Mariana Cristescu – Dor de albastru…

Mariana CristescuTrec anii pe neobservate, brăzdându-ne chipurile şi colbuindu-ne tâmplele cu tristeţi, şi mi-e din ce în ce mai dor de Maestrul, de Omul, de Prietenul generaţiei mele „în blugi”, mi-e dor de Poetul frumos la chip şi la suflet, de voinicul cu ochi minunaţi, albaştri, în care aduna şi fulgere, şi stele, de glasul lui reverberând incantaţii magice din adâncuri de vremi.
Mi-e dor de Omul Liber, care-şi declara şi clama, cu patimă, şi cu glas înalt, trăirile, ca un bărbat adevărat ce se afla, reînvăţându-ne lecţia despre demnitatea şi frumuseţea sentimentelor mari, profunde şi definitive, singurele care ne aşază alături de zei, dând consistenţă visului şi motivaţie existenţei noastre diurne.
Mi-e dor de înaltul dureros al iubirilor sale totale, până la scrum mistuindu-se pe pragul speranţelor cel mai adesea ucise: „În noaptea despărţirii dintre noi/ Copacii cad pe drum din doi în doi, / În ochi mă bate viscolul câinesc/ Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.// Probabil drumul meu va duce-n iad/ Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad/ Şi iar adorm, şi iar mi-e dat un vis/ Că biata cifră doi s-a sinucis.// Şi de atâta viscol vestitor/ Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,/ Că tineri am intrat, şi cu ce rost/ Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.// (…)// Dar nu pentru a-ţi spune că e rău/ Am dat cu bulgări mari în geamul tău,/ Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,/ Că plec, şi mor, şi plâng, şi te iubesc.”… „Ce dacă vine primăvara/ Atâta iarnă e în noi/ Că martie se poate duce/ Cu toţi cocorii înapoi/ În noi e loc numai de iarnă/ Vom îngheţa sub ultim ger/ Orbecăind pe copci de gheaţă/ Ca un stingher spre alt stingher.”… „Aud un pian prin zăpezi cristaline/ Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine/ Chopin – un concert de pian oarecare/ Şi calea e lungă şi noaptea e mare.”
„E noapte şi e frig, seniori”, clama cândva Laurenţiu Fulga. E noapte, într-adevăr, şi frigul aciuat prin ungherele sufletelor din ce în ce mai goale ne ademeneşte cu amorţeala-i vicleană.
„Albastru-ndoliat”, scria Adrian Păunescu la înălţarea la cer a genialului pictor Sabin Bălaşa, şi el, iată, intrat în conul de umbră al uitării contemporanilor: „… În deficitul de albastru/ Al unei lumi cu pumnii strânşi,/ Era nevoie de seninul,/ Cu mări, cu nimfe şi cu mânji.// Era albastrul dinspre dangăt,/ Când bate clopotul în cer,/ Era accentul trist al mării,/ Când marile corăbii pier.// Era lumina din privirea/ Discipolului muribund,/ Când moare-n temniţă profetul/ Şi ceilalţi faptul îl ascund.// …// Ne-am săturat de-atâta noapte/ Şi ni se face dor de zi,/ Să-nsămânţăm în noi albastrul,/ Spre-a nici nu mai putea muri.// …// Şi-n toată negura murdară,/ Ca-ntr-un reînviat pariu,/ Ce ochi albaştri are cerul,/ Ca semn că Dumnezeu e viu.// Sunt răstigniţi aceiaşi îngeri/ Între femeie şi bărbat,/ În veac de promiscuitate/ Şi de albastru-ndoliat.”
Şi totuşi… „există iubire/ Şi totuşi există blestem”… Cel „vinovat de iubire” este condamnat la… „Iubire silnică pe viaţă”. A lui, a mea, a noastră…: „…Eu o iubesc. Vitralii de cenuşă,/ Spre a ne despărţi, se-ntemeiază,/ Şi cheia singură se-nvârte-n uşă/ Singurătate spre a-i da şi groază.// M-au condamnat juraţii mei de gheaţă/ La o iubire silnică pe viaţă”.
„Un stingher/ alt stingher/ nu pot face doi./ Geru-i ger,/ Leru-i ler/ Fără noi”.
Vor trece ani şi ani, şi alte generaţii vor încărunţi, dar niciodată tâmplele superbei Poezii a lui Adrian Păunescu.
„Dor ne e de dumneavoastră/ Ca unui zid de-o fereastră…”