Ruxandra Anton – poezie

Ruxandra_Anton             Dragostea păpuşii

Iana se joacă pe sobă
tălpile o frig dar ei îi place să-i clocotească sîngele
iar acolo nimeni n-o vede cînd îi coase rochia păpuşii
pe care mama i-o va aduce azi de la oraş
ea nu ştie mărimea păpuşii
însă îşi închipuie că va fi mică
fiindcă mama are bani puţini
iar tata nu iubeşte jucăriile
tata este încruntat cînd masa nu-i gata
sau cînd eu citesc alte cărţi decît cele de şcoală
de aceea lana îmi aşază cartea de la bibliotecă
deasupra manualului şcolar
pe care-l ţine puţin înclinat
ca pe un steag de pace
însă chiar şi aşa cînd citesc tot nu mai înţeleg nimic
din cauza frisonului care mă zgîlţîie cînd tata se uită la mine
uneori tata cîntă şi spune poezii
cînd dezghioacă ştiuleţii
şi focul duduie în sobă
aceleaşi poezii şi aceleaşi romanţe
de care lana nu se plictiseşte
fiindcă nu te poţi plictisi niciodată de veselia unui tată încruntat
lana i-a cusut deja o întreagă garderobă păpuşii
din cîrpele pe care mama le taie şi le face cozi
pentru războiul de ţesut
în vacanţa de iarnă şi eu tai cîrpe
le cos şi le fac ghem
din cîrpele mele mama face un curcubeu
pe care-l aşază pe duşumea să nu-mi fie frig
se face seară şi mama nu mai vine
a venit doar păpuşa
şi rochiile Ianei îi vin ca turnate
păpuşa plînge şi o îmbrăţişează pe Iana.

**
dragostea ta inspiră expiră

cerul va fi senin
trenul va pleca fără mine
dragostea ta inspiră expiră
fluieratul locomotivei
tu îţi netezeşti trăsăturile feţei
cu o mină melancolică
şi repeţi că nu-ţi pasă
dragostea ta îţi pune capul pe linie
fără să ştii
vezi explozia
arterele golite
şi camera micşorîndu-se brusc
inima se sălbăticeşte
îi creşte o gură de animal carnivor
nu poţi vorbi nimic cu ea
eu tai noaptea în felii mici
şi le înghit să vină ziua mai repede
cînd roţile se pun în mişcare
dimineaţa îşi înfige cuţitul în mine
cu cerul ei mult prea senin.

**

Capătul

am haşurat urmele lăsate de tăcere
nu nu tăcerea este capătul
tu eşti captiv imposibil de eliberat
de sinele tău care sapă tranşee
printre oameni
în dimineaţa aceea am ştiut
că mă vei urma
şi că asta nu schimbă nimic
că vei scrijeli în rănile mele
încercînd să fugi
şi că eu nu voi încerca
să te opresc
port vina ca pe un sac de oseminte în mine
vina de a iubi în captivitate
umbrele se sparg de ochii
ce inventează o imagine primordială
închisă pentru totdeauna în lucrul privit
iubirea agonizînd pe vecie
în oglinzile sinelui
mi-am provocat durerea să rîdă
cătuşele ei m-au strîns şi mai mult
nu nici durerea nu este capătul
închişi în drumul fără de capăt
cît vom putea merge
fără să ne vorbim fără să ne privim fără să ne atingem
iubindu-ne în colţul sinelui nostru pînă la sîngerare.