George Petrovai – Lucifer (Panorama deziluziilor)

Partea I

(Facerea)

Cândva,
într-un trecut atât de-ndepărtat
că timpul n-avea chip
și spațiul dormita,
doar Duhul făr-odihnă
prin haos rătăcea
și medita la planul prefacerii-n esență,
așa ca neființa să-și piardă-a sa prezență
în confruntarea cu ființa de nezăgăzuit
prin voia Celui care e viul infinit.

Atunci
s-au înjghebat contururi din veșnicii inerte
și necuprinsul dobândi a sale sensuri certe,
cu cerurile sus și mofturile jos –
părți dintr-o simfonie supranumită Cosmos.

Dar până și-un proiect divin
în fapt nu poate fi-mplinit,
când lumea o închide-n sine
și de lumină-i văduvit.

Tocmai de-aceea Fiat lux
a fost rostit și s-a deschis –
ca trupu-mpuținat al beznei
împins să fie în abis.

(De reținut acest aspect
ce grandiosul deservește:
Contrastul bine ticluit
valoarea operei sporește!)

Cum al luminii ochi se-ndreaptă
spre-nalturi nehotărnicite,
în cer, din fina ei substanță,
olaturile-au fost zidite,

o lume supratemporală
unde mișcarea-i rău văzută,
căci până și-n intenții zace
neascultarea îndrăcită…

Din a luminii spumă-apoi,
Părintele a tot ce este
ne-a plămădit nemuritori,
cereștile ființe-agreste

etern închise-n mulțumirea
de-a fi cum sunt neabătut –
un abandon în resemnarea
prezentului neîntrerupt…

Și fiecare dintre noi
(cum scris e-n legi cutumiare)
primi acea însărcinare
ce se-asorta cu al săi soi.

Fiind al aurorei fiu iubit,
eu, Lucifer, lumină-nvăpăiată,
luceafăr deveneam când crugul
avea obrajii rumeni ca de fată

și mă sforțam pân’ la durere
necunoscutul să-l străpung
cu pâlpâiri fără speranță
pentru un drum atât de lung,

încât se șușotea la colțuri
că sunt un vanitos rebel,
dispus la orice mișelie
doar-doar voi fi mai sus ca El.

De-aceea, Tatăl m-a chemat
la o discuție aparte;
vroia, privindu-ne în față,
să mă deschidă ca pe-o carte.

– Tu, fiule, mi-a spus la urmă,
de frații tăi ești diferit:
Nu doar că spiritul de turmă
de când te știu te-a îngrozit,

dar zorul tău de-a ști cât știe
numai Atoatefăcătorul,
în surd și prelungit conflict
te-a situat cu-ntreg soborul!

Căci, dragul meu, repetitivul
și neclintirea-n ascultare
sunt temelia armoniei
pentru întreaga Mea lucrare.

Cum ea a fost perfect făcută
odată pentru totdeauna,
orice amestec din afară
cu perturbarea e totuna

prin scotocirea fără șanse
după al tainelor nectar –
ispita rozei aspirații
spre o viață de calvar…

Cu nărăvașii de-alde tine
boală curată-i amânarea,
fapt pentru care am decis
că se impune separarea.

Doar astfel voi putea salva
eterna liniște cerească,
iar tu vei bea din ce-ți dorești
și setea o să-ți tot sporească,

până în ziua când scârbit
de libertatea-nsingurată,
după repaos vei tânji
cu cerbicia de-altădată.

(Dar soarta nu-i o haină veche
pe care-o lepezi plictisit
când demodată ți se pare,
ci și cu bune și cu rele
ea-n spate trebuie purtată
până în clipa de pe urmă,
chiar dacă n-a fost ajustată.)

Te pregătește să cobori
pe al Pământului rotund,
unde sunt toate rânduite
ca să-ți bei cupa pân’ la fund:

Verdeață vei găsi pe el
și viață-n timp încătușată,
dar mai presus de toate-i omul
cu a sa fire încifrată,

o arătare imprecisă
în lut trupesc adânc înfiptă,
ce deja-Mi pare diferită
de scânteierea-n Duh cuprinsă.

I-am așezat în Paradis
pe-Adam și pe femeia lui,
nădăjduind că prin purtare
vor fi ca fiii cerului

și că Pământul populat
cu creaturi asemeni lor
se va-nălța și înfrăți
cu cerul într-un cosmic cor.

