Constantin Enianu – artă şi lunatism: Francisco Goya

Francisco Goya a fost adesea descris ca ultimul mare vechi maestru şi primul dintre cei noi în ale artei picturale. El a pictat superbe portrete ale curţii regale spaniole şi tablouri prezentând viaţa bună din Spania. Apoi, a creat şi unele dintre cele mai cumplite imagini ale cruzimii omeneşti. Opera sa este un amestec convingător de documentare publică şi de coşmar personal. Răceala şi puterea lui intransigentă pot oripila. Nu se cunosc prea multe despre prima perioadă a activităţii lui ca pictor. Pare să fi urmat o cale destul de convenţională.

Fiu al unui maestru aurar, Goya s-a născut pe 30 martie 1746, în Fuentetodos, un orăşel de provincie din centrul Spaniei. Şi-a început studiile artistice la 13 ani, îndrumat de un artist local, Jose Luzan, din Zaragossa învecinată. După moda timpului, a făcut o călătorie în Italia, în 1770, pentru a-i cunoaşte pe vechii maeştri şi antichitatea clasică. La întoarcerea în Spania, a primit prima comandă de a picta o boltă în catedrala El Pilar din Zaragossa. „Adoraţia numelui Domnului“, pictată în 1772, când Goya avea 26 de ani, e vădit influenţată de stilul baroc pe care îl văzuse în călătoriile sale, cu îngeri purtaţi de nori văluriţi, înconjurând numele Domnului scris în ebraică, într-un triunghi simbolizând Sfânta Treime. În 1773, Goya se căsătoreşte cu Josefa Bayeu, sora lui Francisco Bayeu, pe atunci o stea în devenire la curtea regală spaniolă. Francisco l-a ajutat pe Goya în anii următori. Dar căsătoria lui Goya a fost afectată de o tragedie. Din cei opt copii pe care i-a avut, numai unul, Javier, a juns la maturitate. Totuşi, profesional, orizonturile lui Goya se vor extinde.

La începutul lui 1775, când Goya se apropia de a 29-a aniversare, el a venit în oraşul care îl va defini ca artist: Madrid. Oraşul suferea o transformare sub regele Carol al III-lea. Mulţi artişti erau atraşi de localitatea în care se construia şi se planifica întruna, Madridul devenind astfel rapid un oraş pitoresc de talie internaţională.

La numai un an de la sosirea în Madrid, Goya a produs o serie de picturi, dintre care „Picnicul“ e cea mai celebră. Tabloul înfăţişează o scenă idilică pe malul râului Manzanares, de lângă Madrid. El descrie două tipuri sociale: „mayos“ şi „mayas“. Aceste tipuri aparţin claselor de jos, sunt artizani, uneori la marginea criminalităţii, dar sunt spirite libere şi petrecăreţe, după cum ne sunt înfăţişaţi şi în tablou. Dar scopul acestei picturi nu este doar o sărbătoare idilică, nici să arate uluitoarea uşurinţă cu care picta Goya. Iniţial, tabloul a fost o schiţă pentru o tapiserie. În secolul al XVIII-lea, tapiseriile erau la mare preţ printre aristocraţii spanioli. Nu numai pentru decorare, ci şi pentru a arăta statutul social şi bogăţia. Goya a primit comanda de la Manufactura Regală de Tapiserii datorită recomandării cumnatului său, Francisco Bayeu. Goya şi alţi artişti făceau desene care erau copiate pe războaiele manufacturii. Imaginile înfăţişau portrete ale vieţii la ţară., ale sporturilor sau ale altor nevinovate preocupări rustice. Dar n-a trecut mult timp şi Goya a început să introducă o notă mai tensionată în lucrările lui. În pictura „Chitaristul orb“, muzicianul cu figura grotescă cântă în faţa oamenilor înstăriţi ieşiţi la plimbare. În contrast cu figura sumbră a chitaristului, un bărbat într-o haină de un galben izbitor caută în buzunar un bănuţ pe care să îl dea artistului ambulant. Această figură sumbră nu poate fi ştearsă uşor şi nu va dispărea din viitoarele lucrări ale lui Goya, în care se va dezvolta un contrast de lumini şi umbre între latura frivolă şi cea sinistră din viaţa umană. Dar există şi o ambiţie crescândă în opera lui Goya, aflată într-un proiect de tapiserie, creat în 1788, numit „Pajiştea lui San Isidro“, în care e înfăţişat oraşul Madrid sărbătorindu-şi patronul. Goya a descris lucrarea drept cea mai mare provocare a lui de până atunci, o pictură de 7,5 m lungime, reprezentând oameni care petrec pe malul râului Manzanares, cu imaginea oraşului redat în perspectivă. Desenul n-a devenit totuşi niciodată o tapiserie din cauza morţii regelui pentru al cărui palat era destinată. A fost cumpărat însă de ducele şi de ducesa Osuna. Primit în Academia Regală din Madrid, în 1880, Goya a putut găsi sprijinul unor aristocraţi ca aceştia. Acest portret al familiei Osuna, pictat în 1789, e tipic pentru multele portrete făcute de Goya de-a lungul carierei sale, prezentându-i pe bogaţii săi patroni în toată splendoarea lor. Goya a devenit repede pictorul înaltei societăţi spaniole, cel mai căutat portretist din Madrid şi din afara acestuia. Dar, în sinea lui, Goya avea îndoieli privind succesul său, temându-se că şi-a trădat idealurile în favoarea pieţei.

