Ioan Miclău – Vise, speranţe şi ploi îngheţate

Muntii-Bihorului  foto Christian FilipescuFlăcările roşiatice ale unui orizont restrâns spre înserare, deveneau tot mai cenuşii, sfârtecate apoi de de vârfurile munţilor cădeau molatec peste umerii dealurilor din împrejurimi ca nişte umbre din ce în ce mai dese, mai întunecoase.
Treptat, sub presiunea unor rodii tomnatice ce se revărsau dinspre crestele Munţilor Bihorului, învăluind văile coborâtoare înspre vechea urbe românească a Beiuşului. Umbrele se întunecau neobisnuit de repede; ceea ce de fapt nu era altceva decât o îngrămădire de nori grei, gata în orice moment aşi revărsa puhoiul apelor.
Aceste torenţiale viituri aveau darul să îngrozească din nou localnicii acestor ţinuturi, aşa cum de altfel veacuri dearândul această istorie naturală se repeat aproape calendaristic. Drumurile aveau să se desfunde, băltoacele să apară ca la comandă, îngreunând transporturile, împotmolind camioanele, caruţele, oamenii, inundând trecătorile si cărările dintre satele de munte.
Când anotimpul era unul de iarnă, fie timpurie sau târzie, cu îngheţuri şi ninsori peste noapte, drumurile deveneau un adevărat iad; poate că de aici şi numele de Valea Iadului dat acestor văi şi povârnişuri, de unde se transportau buştenii la fabricile de cherestea din zona mai joasă, unde forţa de muncă era asigurată şi ieftină.
De la acele depozite, cheresteaua stivuită sub cer liber mai mult, patrunsă de ger şi îngheţ, aşa cum era,
încă verde şi neuscată era transportată in mare grabă la şantiere şi la fabricile de mobilă
din ţară.
De aici se aproviziona în mare parte si TRCLO(Trustul Regional de Costrucţii Locale-Oradea),
precum si secţia IUDT(Intreprinnderea de Deservire si Transport) din cadrul Trustului, unde functiona si o secţie
de tâmplărie de binale,uşi ferstre, despre care am mai scris.
Se anunţau planuri măreţe, se anunţau începuturile unor planuri desfăşurate pe perioade de câte cinci ani,
cunoscute mai prescurtat „planurile cincinale”.
Un aspect de ordin professional: Desi instrumentele de indicat umiditatea lemnului arătau între
20-22% umiditatea prezenta in cherestea, pentru fabricarea produselor de mobilă şi binale tehnologiile cer o umiditate
optimă de circa 8%. Planificatorii, care nu ieseau din indicaţiile organelor de partid, se lăsau luaţi în valul euforiilor politice
comuniste, forţând ritmurile productiei, lăsau deoparte studiul de viziune al unor eventuale efecte si defecte nefavorabile
ce ar putea apare în viitor. Asadar, viitorul s-a reprofilat şi el după legea zilei, sau cum ziceau oamenii, ”o fi cum o vrea
Dumnezeu”. Nici nu putea fi altfel, doar se ştie de când lumea, căci graba strică treaba!
Numai după câţiva ani, o să auzim despre minunea răsucirilor cercevelelor din ferestre, crăparea
tocurilor si pragurilor uşilor, infoierea, de nu mai puteau fi nici inchise nici deschise; deci, prelucrarea
lemnului prea verde cu grad mare de umiditate care avea să-şi arate efectele, dar deja în zidurile
apartamentelor locuitorilor.
Cu toată centralizarea economiei, apoi a unei uşoare descentralizării de mai târziu, din cauza
vitezei impuse ritmului de productie, cu munci fără duminici, după lozinci de tot felul,ca: ”să realizăm
planul cincinal” în patru ani, apoi in ”trei şi jumătate”, erau neglijate multe, mai ales reguli ale unei bune organizări.
