Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească şi creştină

Parintele Justin Parvu

L-am întrebat pe părintele Iustin dacă în vremea noastră se mai produc minuni: “Continuu, mi-a răspuns părintele. Dar ce minune mai mare, decât aceea că Biserica Română a trecut prin comunism, regimul care a declarat moarte bisericii şi biserica noastră a ieşit şi mai întărită…!? Ce minune mai mare decât aceea că închisorile noastre din perioada comunistă au produs atâţia sfinţi şi martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne…!? Zilnic se petrec minuni, cu fiecare om în parte, cu societatea în general, totul e să le vedem, să le înţelegem…”.

După prima carte scrisă cu şi despre părintele Iustin, am fost căutat de o femeie care voia să depună mărturie despre o minune care i se întâmplase. De obicei sunt rezervat la asemenea tip de mărturisiri, fabulaţia poate fi (este) o trăsătură a omului viu. Femeia mi-a mărturisit că n-a fost niciodată cine ştie ce credincioasă, “viaţa bisericii” se manifesta în viaţa ei mai mult ca tradiţie, sărbători mari, esenţiale pentru coerenţa familiei. Şi cam atât. Dar avea o fetiţă. Încă de mică a descoperit că are o boală numită enuriazis. Tratamentele medicamentoase, consultarea psihologului, leacurile “băbeşti”, toate astea nu dăduseră nici un rezultat. Fetiţa era deja la şcoală, în clasa întâi şi lucrurile nu se îndreptau. Într-o zi însă, în timp ce era cu probleme de serviciu într-un sat de munte, de pe Valea Bistriţei, o bătrână căreia i-a povestit necazul ei, în timp ce stăteau la umbră sub o streaşină a unei fântâni, i-a spus: “Mergi la părintele Iustin…! Ai să vezi că se rezolvă …!”. Femeia nu a dat importanţă spuselor bătrânei în primul moment. O vreme a mai încercat să rezolve problema ei prin metodele clasice, obişnuite. Dar nu reuşea. Atunci şi-a amintit de bătrână şi l-a căutat pe părintele Iustin care tocmai întemeiase mănăstirea de la Petru Vodă. Părintele n-a făcut nimic spectaculos, în fapt. A vorbit cu fata, a vorbit cu mama, le-a cetit o rugăciune, le-a trimis “cu Domnul” acasă îndemnându-le să se scufunde o vreme în rugăciune, să vadă dacă răul nu este cumva în zbuciumul familiei, dacă nu e vreo frică nemărturisită, vreo faptă neglijată dar prezentă în memorie…! Ei, din momentul acela fetiţa nu a mai avut nici o problemă de sănătate !

Femeia care mi-a povestit rezolvarea miraculoasă a necazului ei mi-a mai spus că s-a dus imediat s-o caute pe bătrâna care o îndemnase să meargă la părintele Iustin, ca să-i mulţumească. A găsit fântâna, a întrebat în jur. Nimeni nu ştia să fie prin preajmă, în sat chiar, o bătrână care să corespundă descrierilor femeii. Mai mult, cineva i-a spus un lucru care a cutremurat-o: “Dacă nu era din alt sat, în trecere pe aici, atunci sigur era Maica Domnului!”.

Minunea şi în acest caz, şi în altele, nu omul a făcut-o, ci rugăciunea. Nu altfel spune părintele Iustin care nu se consideră decât un mijlocitor între om şi Duhul Sfânt prin intermediul rugăciunii. Când sufletul ia în posesie trupul, orice minune este posibilă. Acesta este, în fapt, rostul duhovnicului.

Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi cîştigate

* Pr. Vasile Pătraşcu (Bucureşti) : Un episod din Penitenciarul Aiud cu Părintele Iustin

Eram patru deţinuţi într-o celulă, la parter, în Penitenciarul de la Aiud. Componenţa era pr. Iustin Pârvu, moş Cocâlnău, pr. Lungeanu Mihai şi eu, Pătraşcu Vasile, venit în celulă după trei zile de izolare (cu regim sever: adică două zile nu mâncai şi o zi mâncai, în celule speciale de pedeapsă în frig, în care dormeai pe jos şi în luna decembrie!). Revenit în celulă ne-am ridicat în picioare şi părintele Iustin Pârvu a dat binecuvântare pentru două acatiste: al Domnului nostru Iisus Hristos şi al Bunei Vestiri, pe care le ştiam toţi pe dinafară. Aceasta se întâmpla în Ajunul Crăciunului. În timpul sărbătorilor paza în jurul celularului era dublă. Alături de celula noastră, tot la parter, se aflau pr. Cărăuşu Adrian şi un student în anul IV la Teologie la Iaşi, Eugen Măgirescu, care avea şi studii de drept. În timp ce noi făceam acatistul, eram în rugăciune, alături de noi, cei doi cântau “Colindele de Crăciun” ale lui Radu Gyr. Barabaş, unul dintre temnicerii care făceau patrulă în jurul celularului, auzind cântând a numărat celulele de la colţul celularului până la celula noastră, greşind numărătoarea cu o celulă, şi deschizând uşa ne-a întrebat răstit de ce am cântat. Eu, care eram lângă uşă, i-am spus că nu am cântat, să întrebe în dreapta sau în stânga, în sus sau în jos. Întrebând de trei ori a închis vizeta şi a plecat. A revenit peste câteva minute cu şeful de secţie, unul din cei doi fraţi Biro care au omorât mulţi deţinuţi călcându-i în picioare. Şi Biro şi Barabaş erau din acelaşi neam de dincolo de Tisa, veniţi din Uralii Altai, din Câmpia Panonică. Biro nici n-a mai discutat cu noi, ci ne-a făcut semn arătându-ne direcţia “celula neagră” unde ne-a ţinut până la masa de prânz. Când vine ajutorul lui Biro, acesta ne trimite în celula noastră. Dar lucrurile nu s-au terminat aici. După două zile suntem izolaţi toţi patru în două celule separate, la regim sever, Barabaş făcând raport că am cântat în celulă, deşi noi nu cântasem.

