Mariana Cristescu – Nicolae Balint, între Marele urs şi Marele licurici

Mariana CristescuÎntâmplarea face – deşi eu cred că nimic nu este întâmplător – că pe colegul Nicolae Balint l-am „descoperit” cu adevărat, cu ani în urmă, nu atât în urma materialelor publicate în presa locală, ci parvenindu-mi – cred că datorită lui Nicolae Băciuţ – cartea „Zece ani de teroare – Procuratura Militară Principală Mureş (1954-1964)” şi primul volum din „Oameni, fapte, atitudini”, pe care, la vremea respectivă, le-am semnalat cu bucurie, prezentându-le în paginile „Cuvântului liber”.
Nicolae Balint este militar de carieră şi profesor de istorie, la catedră, fiindcă aşa a fost să fie. Doar el ştie dacă „tot răul a fost spre bine”, eu nu pot decât să spun, cu mâna pe inimă, că jurnalistica mureşeană are în Nicolae Balint unul dintre cei mai puternici reprezentanţi ai ei, intelectualul bine informat fiind „purtătorul” unui spirit elevat, al unei inteligenţe ieşite din tipare şi, mai ales, al unui bun-simţ excepţional –, calitate pe cale de dispariţie în zilele noastre în mai toate domeniile de activitate.
Din capul locului ţin să precizez faptul că, deşi Nicu este unul dintre puţinii mei prieteni, nu subiectivismul mă determină să salut apariţia noului său opus, conţinând editoriale şi interviuri, extrem de plastic aşezate sub genericul „Între Marele Urs şi Marele Licurici”, ci faptul că gândim cam la fel despre realităţile timpului nostru.
„Regăsirea demnităţii pierdute” îşi intitulează el prefaţa, „Cuvântul înainte” al cărţii, recurgând, nu întâmplător, încă din primele rânduri, la citatul filosofului chinez Sun Tzu, autorul tomului de referinţă peste ani, pentru strategii militari – şi nu numai pentru ei – „Arta războiului”, cu privire la „manipulare”. „Manipularea – în diversele ei forme de manifestare – este, în fapt, o formă a războiului psihologic. Când Sun Tzu a scris «Arta războiului», cu siguranţă că nu s-a gândit la ce forme elaborate va cunoaşte acesta în decursul evoluţiei umanităţii. De fapt, problema pe care ar trebui să ne-o punem cu toţii – scrie Nicu Balint – este dacă noi, ca popor, evoluăm cu adevărat sau ne autodistrugem puţin cu fiecare zi? Insidioasă, împletind elemente de adevăr cu altele ce ţin de domeniul ficţiunii, manipularea, prin cuvânt şi imagine, are o putere de persuasiune extraordinară, determinând publicul-ţintă – ce joacă rol de receptor – să gândească şi să acţioneze în sensul dorit de emiţător.”

Personal, totdeauna, am considerat că jurnalistul este un ostaş, un luptător pe baricadele inteligenţei, ale războiului informaţional. Evident, vorbim despre oameni deştepţi şi bine pregătiţi, despre acea presă care este şi trebuie să rămână „a patra putere în stat”. De ce? Fiindcă, în zilele noastre, câştigarea unei bătălii – indiferent de ce natură, chiar şi militară – nu ţine atât de forţa militară brută şi de numărul ostaşilor. „Dominante sunt elementele ce ţin de inteligenţa umană: diversiunea, vicleşugul, spionajul, manipularea opiniei publice, experienţa comandanţilor, psihicul luptătorilor… – scrie Mircea Chelaru, într-un excepţional eseu, intitulat „Mass-media reprezintă a patra putere în stat: instrumente de modelare-dezinformare” (Mircea Chelaru, 22 martie 2013). Mijloacele de luptă în cadrul acestor războaie au fost descrise pentru prima dată de Sun Tzu, ca fiind nişte principii ale războiului, iar elementele din lucrarea acestuia sunt folosite de teoreticienii diferitelor tipuri de războaie informaţionale. În aceste confruntări nu este importantă realitatea concretă a vieţii, ci opiniile oamenilor. Realitatea poate fi schimbată prin schimbarea opiniilor oamenilor, care, la rândul lor, pot schimba lumea. Sentimentele, atitudinile şi comportamentele indivizilor pot fi induse sau fabricate prin mijloace specifice.