Iată una dintre aceste reguli, şi nu fără importanţă: ”neglijarea cooperării dintre serviciile de proiectare în construcţiile de locuinţe
si serviciile de proiectare si dimensionare a mobilei fabricate. In ultima vreme, adică de prin anii 1970, se semnalau cazuri tot mai
dese când, locatarul unui nou apartament, cumpărându-şi o garnitură de mobilă nouă, nu reuşea s-o introducă în
apartamentul său, nici pe uşă, nici pe geamul de la balcon. Un muncitor tâmplar era trimis la faţa locului,care, demonta mobilierul pe elemente componente, le introducea in casa omului, unde le reansambla din nou. Deci, fără posibilitatea de a mai putea fi scoasă decât numai tot prin aceeasi metodă. Personal am introdus un asemenea mobilier unui cumpărător ce trăieşte si azi, cred!
Dacă am privi universul relaţiilor de export, cu efectele si defectele aferente, datorită tot acestor
presiuni teoretico-politice, fara un studiu atent al pieţii si vremii, a face putin ”haz de necaz”, comuniştii imbogăţeau capitaliştii. Tehnoforestexport şi Centrala Lemnului – Bucuresti aveau sa fie
adevăratul barometru viu, care va inregistra graba si rapoartele fictive adunate de la combinate si fabrici, suprapuse apoi, de interminabilele reclamaţii la calitatea produselor livrate la export. Două erau principalele defecţiuni de calitate reclamate din Vest: ”crăpături şi curbări” ale elementelor din
mobilierul ansamblat. Deci nimic altceva decât vechea poveste, gradul de umiditate ridicat al lemnului în prelucrare! Aceste reclamatii, nu putine, de pe „aripa Vestului”, cum era expresia vremii,
mâncau mult din veniturile intreprinderilor româneşti, răsfrânte apoi asupra salariilor oamenilor.
Dar, acest lucru obligatoriu, uscarea lemnului inainte de prelucrare, îl ştia meseriaşul din vremea
moşilor noștrii, atunci când construiau o căruţă, butucii, spiţele roţii şi celelalte componente, îşi alegeau lemn sănătos şi uscat, salcâmul, fagul, stejarul, bradul, abia tăiaţi, erau puşi la uscat, pentru
anii viitori.
Deşi uscătoriile artificiale, forţate, erau abia în experimentare, neavând încă randamentul prevăzut de tehnicieni, planurile de producţie creşteau năucitor, caz in care directorii preluând şi el
indicaţiile politicului, scoteau şarja de cherestea de la uscătorie iar înainte de termen, peste voinţa
profesionalilor, motivându-se urgenţa realizării planului, deasemenea înainte de termen! Când nu se
reuşea nicicum, şi aceasta foarte adeseori, atunci se raporta planul îndeplinit, aşa că sarcinile de plan se îngroşeau luna viitoare, şi, nu rareori intervenea banca în problema salariilor, deoarece şi aceasta începea să simtă repetarea de realizări fictive, neintrând la magazie producţia raportată!
Dar pentru că cifrele de plan vorbeau, centralizate fiind, conferinţele şi măreţele congrese elogiau cu puternice aplauze, prevăzând creşteri şi mai înalte. Ca-n povești! Să-l fi ferit Dumnezeu pe vreuntechnician, inginer,intelectual sau director, din constiinţă si opinie de îndreptare a lucrurilor să fi dat
semne de îndoială numai, despre halucinaţia ce exista in conducerea superioară, căci destituirea şi trimiterea la controale medicale psihice era calea la care se puteau astepta.
Dar, să revenim la acea zi, acea zi cu nori grei prevestitori de furtună şi ploi torenţiale despre care spuneam la începutul acestei povestiri.
Era o zi de sfârsit de octombrie a anului 1959, vreme friguroasă, cu ger si îngheţuri timpurii. Cerul era de un plumburiu închis, o bură rece şi ceţoasă se cobora învăluind clădirile, curtea şi puţinele stive de cherestea de brad şi stejar din faţa secţiei de tâmplarie a intreprinderii IUDT-Oradea.