La una din celule a fost izolat părintele Iustin şi moş Cocâlnău, la cealaltă eu şi Mihai Lungeanu. Moş Cocâlnău era bătrîn şi bolnav, fusese şeful controlorilor de tramvai de la Iaşi, familia îi era toată în închisoare (soţie, fiică şi băiat). Acesta în celulă stătea numai în pat, fiind bolnav. Avea în mâini nişte pastile pe care le trecea din una în alta fără să spună nimic. Învăţând “rugăciunea inimii” de la părintele Iustin Pârvu, după trei săptămâni mă cheamă la patul lui şi-mi spune că s-a stricat la cap, deoarece şi în somn spune rugăciunea. Eu, zâmbind, i-am răspuns: – Bine ar fi, moşule, să mă stric şi eu la cap spunând zi şi noapte rugăciunea inimii (lui Iisus), “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Dacă în prima fază am crezut că moş Cocâlnău o să moară la izolare, ne-am dat seama că Dumnezeu a vrut să fie izolat cu pr. Iustin Pârvu, care l-a întărit cu rugăciune şi cu cuvinte de îmbărbătare. După două săptămâni de izolare moş Cocâlnău a revenit în celula de unde a plecat.

Mai ţin minte că într-una din zile l-am auzit pe pr. Iustin, având gamela pe braţe, bătând toaca cum n-am auzit în cei 84 de ani pe care îi am, deşi sunt şi eu de o viaţă preot. Ne-a spus că a învăţat să bată toaca aşa în timpul noviciatului de la mănăstirea Durău, unde avea şi metania de călugăr.

* Grigore Caraza : Omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc!

De părintele Iustin am auzit încă de la începutul “periplului” meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munţii Neamţului care sînt împânziţi de biserici şi mănăstiri, de chilii cu pustnici, de peşteri. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca “preot cu har”. Mi-e dificil să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţele încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea. Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de friguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea, problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dânsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunându-i: – “Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…!”. În celulă s-a făcut linişte adâncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrămi fierbinţi: “Frate, frate…!”.

* Pr. Mihail Lungeanu: N-am întâlnit fiinţă mai uşoară, mai discretă şi care să nu se plângă niciodată de nimic

L-am cunoscut pe părintele Iustin Pârvu în penitenciarul Aiud, în jurul anului 1956. Poate părintele ar putea spune ceva mai mult despre acea perioadă, dar mă îndoiesc că ar face-o şi asta pentru că a ales definitiv calea mărturisirii întru Hristos. Într-o perioadă (nu-mi amintesc cât timp) am stat într-o celulă patru persoane: părintele Iustin Pârvu, moş Cocâlnău (din Iaşi), Vasile Pătraşcu (astăzi preot; pe atunci student la Academia Comercială) şi eu. Ceea ce m-a impresionat mult la părintele Iustin a fost smerenia şi fineţea sa duhovnicească, trăsături care-l caracterizează şi astăzi, în aceeaşi măsură. Aşa cum nu lasă peştele în apă nici o urmă şi pasărea în zbor, la fel şi părintele Iustin trecea neobservat, exact cum ne-a spus Mântuitorul şi cum făcea El, după fiecare minune, strecurându-se prin mulţime fără a face vâlvă.