Dar până nu-i voi cerceta
cu de-amănuntul pe-amândoi,
vreau ca Edenul să rămână
loc de răsfăț doar pentru noi…

Ți-i dau pe mână! Sunt ai tăi
cu tot ce au și-și mai doresc.
Doar sufletele Îmi revin
ca parte dintr-un dar ceresc.

Iar testul dacă nu-l vor trece,
cum pare că se va-ntâmpla
cu-acest hibrid ce-ți seamănă
strâns ghem în carapacea sa,

îi vei urma apoi afară
la suferința ce-i așteaptă
pe ei și pe urmașii lor,
ca-n veci să-și plângă a lor soartă.

Căci nemurirea-i o pedeapsă
pentru ființele deșarte –
teama de moarte și-o înving
sperând la viață după moarte.

Partea a II-a
(Coborârea)

Și-așa se face c-am plecat
neîncercat de vreun regret.
Ce, Doamne, să fi regretat
când ceru-i un tărâm inert?!

Ca gândul străbăteam deșerturi
dintre imense lumi stelare,
căci golul plinului urmează
în nesfârșită alternare,

iar întunericul absoarbe
c-o foame-n veci nepotolită
a sorilor imensă vlagă
și-a stelelor dulce ispită.

Cât a durat călătoria
s-o spun nu-mi este cu putință –
la zoruri mari timpul se umflă
de-și pierde orice socotință…

Ajuns la țintă-ntr-un sfârșit,
Pământului ocol i-am dat
și ochii mi i-am desfătat
cu jerbele din colorit.

Aveam de-a face cu un Ianus
din paradoxuri rotunjit?
Privit de sus e-un strop de-azur,
de-aproape-i curcubeu boltit…

Edenul l-am găsit pe dată,
dar poarta lui fiind păzită
cu paloșul de foc în mână
de-un înger cu nărav de brută,

ca peste tot unde-s portari
am fost oprit pe-un ton răstit
și numai după lungi dezbateri
să intru mi s-a-ngăduit.

Grădina-ntinsă îmi părea
un colț din lumea părăsită –
cu pomi rodiți și pomi în floare
într-o lumină potrivită,

ca din ardoarea în extaz
cu care firea-i îmbibată,
orice dorință de-altceva
să fie-n fașă suprimată

sau pedepsită exemplar
când tinde spre păcat hain;
entuziasmul exaltat
de-asasinat nu-i chiar străin…

Tot căutând, sub un copac
pe porumbei i-am dibuit –
el gânditor, ea plictisită,
„Nu-i tocmai cuplul fericit”,

mi-am spus uitându-mă la ei
cum spate-n spate lâncezeau.
„Ce le lipsește ăstora
îndată eu am să le dau:

Nițică variație
în liniștea încremenită,
ca să-și astâmpere aleanul
cu seva-n vrere priponită…”

Și, lunecos precum un șarpe
cu chip de-arhanghel ipocrit,
m-am furișat lângă femeie
– chitind c-acolo-i de lovit

de vreau ca zidul șubrezit
al ascultării să-l străpung –
și i-am șoptit c-o patimă
mai verde ca mireasma-n crâng:

-Tu, mult mai vie decât viul,
de facere făcută mama
a tot ce este viu,
fii pentru mine împlinirea
acelui vis
țesut duios în noaptea depărtării
când te priveam de sus.
O, nu pleca!
Mai lasă-mă să te privesc
cum te-am privit de-atâtea ori
din ceru-nsingurării mele
și-n schimbul adorării dă-mi
tot ce-i în tine de prisos –
dă-mi chiar durerea, dar cu ea
dă-mi și speranța că odată
iubirea va țâșni
din primul nume de femeie.