Se aşteptau încă două camioane ce trebuiau să sosească din moment în moment, încărcate cu cherestea de stejar. Un vânt uşor dar rece începu să împrăştie ceaţa dimprejur, lăsând parcă loc
deschis ploii ce se porni a cădea trosnind cu zgomot peste tot împrejur.
”Camioanele astea cu cherestea, nu au să ajungă la timp„, zise Fetca, seful sectiei de croit şi
prelucrari primare. Avem să stăm domnilor până sosesc, fiindcă trebuiesc descărcate urgent, au
camioanele alte drumuri de făcut, a lăsat notă scrisă directorul. Nu e vreme de pierdut”.
Dar cine erau domnii? Eram noi, noii absolventi ai Scolii de Meserii-Beius, promoţia din sesiunea
iule, 1959, primind aici locul de muncă! Un grup de vreo doisprezece tineri meseriaşi. Bucuria noastră tinerească era şi consta în faptul că fuseserăm toti colegi ai aceleeaşi clase, deci ne pretindeam o anumită unitate, susţinându-ne reciproc atunci când era cazul, şi au fost destule.
Se întunecase bine, desi era timp de zi, ploaia nu contenea deloc, era învăluită şi cu o grindină
foarte rece. Unul dintre noi, Salcâm, îi zise lui Fetca să dea un telefon undeva, să vadă dacă au
pornit camioanele cu cheresteaua de stejar, sau unde se aflau? „Nu se mai poate, raspunse acesta, deoarece toti de la birouri au plecat, şi uşile sunt închise cu cheia”.
Fetca era un meseriaş bun în fabricarea uşilor şi ferestrelor, crescuse de mic pe lângă taică-său,
urmând meseria acestuia. Învăţase să citească si desenele tehnice, deşi nu urmase cursuri speciale,
prinsese acest post mai mult prin recomandarea colegilor generaţiei sale, care îi cunoşteau abilitatea profesională. Era ungur, dar nu era un om cu prejudecăti antiromânesti, după câte am observat noi. De fapt intre noi aveam câţiva colegi cu nume ungureşti, dar nici nu gândeam ce e rău dacă esti ungur, ţigan, evreu, etc. Am avut coleg la sectie şi un surdomut, Victor, îi reţin numele şi acum după aproape peste cincizeci de ani. Fetca era un bun meseriaş şi atât. Venea la serviciu cu o
cratiţă de aluminiu, cu capac tot de aluminiu, cu carne si cartofi, pe care le încalzea de fiecare dată pe un reşou electric, mânca totul, apoi îsi freca oala în interior cu rumeguş de lemn, o limpezea bine cu apă curate, apoi o aşeza în taşca lui de lemn. A doua zi împlinea aceeaşi regulă. Dar, numai până intr-o zi când, plăcându-i vinul, se îmbătă bine, și se porni la cearta cu colegul sau Ghiulos, omul de la sectorul de croit. Acesta ca să se răzbune, desi împreună băuseră, îi calcă oala sub picioare făcând-o ca pe o placintă. A doua zi Fetca veni cu o nouă cratiţă cu capac. Nici o problemă! Ghiulos puse ochi buni pe tânarul absolvent Salcâm, fiindcă era ceva mai robust, iar la dulapii de stejar şi răsinoase trebuia forţă fizică pentru a fi căraţi şi împinşi la ferestraul circular.
Maşinile de prelucrat lemnul erau de fapt destul de vechi şi greu mai venea in dotare câte o maşină
nouă de prelucrat lemnul.