În 1792, pe când călătorea prin Andalusia pentru a vizita nişte prieteni, Goya s-a îmbolnăvit serios. Natura exactă a bolii sale a rămas necunoscută, ea durând câteva luni şi lăsându-i urme adânci pentru tot restul vieţii. Pe când era în convalescenţă, pictorul a început să lucreze mai radical şi mai experimental. Într-o serie de 14 mici picturi făcute pe cositor, pe care el le numea picturile sale de vitrină, Goya s-a luptat cu impreviziunea existenţei umane în care viaţa putea fi stinsă în orice moment şi în care normalitatea şi raţiunea puteau coborî uşor în groapa nebuniei. Dar dacă picturile de vitrină păreau arene în care imaginaţia lui Goya începea să se răzvrătească, ele erau nimic în comparaţie cu primele mari serii de gravuri realizate prin anii 1790 şi publicate în 1799, 80 de imagini, numite „Los caprichos“. „Capriciile“, reprezintă un caleidoscop al amăgirii şi slăbiciunii umane. Aici, Goya redă, inspirat de lumea din jurul său, vanitatea, infatuarea şi stupiditatea societăţii spaniole. Nimeni nu a scăpat de scrutarea sa sălbatică şi satirică. Fluctuând între natural şi supranatural, pictorul a creat o colecţie de imagini cum nu s-au mai văzut vreodată. Firesc, răspunsul publicului la „Capricii“ a mers de la neînţelegere la scandalizare. Din prima sa ediţie de 300 de exemplare, Goya a vândut mai puţin de 60 de seturi. Mai târziu, la bătrâneţe, a spus că le-a retras de la vânzare de frica Inchiziţiei spaniole. Totuşi, „Capriciile“ aveau să fie sursă de inspiraţie pentru multe dintre cele mai bune şi mai sumbre lucrări ale artistului.

Goya trebuia să-şi câştige existenţa. De aceea, s-a întors la pictura la scară mare a portretelor. Ducesa de Alba era una dintre cele mai irezistibile femei din Spania, iar ea a devenit cel mai celebru model al lui Goya şi iubita sa. În unul din portrete, ducesa e îmbrăcată în costum de „maya“, o rochie la modă pentru aristocraţia acelor vremuri. Pe cele două inele de la mâna dreaptă sunt scrise numele lor, Alba şi Goya. Degetul arătător, cu inelul pe care e scris „Goya“, este întins spre piciorul drept, cu care ea pare să fi scris pe nisip, „Solo Goya“, „numai Goya“. Nu se cunoaşte dacă dragostea lui Goya pentru ducesă a fost împărtăşită de aceasta.

Datorită ducesei de Alba, unde ea a cumpărat terenuri pe malul râului Manzanares, Madridul era aici în vogă. Biserica San Antonio de la Florida, din această zonă, a devenit biserica curţii regale. În toamna lui 1798, lui Goya i-a fost dată sarcina de a-i decora tavanul. Sarcina în sine era relativ tradiţională, dar Goya a răspuns într-un mod deloc tradiţional. Subiectul era legenda din secolul al XII-lea a sf. Anton din Padova, care a apărut în timpul unei audienţe la curte, Lisabona, pentru a-şi salva tatăl pe nedrept acuzat de crimă. La apariţia sfântului, mortul a revenit la viaţă pentru a-l acuza pe criminalul adevărat. Dar acţiunea principală pare aproape sufocată de mulţimea din jur, o adunătură de vagabonzi şi de cerşetori orbi. Realizarea e total deosebită de îngerii ce plutesc în frescele din bisericile baroce.

