Constantin Enianu – versuri

iubirea

nu-i moartea groază-n toate
există altceva care domină
tribut plăteşte când e-n vină
măreaţă trece-n uneltiri pătate
sub vina asta o plăcere-n sine
se prelucrează că-i din fire dată
ea adevărul recunoaşte-ndată
ca pe minciuna resimţită-n bine
de are trup ca semn şi nume
va confunda o miere cu venin
iar suferinţe va trata cu glume
eu îi las suflet într-un corp aldin
cu el să-şi dreagă bun renume
iubirea spaima morţii în declin

joc de frază

cu joc de frază trec naiv
crezând că lumea pot salva
cu eul prim predicativ
prin verbele ce vor urma
în sporul vieţii sunt copil
cu visul calm netulburat
stropind o floare de april
cu lacrima ce s-a uscat
şi-n evadări de lut admit
cu temerarul gând greşeli
intrând cu ochiul într-un rit
salvez lumina de-ndoieli
să trec cu iernile ce-ascund
căldura verilor pe prund

laudă visului

adorm în singuratic pat de noapte
care-i plin cu vise de la ziuă
şi-alint iubite generoase-n fapte
pe care viaţa nu le are-n piuă
să le zdrobească în plăceri-abise
după vederi de ochi cataractaţi
spulberând lumina peste vicii
care înalţă naivii îndemnaţi
când cei deştepţi se sting încet
în joc de minţi spre laudă postumă
copii desprinşi din vechiul Nazaret
să intre buni în cer sau humă
visul este mai plăcut chiar dacă
fapta zilei închipuirea îi diseacă

lene

îmi place adesea să invoc lene
indiferenţa ei să mă dezmierde
deoarece putinţa nu se pierde
zadarnic la bipedul fără pene
e sensul mai profund din spate
când faţa numai aparenţa-nghite
spre dezlegarea firilor servite
prin umilirea celui cu de toate
vezi clar că ce am dat ajunge
mai mult decât ce aş primi
să dai e facultate de-a simţi
căci nu-i al tău ce se disjunge
c-a dispărut în van al meu activ
mulţumit rămân că-s costeliv

lectură

                                                  după Al. Davila
al lui Vlaicu Vodă rumân Grue tăcut
redă din priviri cugete îndeajunse
că el ne apare străpuns de-un durut
peste spuzele gri cu jaruri ascunse
fiind român întruna mă doare
ce nu e al meu dar pe umeri am dus
neiertat în umblet în viaţa iertare
bufonică-mi pare o numire în plus
azi foc de idei ca piatră sculptată
aduc în tumultul care-nconjoară
patima firii de la străbuni păstrată
în mersul vremii cu-amintiri de ţară
urmaşii să-mi apese ţărână pe faţă
şi noi gândiri să le hrănească viaţă

Reclame