Vavila Popovici – ,,Divide et impera”

Vavila_Popovici„Prin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”

Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.
Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe.
Conceptul a fost mai proeminent în perioada în care India a fost parte a Imperiului Britanic. Se spune că Britanicii au folosit strategia pentru a câștiga control asupra teritoriului și resurselor vaste ale Indiei prin menținerea populației divizate de-a lungul liniilor de demarcație date de religii, limbi vorbite, caste, etc. Folosind „divide et impera” au reușit să-și atingă scopul.
Mi-am propus să mă opresc la cel care a rezumat această politică în citatul respectiv, la Niccolo Machiavelli, diplomat, filosof, istoric, dramaturg, gânditor cinic, de altfel patriot înflăcărat, și care, deși a studiat mult și a încercat să-și impună gândirea, a eșuat în tot ce a întreprins în viața sa, consecință a unei judecăți în afara conduitei morale. S-a născut la Florența, a încercat mai multe studii și preocupări, dar domeniu asupra căruia s-a oprit cu insistență, a fost politica. Tânăr fiind, a fost fascinat de nobilul, omul politic și cardinal spaniol Cesare Borgia (1475-1507), de reușita acestuia de a-i prinde și ucide pe cei care conspiraseră împotriva lui. I-a folosit drept lecție de filozofie, în sensul că și-a dat seama de distanța dintre gândire și acțiune, Borgia fiind pentru el bărbatul faptelor, eroul filosofiei lui, așa după cum Bismarck, se spune, a devenit mai târziu eroul filosofiei lui Nietzsche.
În galeriile Uffizi, cel mai cunoscut muzeu din Florența, se află un portret anonim al lui Machiavelli care îl înfățișează, după spusele lui Will Durant în cartea sa Renașterea, cu „o statură zveltă, o figură palidă, obraji subțiri, ochi întunecați, cu privirea pătrunzătoare, buze subțiri și strâns încordate”. Autorul își exprimă părerea că nu putea să fie un bun diplomat, deoarece era prea subtil, nu avea nici cum să fie un om bun de stat, întrucât era prea pătimaș, agățându-se cu fanatism de câte o idee „așa după cum în portret își strânge cu înverșunare mănușile, obiect ce îi trădează rangul semi-aristocratic”. A fost un cinic „ale cărui buze se țuguiau în sarcasm, afișa o viclenie atât de perfectă, încât avea aerul că minte chiar și atunci când spunea adevărul”.
Machiavelli l-a divinizat pe Borgia cât timp a fost în culmea gloriei și l-a condamnat când acesta a fost învins; când familia Medici a fost obligată să părăsească Florența i-a defăimat pe toți membri familiei, când s-au întors „le-a lustruit pantofii pentru a primi o slujbă”.
S-a avântat dând lecții despre arta războiului, considerând că un neam care și-a pierdut virtuțile marțiale, este condamnat, că o armată are nevoie nu de aur ci de bărbați puternici: „aurul singur nu poate procura soldați buni, însă soldații buni pot întotdeauna procura aur”. Aici, se pare că avea dreptate!
Filosofia lui fiind prin excelență politică, departe de metafizică, teologie sau etică, a dat naștere termenului de machiavelism. Omul machiavelic este considerat omul ale cărui acțiuni sunt lipsite de morală și scrupule, care folosește ingeniozitatea diabolică, dibăcia, calcul premeditat cu țintă precisă și acționează sub deviza „scopul scuză mijloacele”. Pentru el politica este „arta elevată de a crea, de a acapara, de a apăra și întări un stat”. Prin simplificare, cinismul său elaborează următoarea concluzie: „Virtutea produce pace, pacea produce repaus, iar repausul, dezordine; dezordinea atrage ruina. Ordinea se naște din dezordine, virtutea din ordine, iar gloria și bogăția din virtute”. Și îmi vin imediat în minte cele aflate în cartea Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, ca o chemare la paza legilor evanghelice. Neagoe Basarab considera că liniștea este începutul tuturor virtuților isihiei. „Când sufletul a ajuns la liniște, și războiul din afară și cel dinăuntru se potolesc”.
Ascensiunea și decadența, în viziunea lui Machiavelli, sunt determinate și de conducători și de șanse: „Destinul este arbitru a jumătate din acțiunile noastre, dar ne lasă să decidem cealaltă jumătate”. De asemenea, sunt determinate și de legile care acționează asupra oamenilor, în opinia sa – toți lacomi, mincinoși, cruzi, corupți; politica trebuie să fie complet independentă de moralitate, un diplomat nu trebuie să fie legat de codul moralității: „Dacă actul îl acuză, rezultatul trebuie să îl scuze”, adică trebuie avut în vedere rezultatul final, ca o țintă, astfel scopul va scuza mijloacele folosite, neținând cont de moralitate; „a călca peste cadavre”, cum sună proverbul românesc.