În ciuda naturii groteşti a unora dintre frescele din San Antonio, şi mai ales din „Capricii“, reputaţia lui Goya în cercurile regale era mai mare ca oricând.

În 1799, a fost desemnat pictorul principal al Curţii, iar în 1800, i s-a dat să picteze ceea ce avea să devină portretul celui mai mare grup regal din secolul al XIX-lea. Goya îi pictează pe regele Carol al IV-lea şi pe numeroşii membri ai familiei acestuia: 14 siluete aproape în mărime naturală, fiecare cu individualitatea sa distinctă. Felul în care Goya pictează ornamentele, eşarfele, mătasea şi strălucirea brocartului este un fel de miracol în sine. Când te apropii, detaliile se dizolvă într-un amestec de culori, iar mesajul pare să fie: „păstrează distanţa“, ceea ce reafirmă demnitatea sau autoritatea regală. În centrul picturii e regina, Marie Louise, care formează pivotul, un fel de triunghi cu soţul ei, regele Carol şi cu fiul lor, principele moştenitor Ferdinand. Celelalte personaje sunt nişte jucători secundari. Privitorii tabloului îşi pot imagina că e posibil ca Goya să fi caricaturizat familia regală. Totuşi, ar părea greşit şi nedrept. Membrii familiei Bourbon erau vestiţi pentru urâţenia lor şi s-a evidenţiat faptul că regina nu apare în nicio pictură în ulei. Regina din tabloul lui Goya are însă o privire tandră, iar ceea ce dă valoare creaţiei e prezenţa lui Goya în partea stângă a tabloului, pe fundal, în plin proces de pictare a acestei opere. E desigur un omagiu direct adus celui mai mare portret de grup regal, făcut de Velazquez, marele rival al lui Goya. Din această pictură rezultă ideea că Goya e tipul de artist schizofrenic, având două laturi: una luminoasă, de pictor oficial al Curţii, iar alta întunecată, introspectă. Această latură întunecată periculoasă, uneori erotică, alteori cu o viziune politică, domină cea de-a doua parte a carierei lui Goya. Din cele mai selecte seturi de picturi din istoria artei, celebra pictură a dubletelor, pe care Goya le-a făcut la începutul secolului XIX, înfăţişează o femeie exact în aceeaşi poziţie: într-un tablou este îmbrăcată, iar în celălalt e dezbrăcată. Istoricii de artă plasează această lucrare între „Venus din Urbino“ a lui Tizian şi „Olympia“ lui Manet, dar e mai aproape de adevăr să spunem că Goya a fost inspirat mai mult de vestitul tablou al lui Velazquez „Venus în oglindă“, deţinut de prim-ministrul de atunci, Manuel Godoy, care i-ar fi comandat lui Goya aceste lucrări. Ea se uită la noi la fel de îndrăzneţ precum se uită oricine de azi. Aceasta îi atrage pe oameni şi-i face să se întrebe cine ar putea fi această femeie. Unii spun că ar fi ducesa de Alba, însă e posibil să nu fie ea. Alţii au presupus că ar fi amanta lui Godoy. Cel mai bun mod de a privi pictura este să o considerăm întruchiparea femeii spaniole moderne din ce în ce mai emancipată. Pictura e numită „Maja dezbrăcată“, artizana cu spirit liber. Se pare că asta exprimă Goya, când o înfăţişează întinsă, expunându-şi deschis corpul fără nicio urmă de pudoare. În versiunea îmbrăcată, corpul ei e ascuns, dar senzualitatea ei e mai accentuată, curbele trupului sunt mai profunde, în costumul ei turcesc, cu papuci aurii. Lucrarea în ansamblu are un aer exotic. Imaginea femeii goale, culcate are o lungă şi distinsă istorie în artă, însă nu în Spania unde Inchiziţia făcea ravagii. De fapt, regele Carol al III-lea a vrut să ardă toate nudurile din colecţia regală. Se fac speculaţii asupra felului în care aceste lucrări au fost afişate în colecţia lui Godoy. Unii au emis teoria că ar fi existat un dispozitiv mecanic prin care femeia îmbrăcată s-ar fi răsucit pentru a dezgoli femeia dezbrăcată de dedesubt, precum pixurile adolescenţilor în care, atunci când le întorci, hainele femeii cad încet. Acestea rămân totuşi presupoziţii. Dar e cert că imaginea unei femei îmbrăcate lângă cea a uneia dezbrăcate produce un frison mai erotic, chiar dacă se presupune că îmbrăcând-o, îi conferi respectabilitate.