* Pr. Gheorghe Calciu – Dumitreasa: La mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril am simţit creştinismul genuin al strămoşilor noştri şi dragostea lor de cele sfinte

Am participat la slujba de noapte. Din când în când, câte un credincios care, probabil, îşi mai amintea de mine venea să-mi sărute mâna, sau cîte o maică. Am observat un lucru ciudat şi nu cred că ceea ce voi spune acum îşi are sursa în pietatea deosebită pe care o am pentru părintele Iustin, care ar putea să-mi influenţeze sentimentele: când mergi într-o mănăstire de călugări, şi când ei trebăluiesc prin curte, şi când slujesc în biserică, sunt aceeaşi. La Petru Vodă este ceva deosebit: monahii aceştia tineri, în biserică par aerieni, parcă ar fi coborâţi dintr-o altă lume, au în ei ceva îngeresc. Nu vreau să spun că ei sunt îngeri, dar atmosfera de credinţă instituită în această mănăstire, şi nu numai de către părintele Iustin, ci, mai ales, de puterea credinţei pelerinilor, monahii iau chipuri îngereşti în biserică. La sfârşitul privegherii, ne-am dus să-i sărutăm mâna părintelui Iustin. Era trecut de mult de miezul nopţii. Părintele i-a binecuvântat pe penitenţii care erau în stare să stea acolo toată noaptea pentru spovedanie şi i-a îndemnat să vină a doua zi dimineaţa. Am stat vreo oră de vorbă, am mâncat ceva şi am mers să ne culcăm într-o odaie pe care ne-o rânduise părintele stareţ. Era o odaie cu trei paturi, cu o fereastră în spate şi cu uşa care dădea pe un cerdac comun. După o călătorie îndelungată şi după privegherea de noapte, lungă şi ea, ne-am odihnit bine, fiecare în patul lui. A doua zi ne-am sculat dis-de-dimineaţă pentru slujbă. Am găsit penitenţii înşiraţi la uşa chiliei părintelui stareţ. Soarele răsărea şi lumina din plin biserica. Era ca şi cum ne-am fi întors cu circa cinci sute de ani înapoi şi ochii noştri priveau miraţi o mănăstire proaspăt zidită de Ştefan cel Mare. Biserica aşa arăta: pictată în exterior ca cele din secolele anterioare, cu scenele cunoscute din viaţa Mântuitorului, cu chipurile sfinţilor la care se adaugă o serie de sfinţi noi, cu scena Judecăţii din Urmă, care ocupă peretele de Vest integral, într-o clipă te simţi transportat în lumea de credinţă fierbinte a secolelor anterioare, la creştinismul genuin al strămoşilor noştri şi la dragostea lor de cele sfinte”.

(Mărturii selectate din volumul „Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească şi creştină”, de Adrian Alui Gheorghe, în pregătire la Editura „Doxologia”, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei)

***

Părintele Iustin Pârvu s-a născut la 10 februarie 1919 în satul Petru Vodă, comuna Călugăreni şi a primit numele de botez Iosif, având încă 4 fraţi mai mari. Între 1926-1931 a facut şcoala primară şi a urmat mai bine de doi ani de şcoală complementară. În 1936 a devenit frate la Mănăstirea Durău. În 1937 a fost trimis să studieze la Seminarul Teologic de la Cernica şi l-a continuat la seminarul de la Vâlcea şi apoi la Roman. A fost tuns în monahism în 1940, iar în 1941 a fost hirotonit preot. În timpul războiului, respectiv în perioada 1943-1944 a fost trimis preot misionar pe Frontul de Est, numai în zona Neamţului. În 1948 a fost condamnat la 12 ani de închisoare pe motive politice şi a trecut prin închisorile comuniste de exterminare de la Aiud, Baia Sprie, Gherla şi Periprava. În 1960, după ispăşirea pedepsei de 12 ani, a mai urmat o prelungire a condamnării – de 4 ani, la Aiud. A fost eliberat în 1964, prin decretul de eliberare a deţinutilor politici. În perioada 1964-1966 a revenit în locurile natale, a locuit în casa părintească şi a lucrat pe unde a găsit. Din 1966 până în 1974 a fost preot monah la Mănăstirea Secu iar din 1974 până în 1989 a fost preot monah la Mănăstirea Bistriţa. În 1976 efectuează călătoria (visată mereu, din copilărie) la Muntele Athos.  În 1989 a revenit ca preot monah la Secu, până în 1991. În 1991 a sosit la Petru Vodă, împreună cu monahii Ignat şi Calinic, unde a început punerea temeliei Mănăstirii Petru Vodă (de călugări), unde a fost stareţ şi preot monah. În 2000 a început construirea schitului de maici de la Petru Vodă, a clădirilor cu chilii, a azilului de bătrâne, a centrului de plasament pentru copii şi a spitalului. Începând din 2002 a ctitorit mai multe aşezăminte monahale, dintre care amintim două foarte importante, legate de martirii închisorilor comuniste, respectiv Schitul de la Aiud şi Mănăstirea de la Poarta Albă (în amintirea celor pieriţi la Canalul Dunăre-Marea Neagră). În 2003, înființează o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, cu apariție lunară, numită Glasul Monahilor. În anul 2008, la data de 2 noiembrie, este ridicat din gradul de Protosinghel la cel de Arhimandrit. Din 2008, înființează o nouă publicație de gândire și trăire românească, numită „Atitudini”. A trecut la Domnul în seara zilei de 16 iunie 2013, la ora 22,40.

Reclame