Dezvoltarea infrastructurii informaţionale, în curs de globalizare, în care se includ şi structurile mediatice, generează posibilităţi de comunicare din ce în ce mai sofisticate. Acestea transmit informaţiile într-un ritm tot mai aceelerat, şi pe distanţe tot mai mari. Condiţia esenţială ca aceste lucruri să se întâmple este ca marile conglomeratel comunicaţionale să nu fie controlate de anumite centre de decizie, care pot încerca să controleze accesul oamenilor la resursele informaţionale.”
Nicolae Balint pledează, aşadar, pentru „Regăsirea demnităţii pierdute”, într-o Românie – „drumeţ în calea lupilor” (cum o denumea Nicolae Iorga, cu un secol în urmă), „lupi” ai mileniului trei, jucată la zaruri de această dată de Marele Urs şi Marele Licurici, cu largul concurs al lichelei politice autohtone. De fapt, „Licheaua politică – Un exemplar în curs de omologare” – deschide seria editorialelor.
„În ultimii 20 de ani, licheaua politică românească – rasă în curs de omologare – s-a observat că parazitează mai ales instituţiile statului, hrănindu-se cu bani publici şi cu comisioane grase, rezultate îndeosebi din privatizări dubioase. Este imună la DNA şi reacţionează foarte bine la legislaţia românească, dovedind, atunci când este încolţită, un comportament bizar şi pozând în victimă. Nu poate să trăiască în captivitate – a se citi puşcărie -, foarte rar în opoziţie, ci doar în libertate, având un apetit deosebit pentru zona politică, mai ales pentru sfera Puterii. Nu are principii, onoare, şi nici conştiinţă, are doar interese personale, demonstrând o capacitate de adaptare deosebită în zona partidului de guvernământ – oricare ar fi el – şi în general în zone unde se învârt bani publici şi fonduri europene, pentru care are un miros foarte dezvoltat.
Se cuplează odată la 4 ani, în perioada electorală, numai şi numai cu partidul câştigător în alegeri. Naşte pui vii, dar nesimţiţi, la fel de hulpavi ca şi ea. Licheaua – în special «splendidul» exemplar politic – este un animal sociabil, nu lipsit de farmec şi inteligenţă, care poate fi dresată de stăpân, căruia însă nu-i va fi niciodată credincioasă. Când simte pericolul, licheaua politică migrează, individual sau în haită, spre un alt partid, sau înfiinţează chiar ea un nou partid. Fiind animal protejat, nu poate fi «vânat» fără voie de sus. Dovedind instincte de cameleon, predispusă la orice compromis posibil şi chiar imposibil, şi fiind lipsită de orice principii morale şi politice, licheaua politică este un animal util atâta timp cât este răsplătită. Atunci când, însă, devine prea obraznică şi agresivă, licheaua politică poate răspunde doar la o singură comandă… La comanda «MARŞ de aici!»”.
Excepţional pamflet, acesta este un pamflet adevărat, nu injuriile şi calomniile editate pe ici-colo, sub umbrela genului! Consider acest editorial poate cea mai reuşită pagină a cărţii, demonstrând şi vâna puternică de scriitor a autorului.
E foarte bună această carte a lui Nicu Balint, notabile sunt şi celelalte editoriale: Revoluţia….cui i-a folosit?; „Pilda” vameşului şi a fariseului; România, ţi se pregăteşte ceva?; Un tren spre nicăieri; Acolo, sus, Marele Licurici (supra)veghează; La noi e mai bine ca-n Siria; În plagiate să ne batem sau în obedienţe să ne înfruntăm?; Soldaţii uitaţi ai unei cauze pierdute; „Sărutatul papucului”, ca reflex istoric.
E greu de ales, greu de semnalat, eu am citit-o cu mare atenţie, cu plăcere, şi chiar cu deformaţie profesională, corectând manuscrisul din mers.