Godoy, pictat de Goya în 1801, va pune în mişcare evenimentele care vor aduce tulburări în Spania şi-i vor inspira artistului unele dintre cele mai importante opere. În 1806, Godoy i-a permis lui Napoleon Bonaparte să treacă liber prin Spania, în drumul acestuia spre Portugalia, dându-şi practic ţara pe mâinile francezilor. Napoleon l-a silit pe rege să abdice şi l-a întronat pe fratele său Joseph Bonaparte. Revoltele au izbucnit repede în ţară şi a început un război de guerilă. Conflictul nu s-a desfăşurat doar pe câmpurile de bătălie, ci şi în oraşele şi satele Spaniei, unde insurecţia a fost brutal înăbuşită. Ziarele şi martorii oculari relatau evenimentele. Goya însuşi a văzut unele atrocităţi. Acestea l-au inspirat să creeze una dintre cele mai puternice acuzaţii făcute vreodată la adresa războaielor. E vorba de a doua mare serie de gravuri: „Dezastrele războiului“. Goya fusese la început încurajat să picteze faptele de arme ale spaniolilor împotriva armatelor franceze. Dar cele 80 de gravuri sunt o acuzare completă a războiului şi a tiraniei. Oameni întregi la minte şi raţionali devin mai sălbatici decât animalele, într-o lume în care barbaria umană pare nesfârşită. Nu e nimic nobil, pare să spună Goya, într-o luptă în care cei lipsiţi de apărare sunt violaţi, mutilaţi, executaţi, iar cadavrele lor sunt aruncate grămadă, precum gunoaiele. Seria de gravuri ale lui Goya precede fotografia militară cu peste un secol, dar mulţi spun că puterea sa de impact n-a fost niciodată egalată.

Unele dintre ororile descrise grafic de Goya în „Dezastrele războiului“ au stat la baza a două picturi extraordinare care, într-un fel, reprezintă primele picturi de război sau anti-război ale erei moderne. Ele încep cu lucrarea „2 mai“, pictată în 1814. Tabloul descrie evenimentele petrecute cu şase ani înainte. Imaginea începe cu o scenă în care trupele franceze sunt trimise să înăbuşe o revoltă crescândă a celor care încearcă să împiedice familia regală spaniolă să plece din Madrid, lăsându-i la cheremul francezilor. S-ar putea spune că e o imagine glorioasă, ce redă eroismul poporului, dar, de fapt, impactul imaginii e unul de haos şi de confuzie. Apoi, Goya schimbă registrul în altă pictură, unde ni se cere să facem un salt narativ în minţile noastre: e imaginea sfâşietoare a pedepsei. O zi mai târziu, pictura se va numi chiar „3 mai“, ziua în care răsculaţii împotriva armatei franceze au fost ucişi de un pluton de execuţie. Scena este un martiriu redat prin personajul cu palmele ridicate lateral în care se pot vedea urme de sânge, stigmatele ce amintesc de răstignirea lui Hristos. În aceste două tablouri Goya arată, în primul rând, ororile războiului la scara cea mai mare la care pictorul a putut să lucreze, iar, în al doilea rând, din perspectivă politică, pe la 1814, pentru Spania Napoleon e considerat Antihristul.

O dată cu terminarea războiului, Goya a fost cercetat pentru colaborarea sa cu francezii, deoarece el şi alţi liberali au salutat iniţial ceea ce ei consideraseră drept reforme progresiste. Aşa că, Goya a fost adus în faţa Inchiziţiei, restaurate de despoticul rege Ferdinand al VII-lea. Deşi nu i s-au adus niciun fel de acuzaţii, păstrându-şi poziţia de pictor al Curţii, precum şi salariul anual, Goya nu a mai primit niciun fel de comenzi de la Curte. În aceeaşi perioadă, el a suferit o pierdere personală. În 1812, soţia sa, Josefa, a murit.

