv de tatăl defunctului şi nu era abominabil. Legea hitită considera destrămarea familiei şi acceptul actului sexual, ceea ce reprezintă elementele de bază ale poveştii Elenei şi a lui Paris. Poate părea scandalos în zilele noastre asemenea fapte prezentate de Homer, însă în acea epocă violul, răpirea şi adulterul erau la fel de actuale. Multe tăbliţe găsite la Hattusa legiferează cine este vinovat şi ce pedeapsă merită. Iată ce se poate citi pe aceste „table ale legilor”: „Dacă un bărbat ia o femeie în munţi, e vinovat şi trebuie să moară. Dar dacă o face în casă, ea e vinovată şi trebuie să moară.” Se poate înţelege că dacă o femeie e violată acasă, pentru hitiţi însemna că ea a acceptat. „Dacă soţul îi găseşte şi îi omoară, el nu trebuie pedepsit.” Deci, dacă sunt prinşi în flagrant delict, pot fi lichidaţi în linişte. Totuşi, lucrurile se schimbau. Când adulterul se petrecea în aristocraţie, criza se acutiza. Într-un caz anume, hitiţii au trebuit să tempereze două state, aflate în casus belli, vina fiind a unei prinţese. Prinţesa era sortită tânărului rege din Ugarit. Lucrurile au luat o turnură neprevăzută, fiindcă ea avusese o idilă la curte, drept pentru care a fost exilată înapoi acasă. Apoi, soţul ei a cerut să revină pentru a fi pedepsită cu moartea, iar cele două state nu s-au războit.
În Epoca Bronzului, comportarea unei femei ca Elena putea crea incidente diplomatice acute. Documentele hitite ne dau informaţii despre Războiul Troian. Într-o scrisoare de la Hattusa către un rege micenian, sunt indicii că exista ostilitate faţă de însăşi Troia. Iată o referire laconică: „În problema Wilusei, Troia, faţă de care suntem în dezacord, regele hitiţilor şi-a schimbat opinia şi acum suntem prieteni. Nu va fi război între noi.” E cert că în acea epocă exista un conflict legat de Troia.
Pe măsură ce textele hitite sunt traduse, Homer ne apare tot mai real. Operele lui avându-şi obârşia în epoca târzie a bronzului. Povestea sa cu Elena ca personaj central, cu purtarea sa, la rangul ei înalt, provoca război, mai cu seamă că era în joc un premiu valoros ca Troia. Homer o descrie pe Elena ca o protagonistă activă a războiului troian. Cine merge azi la Troia, poate afla că Elena a ţesut o tapiţerie gigantică, pe fond cromatic de sânge coagulat. Pe ea erau imortalizate faptele eroilor troieni cu grecii în armuri de bronz, după cum descrie şi Homer. Dar, aici Homer vine cu o idee: Elena are influenţă asupra vieţilor tuturor bărbaţilor. Homer a scris povestea Elenei la 400 de ani după Războiul Troian, bazându-se pe tradiţia de povestitori a barzilor, care transformaseră epopeile de-a lungul veacurilor.
Unele dintre versurile homerice corespund descoperirilor arheologice, cum ar fi descoperirea armurii, care dispăruse din epoca lui Homer. Ulise e descris purtând un coif cu colţi de mistreţ, tipice celor excavate în siturile miceniene. Homer, fiind poet, se concentra mai mult pe legătura strânsă între război şi dorinţă, decât pe actele de vitejie ale beligeranţilor. Astăzi se priveşte amorul şi violenţa ca entităţi distincte, dar la greci ele convergeau într-un „basic instinct”, care a adus mari necazuri umanităţii. E uşor de înţeles raportul dintre ele dacă ne amintim cum era privit Eros. Acest zeu al iubirii nu era Cupidon, care se hârjoneşte cu copiii şi doarme în pat cu femeile, ci un băiat răuvoitor, ce invada trupul şi sufletul, măcinând tăria de caracter. Acest tip de Cupidon avea săgeata otrăvitîă, precum cea care l-a ucis pe Ahile. Eros aici mergea la braţ cu Thanatos. Homer foloseşte termenul „nignumy” pentru a descrie implicarea atât în actul amoros, cât şi în război.