Colegul şi prietenul Nicolae Balint, venit din inima Olteniei, a adus de-acolo, de la pandurii lui Tudor, nealterată, acea vibraţie splendidă a românilor mândri de rădăcinile lor, iubitori de Ţară şi de Neam. Nicu scrie cu durere reţinută – ca un bărbat adevărat, şi ofiţer, ce se află –, cu un umor amar („râsu’-plânsu’”), despre „România, devenită acum o «vacă numai bună de muls», (a fost) peţită şi curtată de mulţi flăcăi falnici, dar nărăviţi în rele. Prea mult violentată şi abuzată istoric de vecinul de la Răsărit, cu un vecin cam parşiv la vest şi unii cam gălăgioşi şi cu pretenţii, la nord şi la sud, România, dornică de o caldă protecţie, s-a aruncat, disperată şi sedusă, în braţele «Marelui licurici». Iar, de aici încolo, începe marele jaf…democratic. Ne-am întors, astfel, iar, în istorie, cu mai bine de 50 de ani în urmă. Am schimbat doar stăpânul. Şi la tot ce a început să ni se ia nu i s-a mai spus «datorie de război», ci politică de lobby şi susţinere pentru efortul de integrare în structurile euroatlantice. Frumos şi elegant. Era, însă, «aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.» Una democratică, de cowboy texan. Dacă ruşii Vinogradov sau Susaikov, cu mai bine de 50 de ani în urmă, băteau cu pumnul în masă la Bucureşti, pentru a fi mai «clari în exprimare» sau a se face mai bine înţeleşi în raporturile cu românii, acum, ambasadorii americani în România, în gesturi nepermise de practica democratică şi diplomatică, declară că «sunt îngrijoraţi» atunci când anumite interese americane nu sunt satisfăcute. Bat şaua să priceapă iapa. Şi «mârţoaga românească», deşelată (istoric) şi împovărată atât de vechiul stăpân, cât şi de cel nou, de pe Potomac, înţelege.” („România, ţi se pregăteşte ceva?”)
Dar ce se pregăteşte României? – veţi întreba. Ei, mai nimic, atâta vreme cât „Acolo, sus, Marele Licurici (supra)veghează”: „Băsescu, abandonat şi nefolositor, aproape un loser acum, va deveni istorie. În politică, mai ales în cea americană, nu există sentimente. Există doar pragmatism. Problema care se pune în continuare e, însă, pentru noi… Ce angajamente şi-au asumat Ponta şi «compania» faţă de cei care-l susţin? În ce măsură ne vor afecta acestea în viitor? Le dăm americanilor exploatarea gazelor de şist? Le dăm şi aurul de la Roşia Montană, şi ce mai avem pe acolo? Ce le mai dăm? Şi mai ales, cu ce preţ? Parcă-l şi văd pe domnul Gitenstein, cu un surâs larg (evident, diplomatic), bătându-l pe umăr pe domnul Ponta, prieteneşte şi înţelegător, şi spunându-i: „Good boy”, după ce vom fi acceptat să cumpărăm şi avioanele F-16. Aşa, ca bonus… Asta, în timp ce vom spune „Goodbye” altor câteva zeci de milioane de dolari.”
