Gh. A. M. Ciobanu – Rostirea Poeziei, cea fără de Rostire

Gh.A.M.CiobanuMoldava Crăiasă, cu grai potolit şi gânduri turnate-n potirul de aur al poeziei – Maria Rugină – ne dăruie iar, cu har şi cu suflet, buchetu-i de spuneri alese: ,,Cartea nerostirii”. O constelaţie de versuri, care ne convinge, nu numai de acel ,,Credo” al autoarei, ci şi de ambientalul, cu o altă geometrie, a Artelor. Poezia, ca gen, aflându-se, spectralic, la frontiera dintre acelea cu sensuri nespuse – muzica – şi cele cu sensuri prea spuse – plastica. De aici şi nerostirea rostirilor poetice, ele nereducând, precum cunoaşterea ştiinţifică, infinitul la un dat verificabil, ci, din contră,răsfirând evantalic, ştiutul cotidian, în revărsări de sensuri existenţiale. Multiple înţelesuri, ce fac ca o rostire de la om, trecută prin metamorfozele poetogenice, să devină o nerostire ca firesc, din purtătoare de un necunoscut, mult meta-demiurg. Pentru MARU, ,,a fi” înseamnă astralul tot, aflat într-o continuă şi accelerată expansiune, pornită de la un ,,Big-Bang” îndepărat şi succedat, ulterior, de o retracţiune. Un Univers pendulatoriu, prefigurat aici, de autoare şi nu ,,ab loco”, cuprins în zbuciumări pe care, neuronul uman, nu le poate concepe. O mono-Geneză, imaginată şi poetizată, pe o Terra, ce-şi are ,,perdelele trase”. Cartezianismul teluric, conduce la viziunea dualică a poeziilor comentate.

Autoarea ridică, eroic şi declamativ, baricade împotriva acelui ,,stop”, necuvenit măreţiei cerebrale, numit ,,moarte”. Poezia sa e un strigăt de ,,moarte Morţii”. Neuronul, acest super-mezon cosmic, nu poate fi prăbuşit într-o clipă, în rocă şi Kant, cu voinţa de ,,a fi” şi Schopenhauer cu: ,,lumea ca voinţă”, ne dau adevăruri hotărâtoare. De aici şi triada existenţială, pancosmică: cunoaşterea, iubirea şi acţiunea. Dar ele nu vin de la sine, ci trebuie să luptăm, spre a le alătura fiinţării umane.
Poezia lui MARU e filosofică, de altitudine, dar şi de profunzime. Comparaţia cu o scară în spirală şi cu trepte, e binevenită. Atrage atenţia iarăşi ceva inedit şi anume formele unei ,,hermeneutici carteziene”. O numim aşa, deoarece a surprinde sensuri ascunse dincolo, întotdeauna poartă contururi relativiste. Oare, pentru autoare şi infinitul, prefigurat de ea, e cartezian, e rectangular. Deci şi multiplele semnificaţii. Spuneam mai sus de acele repetate distilări ale unui Q de apă, redus, în final, la o picătură. Un linearism, ideal în a se constitui, cu el, unghiuri drepte. Ce miraj, suprapoetic în a-ţi imagina expansiunea, cu tendinţă de infinit, a unui spaţiu mereu cubic. Iată un alt atribut al Poeticii sale. Un spaţiu de lângă noi, unde trei spirite înalte, au zămislit cele trei componente ale fiinţării.: Eva paradisiacă cu ,,a şti”, Iisus prin dăruirea spre iubire şi jertfa lui Prometeu ce a dăruit omului, flăcările oricărei faceri, bune sau rele. Sunt sensuri, izvorâte uman, din Rostirea poetică.
Autoarea apelează, în limbaj poetic, la domenii diferite, corelându-le, concluzându-le, finalizându-le. După lectura acestui volum, ca şi cum am fi escaladat un ,,Mont-Literar”, putem îndrăzni a denumi ,,Cartea”, ca fiind un similar ,,Lexicon cosmic versificat”.
Să mai zăbovim la ,,ceva” al ei şi numai al ei, încât putem afirma: ,,Hic est.. MARU”, Autoarea lansează, primo tempo, o interogaţie de ,,ecran lat”, după care, în aceeaşi poezie, tot ea, desface un evantai de ipoteze, toate purtătoare a unui iz de certitudine.
Citind realizarea poetică a MAriei Rugină, ai făcut o lectură birefringentă simultană, deoarece te-a însoţit şi metaforismul titlurilor. O succesiune, uneori, suficientă. Am încerca să le cooptăm, în familia orientalului haiku.
Revenind la modalitatea autoarei, putem alătura viziunea ei, celei din ,,Mioriţa”. Calmul cu care enumeră diferitele posibile ipoteze al post-trăirii sale, refuzul de a accepta moartea, fuga spre cer, ca rod al imaginaţiei, imensul spaţiu de parcurs, de la ,,dosul stânii”, la stele, hotărârea de a ajunge, prin expansiune, acolo, profunda înţelepciune şi dragoste de oameni.
,,Cartea nerostirii”, un alt ,,Tratat despre Sublim”, sublimul în a metamorfoza, infinitul astral

Reclame

Un gând despre „Gh. A. M. Ciobanu – Rostirea Poeziei, cea fără de Rostire

  1. MARELUI meu MAESTRU, închinare!
    Fie ca BINECUVÂNTAREA rostită și cea nerostită să vă aducă ÎMPLINIREA SUPREMULUI meu
    STRIGĂT!

Comentariile sunt închise.