Mai multe greutăţi ne făcea însă secretarul de partid, aşa cum o să ne convingem mai târziu. Un tip înalt, nealcoş, care de câte ori ni se adresa, greşea, dar îşi cerea repede scuze, recunoscând că
noi nu ştim ungureşte, asa că o continua pe româneşte. Cred că cel mai bine și-l aminteşte colegul
Moisie, un băiat harnic şi intelligent, care primind de la sindicat un bilet de odihnă la Constanţa, secretarul de partid a reţinut biletul,şi la dat altei personae dinafara secţiei de tâmplarie. Cu lacrimile
în ochi, îl tin bine minte, Moisie s-a dus la directorul IUDT, astfel cu mare scandal şi-a recăpătat el biletul de concediu la Mare.
Un scrâşnet de roţi sparse liniştea aşezată peste grupul nostru, zgribuliţi sub colţul acoperit al
clădirii; dar, nu era al roţilor de camioane, ci al tramvaiului care făcea curba dinspre Gara Mare,
coborând spre cartierul Ioşia, trecând printre cele două clădiri, Palatul Ulman si T.R.C.L.O.
Stropii ploii începură să cadă îngheţaţi. Frigul pătrunsese prin hainele noastre subţiri, aşa că începurăm a dansa pe loc, a ne învârti şi a ne frca mâinile învineţite de frig. În sfârşit alt scrâșnet de
roţi răsună la cotitura străzii, iar pe poarta mare intra primul camion, deşi târziu de tot, ne-am bucurat pentru că nu am aşteptat degeaba; am sărit cu toţii la muncă. Salcâm apucă primul un dulap de stejar, lung de cinci metri, acoperit cu o pojghiţă de gheaţă şi îl trase voinicește după el, în timp ce colegul său Florian apucă celălalt capăt al dulapului de stejar. Continuam descărcatul. Suflam des în mâinile noastre ude de ploaie ş gheaţă, până la urmă reuşiserăm să punem cheresteaua la stivă în mai puţin de două ore. In iureşul mişcărilor, al ploii reci, şi al îndemnărilor neîntrerupte ale lui Fetca, nici nu observam că hainele de pe noi fluturau în vânt, lăsându-ne şoldurile si piepturile goale,
aburind prin acest amestec de umiditate si transpiraţia corpului nostru.
Cheresteaua a fost descărcată şi la cel de al doilea autocamion sosit ulterior.
Eram cu toţii tineri, copii veniţi de la ţară, din satele din împrejurimile Beiusului si Oradiei. Şi azi
îmi amintesc cu drag numele fiecaruia. Ne-am muncit meseria cu străduinţă, convinşi că ne vom asigura un viitor bun. Câtă tinereţe, cât entuziasm, câte vise de viitor! A fost o generaţie frumoasă!
Au trecut multi ani, ne-am maturizat, unii au ajuns oameni de seama, dar harnici şi cu respect de Neam si Ţară, folositori,si nu hoţi şi trădători. Despre multi colegi nici nu mai ştiu dacă trăiesc!
Eu mi-am luat lumea-n cap, trăiesc departe de locurile natale, le duc dorul cum numai un emigrant ştie şi simte. Nu toate vremurile şi timpurile sunt la fel, azi emigrarea este libera, atunci te aştepta
oricând glonţul morţii. Dar astea sunt alte istorii!
Revin unde am rămas, la amintirea colegilor mei de meserie. Nu după multă vreme se anunţa deschiderea învăţământului liceal seral. Câta bucurie, parcă văd şi acum entuziasmul fiecaruia! Florian, Moisie, Virgil, Monea, Salcâm, Stelian, Mircea, şi câţi încă mai erau, alergară la porţile Liceului „Emanuil Gojdu” să se înscrie la cursurile serale. Pe atunci se numea Liceul Nr.1.