În descrierea lui Homer a Războiului Troian, apărută secole mai târziu, unele versuri se referă clar la propriul său timp, Epoca Fierului. El descrie luptele pedestru, diferite de cele din Epoca Bronzului a Războiului Troian, când luptele se dădeau cu carele pe două roţi. În acest sens, există imagini cu care de luptă din acea epocă, folosite de cei cu rang înalt. Homer s-a legat de o tradiţie orală unde eroii se luptau, câştigau faimă. Cine se lupta astfel, câştiga faimă şi îşi făcea un nume veşnic. Multe dintre scenele dramatice din Iliada lui Homer implică lupta om la om. În una din cele mai frumoase scene, Paris e de acord să-l înfrunte pe Menelau, soţul Elenei, în faţa întregului oraş. Ştim toate acestea din opera lui Homer, iar la Troia, arheologia îl susţine.
Războiul Troian, părea protejat de zeiţa Afrodita, dar regele Ulise propune grecilor o strategie, oferă un cadou regelui troian Priam drept recunoştinţă a inexpugnabilităţii acestuia. Cadoul era un cal imens din lemn, care a devenit foarte curând simbolul războiului şi a superiorităţii grecilor, consolidând concomitent şi reputaţia Elenei de femeie periculoasă şi neloială. Încercând să-şi trădeze compatrioţii greci, ea e arhetipul femeii lipsite de loialitate. Ea înconjurat calul de trei ori, mângâindu-l și a imitat vocile femeilor pe care soldaţii le-au lăsat acasă, murmurând nimicuri şi rostind numele eroilor. Era o tortură pentru ei, plecaţi de zece decenii de acasă. De data aceasta farmecul afrodiziac a dat greş. Troia era condamnată la pieire. Ce a urmat, tot mapamondul ştie.
Elena din Troia e o forţă irezistibilă a naturii. Regina spartană, după căderea Troiei, se întoarce acasă. S-au aprins focuri pe vârfurile din jurul Mediteranei. Prin acest mod s-a vestit căderea cetăţii lui Priam. Elena şi Menelau s-au întors în palatul lor de peste câmpia Spartei, luând cu ei din bogăţiile decorative ale Troiei. Un fapt incredibil e că această femeie, care a distrus un neam, o cetate, sufletele bărbaţilor, s-a reîntors în Sparta unde şi-a reluat viaţa la palat. Ea îi întâmpină pe veteranii războiului cu o poţiune magică. În poţiune adaugă droguri care generau uitare, uşurau durerea psihologică şi rănile fizice.
Ajunsă la bătrâneţe, Elena era tot înconjurată de pericol. Ea controla încă situaţia, neafectată de dezonoare. Dar focul era pe cale de extincţie, luând cu el şi epoca de aur a eroilor, iar ca „agrement” au venit altfel de schimbări, civilizaţiile din estul Mediteranei fiind atinse de cataclisme majore. Imperiul hitit s-a prăbuşit. Troia a fost distrusă de cutremure şi incendii. La Micene, figurinele din centrul de cult au dispărut, iar palatul se spune că a ars din temelii. Evul mediu cuprinsese Grecia.
Mitul Elenei a rezistat, din Grecia până la Hollywood. Dar ce s-a ales de Elena din Epoca Bronzului, regina care a trăit în Peloponezia acum peste 3.000 de ani? Palatul odată distrus, mormântul ei nu a fost găsit niciodată, dar un aristocrat cu statutul ei se ştie cum ar fi fost înhumat. Morminte măreţe din Epoca Bronzului au fost excavate de-a lungul Peloponeziei. O regină a fost îngropată în una dintre grotele artificiale. Se poate reconstitui ceremonia doar pe baza descoperirilor arheologice. Şi fiindcă mormintele regelui şi reginei Spartei au dispărut, nu vor fi găsite trupurile lor, ci numai sufletele lor, în opera lui Homer.

(Consemnări după documentarul „Helen of Troy”, Tv. HISTORY VIASAT)

Reclame

Un gând despre „Constantin Enianu – Metale şi pasiuni

  1. Interesant apare si terminologia -usa la denumirile de Wilusa, Hattusa, in asemanare cu
    Sarmizegetusa. Probabil originea lor tracica!.

Comentariile sunt închise.