Cum între timp se ridicase
și se-ndrepta cu pas grăbit
spre-un pom din mijlocul grădinii,
din spate astfel i-am vorbit:

-Crezi poate că te amăgesc
că-ntreg Pământu-mi aparține
cu ce-i pe el și ce-o să fie?
Păi, draga mea, eu știu prea bine
ce te frământă chiar acum:
O poftă de copil te-ndeamnă
să guști din rodul pomului oprit
(chiar mărul lângă care stăm),
dar teama de păcat se-mpotrivește
și tot crescând pofta-i canon cumplit.
Iar eu îți spun că nu-i păcat
din pomul vieții să te-nfrupți
și că departe de-a muri
de-abia pe urmă tu vei ști
cum binele din rău se scoate
așa ca aurul din piatră,
și-atunci asemeni Domnului vei fi!
Dar chiar și muritoare, pentru mine
pe veci mult adorata vei rămâne,
căci al Pământului stăpân râvnește
la fericirea de-a avea stăpână…

-O, tu, al soarelui egal
prin frumusețea orbitoare,
mai dulce-n glas decât dulceața
și-n toate făr-asemănare,

nu pot, dar cred că nici nu vreau
sa mă opun la ce îmi place!
Femeie sunt și-n veci de veci
femeile asta vor face…
*
Am părăsit-o-ncredințat
că totul merge ca pe roate –
când cuplul este închegat,
păcatu-i doar pe jumătate!

Mult n-a trecut și amândoi
– după ce-n măr s-au dedulcit –
amarnic fură beșteliți
de Domnul foarte cătrănit.

Dar s-a pornit un circ pe cinste:
Bărbat și soț adevărat,
Adam plângea și se jura
că nu se știe cu păcat

și că doar Eva-i vinovată
de-ntreaga tărășenie,
deși era normal să știe
că-s condamnați l-aceeași soartă.

Într-adevăr, îndat-apoi,
cu trupurile gârbovite
– vie oglindă a durerii
ce-nsoțitoarea omului va fi
până în ceasul de pe urmă –
cei doi spre poartă-au fost conduși
și-n praful drumul zvârliți,
iar poarta după ei mai strașnic zăvorâtă.

Atuncea eu,
cu-ntâia misiune
fără cusur îndeplinită
(deși c-un gust amar
dup-o atare reușită),
în grabă tălpășița mi-am luat
spunându-mi drept încurajare
pentru acel ceva-n formare
ce timpului îi dă viață
și nu poate nicicum lipsi:
„Cum omu-și va așterne, tot astfel va dormi!…”

Partea a III-a
(Cunoașterea luciferică)

Și iată-mă din nou pornit
Pământu-n lung și-n lat să-l bat,
ca eu întâiul să cunosc
ce-n burta sorții s-a-nchegat.

Iar când aleanul mă cuprinde
cum brațele-l cuprind pe drag,
las freamătul etern al mării
să-l ia cu el departe-n larg,

sau pe poteci croite-n munți
din al rășinii iz sâlhui,
las crestelor pierdute-n nori
ispitele tehuiului

și astfel redevin ce-am fost
când Tatăl mă însărcina
ca omului să-i fiu tovarăș
după ce raiu-l va rata…

Dar cine ar putea pretinde
că știe omul ca pe apă
dacă Atoateștiutorul
avea senzația că-I scapă?!

Așa și eu. Pînă la Abel
și moartea lui în Cain pitită
de gelozia criminală,
știam c-a omului ursită

(după-ntâmplarea din Eden)
cu suferința-l va uni
și-apoi că moartea mai la urmă
în hăul fără fund îl va zvârli.

Dar una-i omul ce se stinge
când ceasul lui a fost oprit,
un fenomen inevitabil
pentru al vieții circuit,

și alta mare grozăvie
când vrea pe semeni să-i robească,
ba chiar a fratelui viață
o ia prin crimă mișelească.

De-aceea, Cain cu fapta lui
în cronici nu-i un fitecine –
de-a pururi pentru om rămâne
simbol al sceleratului,

deși-n atâtea mii de ani
de-abjecție înfloritoare,
cu crima sa e mic copil
printre coloșii faptelor murdare.

Căci alta nu-i istoria umană
decât o ciorbă lungă și amară,
pe care vrednicii istorici-bucătari
cu polonicele în mână,
o mai lungesc oleacă și-o tot dreg
dup-al clientului gust îndoielnic,
dar făr’ vreodat-a izbuti
capra cu varza să împace
ca celor ce-o mănâncă să nu li se aplece.