Fiind noi un grup mai mare de tineri, directorul IUDT de atunci, un maramuresan destoinic, ne-a
asigurat cazare comună in cartierul Velenţa, intr-o clădire a Trustului de Construcţii, clădire ce de fapt asigura cazarea tuturor şantieriştilor, căci navetismul abia de acum avea să devină obicei, iar
mai târziu o amară alergătură din zori şi până-n noapte. Nevetismul însemna desparţirea ţăranului de munca sa, lăsarea agriculturii pe seama industrializării, omorârea cailor, boilor, ducerea plugurilor la topit. Ţăranii nostril deveneau orăseni navetişti. Trenurile, autobuzele, cărau zi şi noapte, dus-întors, lumea pe şantiere şi la fabricile din oraşe. Aşa zisele calificări la locul de muncă, deveneau formele cele mai rapide de pregătire profesionala, specializare, reciclare, în final se ştiu urmările tragice de mai târziu atât pentru industrie cât şi pentru agricultură, din cauza acestor euforii şi erupţii
nestăpânite în organizarea muncii acelor vremi.
Revenind iar la vremea viselor noastre tinereşti, iată, că, iar veni secretarul de partid, de care amintisem mai sus, să ne întrebe dacă suntem utemişti? Aflând ca suntem,încă de la Şcoala de Meserii, a şi făcut programa unei şedinţe în ziua urmatoare, sa întemeiem organizaţie si să alegem
secrtar de organizaţie. Spuneam mai sus că aveam şi noi o anume unitate colegială, la care ţineam mult, aşa că gândeam să alegem neapărat pe unul mai îndrăgit de toţi, şi înclinarăm spre colegul nostru Moisie. Un băiat, cum am mai spus, fin, cu destule şi bune maniere, nu era obraznic ori galagios, deci care să ne strice, ziceam noi, armonia de grup unit. Mai avea şi un fel de ambiţie molipsitoare de care ne îincurajam de multe ori în unele situaţii dificile, mai ales în relaţiile cu meseriaşii mai vârstnici din secţie, şi altele, câte nu are tineretul întotdeauna!
A doua zi, după orele de muncă, plini de voie bună, cu feţele îmbujorate şi tinere, visându-ne un viitor minunat, ne-am adunat la sala Clubului Muncitoresc, de pe strada Brainer Bela din Oradea.
Dar, mare minune! Rămaserăm şi noi nedumeriţi, când îşi făcu apariţia in sală, secretatul de partid, însoţit de un tânăr pe care ni-l prezenta a fi ales, de noi, noul nostru secretar u.t.m.
Un tânăr bland, mai mult fricos, își spuse numele, apoi câteva cuvinte din care înţelesarăm ca muncea tot in cadrul IUDT, dar în altă parte. Mai văzurăm că abia legase în româneşte vorbele spuse, aşa că nu ridicarăm mana nici unul dintre noi. Secretarul de partid, ne luă cu binişorul, iar Salcâm, răspunse: Noi îl propunem pe tovaraşul Moisie, fiindcă îl cunoastem şi muncim împreună.
Întâmplarea făcu să intre in sală directorul Clubului, care observând impasul, se apropie de secretarul de partid, şoptindu-i ceva!
„Bine tovarăsi, reveni secretarul de partid plin de veselie aşa dintr-o dată!
Sa fie hotărârea majoritaţii”.
Aşa ne închipuiam noi a fi victorioşi. Şi aşa aveam a lupta în anii ce urmau, dar victoriile se împuţinau din ce în ce mai mult. Veni o vreme de dictatură aprigă. Nu puteam înţelege de ce am fi fost noi tot timpul greşiţi, si daţi tot timpul în alte direcţii ale vieţii şi viitorului nostru? Nu era valoarea
muncii cât era valoarea datului în vânt după a face politică! La sedinţe, unde să spui şi tu ceva, orice, dar mai ales să critici pe cineva, pe prietenul tău, pe consăteanul tău, pe fratele tău,altfel nu aveai nici un avans. Am rămas cu vise, speranţe si ploi îngheţate, astea ni-s amintirile!

Ioan Miclau Gepianul

.

 

Reclame