În 1819, la 75 de ani, Goya a cumpărat o căsuţă, chiar la periferia Madridului, numită „Quinta de Sordo“, „Casa surdului“. Aici a trăit cu noua sa prietenă şi menajeră, Leocadia Weiss şi cu fiica acesteia. Din nou, Goya se îmbolnăveşte grav, dar în convalescenţă a început să picteze o serie de lucrări direct pe pereţii a două camere ale casei unde locuia. Ele sunt cunoscute astăzi drept „Picturile negre“. Aici, motivul creaţiei lui Goya pare a veni din adâncurile imaginaţiei gotice ale sale, dar ea îşi are precedentele în mitologia clasică şi în arta unui trecut mai recent, întrucât, în mâinile lui lucrurile par mai monstruoase. Povestea spune că zeului Saturn i s-a prevăzut că unul din copii îi va uzurpa locul. Aşa că el le muşcă ţestele tuturor copiilor pentru a-i ucide, ca un act de autoapărare. Goya redă această imagine într-o pictură a sa, însă ea nu reprezintă pe un zeu stăpânitor, ci pe un tiran dezechilibrat. Când această lucrare a fost pictată prima dată pe pereţii casei, ea etala o imagine lugubră de antropofagie, în care Saturn e sugerat ca dătător şi răpitor de viaţă. Însă, prin cenzură, ori în momentul transpunerii picturii pe pânză, lucrarea, care a fost adusă la Prado, şi-a pierdut din expresiile paletei murale. Ce a rămas de acest zeu al melancoliei ? O scenă întunecată, terifiantă, care oglindeşte pesimismul şi senzaţia de încarcerare pe care Goya însuşi le trăieşte. În alt tablou, Goya face o revenire la imagini imortalizate în urmă cu 32 de ani, la San Isidro. Dar veselii petrecăreţi de atunci sunt înlocuiţi acum de ceva mult mai sumbru. Pelerini grupaţi cu gurile larg deschise pe feţele distorsionate, în timp ce încearcă să cânte. Brusc, fiinţe raţionale individuale se diluează într-o masă iraţională de oameni.

Spania fiind încă într-un vacarm politic, Goya se hotărăşte să plece în exil. El îi cere regelui permisiunea de a face o vizită în Franţa, din motive de sănătate. Primeşte permisiunea şi pleacă spre Bordeaux. Aici, pictorul a creat ultima sa capodoperă: „Lăptăreasa din Bordeaux“. Tabloul înfăţişează o femeie cu ochii melancolici, privind trist în gol, cu un putinei în partea stângă a imaginii, pe care Goya şi-a scrijelit numele, ca artist de 81 de ani. Unii critici de artă au interpretat această lucrare ca pe un semn că la bătrâneţe Goya experimenta tot mai mult, şi, într-o oarecare măsură, asta a făcut. Se spune că în această lucrare, în trăsăturile de penel, în imprecizia lor, în impresionismul lor confuz, el anticipează lucrările artiştilor francezi de la sfârşitul acelui secol, ceea ce pare totuşi o exagerare. Sentimentul cel mai profund transmis de „Lăptăreasa“, e nostalgia, cât şi mulţumirea unui om care şi-a găsit pacea, armonia şi certitudinea în viaţă. Iar aceasta putea fi redată doar de o imagine elocventă: femeia rodnică şi iubitoare, a cărei raţiuni treze conservă lumea, nu o distruge precum monştrii instinctelor somnambulice.

La un an după ce a pictat „Lăptăreasa“, Goya a murit la Bordeaux pe 16 aprilie 1828, la vârsta de 82 de ani. În 1901, trupul său a fost readus în Spania şi înmormântat la schitul San Antonio de la Florida, în Madrid, aceeaşi biserică unde, cu mulţi ani în urmă, pictase frescele.

Goya rămâne o figură centrală a istoriei artei. E un artist care a revigorat portretul tradiţional şi pictura religioasă, dar viziunea sa fermă e cea care i-a asigurat un loc aparte faţă de orice alt pictor din istorie. Privirea sa stigmatizantă i-a permis să vadă şi să redea slăbiciunea umană cu o putere şi o sinceritate fără precedent. Iar dacă Dumnezeu i-a deteriorat anumite organe, a făcut-o de prisos, fiindcă Goya a perceput cu organele sale bune sau rele lumea aşa cum este şi cum trebuie să fie.