*
Atâția regi și generali
din carnea vremii au mușcat,
convinși că-n urmele lăsate
secretul nemuririi l-au aflat,

încât păreau al vrerii braț
ce sorții-i poate comanda
să nu mai facă praf trecutul
atunci când clipa-n loc va sta…

Numai că timpu-i orb și surd
în mersul său furiș de fiară,
zdrobind în fălci și înghițind
tot ce-i menit ca să dispară –

însuflețitul laolaltă
cu stelele hodorogite,
apocalipsă pentru om
și pentru-a sale ifose smintite.

Captiv în plasa timpului
din fașă până moartea-l ia,
omul esența o vizează
cu mintea și cu inima,

prin nesfârșite teorii
despre cum este sau va fi,
dar mai ales prin crez fierbinte
că neștiutu-l va-mblînzi.

Să fie omul, așadar,
pios sau filosof ateu?
De regulă-i încrucișarea
dintre un demon și un zeu,

el, singura ființă care,
deși de moarte-ncătușată,
distinge între rău și bine
ca justul din păcat să-l scoată…

Credeam că-n crezuri cel puțin
– religii și mitologii –
el liniștea și-o va găsi
după atâtea nerozii

în transă parcă săvârșite.
Dar răstignirea lui Hristos
l-a-nfățișat ca pe-un colos
al faptelor nelegiuite.

(Cum, Doamne, altfel să-ți explici
decât prin doaga ce-i lipsește,
că răului i se supune,
iar Binele îl necinstește?!)

Convins că n-are nici o șansă
să schimbe omul cum n-a fost,
după ce Însuși Creatorul
în lume îi dăduse-un rost

și el cu firea lui abrașă
norocului i-a făcut vânt,
divinul sol L-am așteptat
într-un pustiu de pe Pământ,

ca să-I descriu pericolul
la care sigur se expune.
Firește, nu m-a ascultat,
ci Și-a văzut de misiune…

(În Evanghelii întâlnirea
e prezentată diferit:
Cică sunt tatăl vicleniei
și că pe El doar L-am momit!)

De-aceea, eu nu cred că omul
vrea o schimbare de substrat –
la a păcatului savoare
renunță doar un ins ciudat!

Cu-atâtea lacrimi, intrigi și războaie
istoria umană-i pildă
de cum nu trebuia să fie,
îndeosebi atunci când clerul
condamnă păcătoșii la speranță
prin fanatism și violență.
Și-așa se face că-ntr-o lume
de suferință arhiplină,
în care cultele prosperă
credința-n perfidie preschimbând,
nu sfinții-s pentru om de trebuință,
ci spre eroi se-ndreaptă a sa năzuință,
deși se spune despre ei
că doar în mituri au temei…

Desigur, nu pot da uitării
a omului de preț silință –
frumosul fără seamăn din cultură
și-al vieții clocot prin știință.

Dar rău-i cu adevărat
în lume marele cârmaci
prin servi precum e poluarea,
ori etica unor dibaci.

Partea a IV-a
(Dezamăgirea)

Da, Tată, punct cu punct
ce mi-ai prezis s-a împlinit:
Am obosit tot alergând
și-atâtea știu că m-am scârbit!

Știu, de exemplu, că Pământul
prin vrerea marilor sforari
(conducători și generali)
a devenit deja mormântul

atâtor specii strămutate
în vaste sere nucleare
și c-omenirea s-a-mpăcat
cu gândul morții planetare

în urma unei încleștări
fără învinși și-nvingători –
dezastru cu greu evitat,
cum s-a vădit de-atâtea ori.

Mai știu că omu-i acea fiară
ce cu cruzimea se desfată,
în care timp pesemne-și plânge
de milă pentru a sa soartă…

Iar în asemenea momente
cu deznădejde ghiftuite,
mă remontează seva stoarsă
din spusele-Ți înțelepțite,

precum acel Sunt Cel ce sunt
care-Ți redă unicitatea.
Căci totul este doar prin Tine
și-n Tine-și află unitatea!

De-aceea, Tată, Te-aș ruga,
ca-n spiritu-ndurării Tale,
să vezi în mine rătăcitul
sătul de fumuri abisale,

amarnic regretând disprețul
cu care starea mi-o priveam
când toate îmi veneau de-a gata
și totuși altceva doream…

Nimic nu-i mai de preț ca bunul
pe care știi că l-ai pierdut,
fapt pentru care îmi doresc
să fie iar ca la-nceput!

***

din volumul Cvintet  megapoemic