În cartea sa Principele, care poate fi asemuită cu un tratat despre guvernare, îi este atribuită acestuia acțiunea de delimitare a moralei de guvernare, delimitare a conștiinței personale de binele public, așa încât să fie „gata să facă pentru stat lucruri ce ar putea fi considerate nelegiuite în relațiile dintre indivizi”. Ideile cărții au fost condamnate de către filosofi și oameni cu simțul moralității, pe motivul că formula percepe tirania, dar unii oameni de stat au pus și mai încearcă și în prezent să pună în aplicare multe dintre ideile sale. Cu cât cinism își exprima Machiavelli părerea că „drumul cel drept pe care se ajunge în paradis, este cunoașterea infernului, pentru a-l putea evita”!
Urmările acelei perioade în care s-au folosit perceptele sale, le știm. Politica cu caracterul ei perfid, a făcut ca trădarea și crima să se răspândească în mai multe țări, în secolele XIV și XV. Până la consolidarea constructivă a libertății, viața a devenit mai extravertită, exuberanța a îmbrăcat de multe ori forma violenței, imoralitatea și corupția și-au lărgit ariile, idealurile păgâne au năruit pentru o perioadă concepția creștină.
În literatură întâlnim un comportament similar dezbinării, manifestat între oameni, prieteni și chiar în dragoste, sub denumirea de intrigă, definită ca o acțiune care folosește mijloace nepermise în realizarea unui scop. Exemplific piesa Intrigă şi iubire, povestea a doi tineri îndrăgostiţi şi a incapacităţii lor de a fi împreună într-o lume a maşinaţiunilor politice, a geloziei, a dualităţii emoţiilor cu impact distructiv, poveste de pe vremea poetului și dramaturgului german Friedrich Schiller (1759-1805), care poate fi transcrisă în zilele noastre.
Am aruncat o privire asupra concepțiilor cinice ale lui Machiavelli, pentru a arăta cum în prezent se încearcă, printre altele, o strategie croită pe mai vechea formulă „divide et impera”. Cinicul întotdeauna lovește perfid pe cel rănit!
Noi suntem, după cum spunea Lucian Blaga, pe un pământ de cumpănă, de aceea, România trebuie să-şi reia vocaţia diplomatică din perioada interbelică, folosind construcţiei europene. Răsăritul Europei, Orientul Apropiat dar şi cel Îndepărtat (China), pot găsi în noi un canal de comunicare cu ţările din Occident. Ar trebui să ştim să valorificăm poziţia noastră strategică. Avem nevoie de oameni politici vizionari, care să conştientizeze și să folosească rolul nostru în Europa şi în lume.
Este tot o politică „divide et impera” euroscepticismul, precum si naţionalismul şovin şi agresiv, care aşează pe poziţii de adversitate naţiuni europene sau grupuri etnice, religioase. Cred că toleranța este calitatea care trebuie dezvoltată și folosită. Nu în zadar se vorbește de avantajul oferit de coeziunea socială.
Într-un articol se menționează: „de la voievozii medievali care se considerau apărătorii creştinismului şi până la primii muguri ai conştiinţei naţionale din epocă modernă, de Şcoala Ardeleană şi Gheorghe Lazăr şi până la Mircea Eliade şi Constantin Noica, trecând prin opera lui Eminescu, Maiorescu, Iorga şi până în zilele noastre, conştiinţa românească nu s-a imaginat niciodată în afara Europei”.
„Dezbină și stăpânește” este o tactică de manipulare a comportamentului oamenilor, de câștigare și menținere a puterii prin divizarea unei populații, în concepții dar și ca formare de entități mai mici, care luate separat au putere mai mică decât cel care își impune voința. Este deseori întâlnită ca o strategie în care grupuri de putere mică sunt dezbinate și împiedicate să se unească și să devină mai puternice, sau să-și păstreze integritatea.
„Divide et impera” funcționează în mod egoist, trufaș, neținând cont de sensibilitate, și are efect numai dacă cei supuși acestor tactici sunt dispuși să urmeze această cale.
Am mai spus-o și altădată, nu „dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună”! În acest caz nu mai vorbim de toleranță, ci, a se vedea cât și până unde se poate tolera!
Despre forța malefică a acestei lumi pe care o numim diavol, a mărturisit Mitropolitul Antonie Plămădeală într-una din predicile sale, spunând că diavolul are numai atâta putere câtă îi dăm noi.

Vavila Popovici –Raleigh,NC