„Atunci când dorea să obţină firmanul de domnie – ne aminteşte profesorul de istorie Nicolae Balint -, domnitorul român – dar nu numai el – făcea, obligatoriu, o călătorie la Înalta Poartă. Cu o spaimă nemăsurată, dar şi cu speranţă. Chiar dacă obţinea firmanul, rămânea în pericol permanent de a fi mazilit şi cu sabia lui Damocles deasupra capului. Mai făcea şi după aceea călătorii, e drept, şi asta pentru că jurămintele de smerenie trebuiau reînnoite. Nu erau suficiente îngenuncherea şi exploatarea sălbatică a ţării în beneficiul străinului musulman… Se nimerea însă, deseori, ca odată cu el, dar fără ca să ştie unul despre celălalt, să vină pentru firman şi un alt (sau alţi) contracandidaţi. Sultanul trebuia să aleagă. Aşa că, bine informat de Marele Vizir, alegea. De regulă, pe cel mai obedient… Şi mai capabil să servească cu devotament interesele sale şi ale Înaltei Porţi. Şi cel care dădea mai mult. Oricum, nu dădea de la el. Ceilalţi? Ghinion… Erau scurtaţi de cap, pur şi simplu. Li se pierdea urma în Bosfor, iar pescarii din zonă, contra-cost, le recuperau uneori trupurile pentru familiile care doreau să-i îngroape creştineşte. Dar capetele nu le mai recuperau vreodată. Deci, îşi pierdeau capul. Nu numai la figurat, ci la propriu. (…) Ce semnificaţie a avut, oare, vizita de la început de an calendaristic (şi electoral) a premierului Emil Boc şi a guvernului de atunci, în Israel? – se întreabă jurnalistul Nicolae Balint. – Dar ce semnificaţie ar fi putut să aibă vizita, ceva mai recentă, a lui Mircea Geoană, în SUA? Sau cea pe care urmează să o facă, tot în SUA, Victor Ponta şi delegaţia sa? Ce am mai putea să dăm – pentru a câştiga bunăvoinţa – şi n-am dat încă? Mai avem ceva de dat? Roşia Montană nu se mai pune… E ca şi dată. Va rezolva acest lucru guvernul actual. Problema este… al cui papuc urmează să fie sărutat? Dilemă… Oare, iar trebuie să alegem între Marele Urs şi Marele Licurici? Bine, bine, dar de ce trebuie să trecem apa Iordanului? «Trădare, trădare…», dar poate ar trebui să ştim şi noi, nu?” („Trecând apa Iordanului….sau (întotdeauna) între Marele Urs şi Marele Licurici”? „Sărutatul papucului”, ca reflex istoric)
După cum puteţi observa, textele sunt minunate, se citesc cu plăcere, dincolo de gravitatea pe care o exprimă conţinutul.
„Al Treilea Război Mondial va fi un război informaţional de gherilă, în care armata şi civilii nu se vor mai distinge” – spunea Marshall McLuhan.
„Războiul mediatic este nou apărut în marele cadru al războaielor informaţionale (războiul informaţional, războiul psihologic, războiul imagologic, războiul de comandă – control şi cel electronic, războiul web), aceasta datorită atingerii unui grad de globalizare a mijloacelor de comunicare în masă. Informaţia în sine ajunge să fie privită ca o armă foarte valoroasă, în mod paradoxal, una imaterială, care poate ajuta în mod decisiv la impunerea voinţei într-un conflict – afirmă generalul Mircea Chelaru, în eseul amintit ceva mai sus.
Războiul nu a putut fi purtat niciodată fără o minimă cunoaştere a adversarului, poate de aceea spionajul este vechi de când lumea. Astăzi, mai mult ca oricând, nevoia de a cunoaşte este de o importanţă vitală pentru a avea succes. Dar accesul la informaţii devine o armă cu două tăişuri odată cu apariţia Internetului la începutul anilor ‘90. Posibilităţile de a cunoaşte cresc exponenţial odată cu numărul celor care pot cunoaşte. Internetul micşorează distanţele dintre indivizi, dintre civilizaţii, dintre oameni şi statele în care trăiesc.
Scrie Mircea Chelaru: „Revoluţionarii au crezut, în profunzimea lor, că fac revoluţie, fără să ştie despre lovitura de stat. Conspiratorii au fost convinşi că a fost o lovitură de stat, fără că creadă că a fost o revoluţie. Acest concubinaj a generat în final unul dintre cele mai ordinare compromisuri după 1989. Ne-a făcut să ratăm cea mai importantă revoluţie, şi anume cea morală a poporului român!” (sursa: Universul românesc).
Al doilea capitol al cărţii este consacrat unei serii de interviuri cu personalităţi foarte interesante, controversate sau nu – unele –, ideile concluzive ale dialogurilor convergând, de fapt, spre întrebarea retorică din titlu: Quo vadis, România?
Nu întâmplător, Nicolae Balint realizează interviuri cu temă-ţintă, interlocutorii săi fiind în măsură să dea răspunsuri, atât cât se poate, în acest stadiu, şi în acest timp, unor întrebări care – unele, de interes general – ne frământă de mai bine de două decenii.
„În 1989, soarta Europei de Est «fusese croită»” (Interviu cu domnul George Apostoiu, fost diplomat de carieră); „De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic…” (Interviu cu prof. dr. Ion Coja); Familia tradiţională în faţa provocărilor mileniului trei (Interviu cu Bogdan Mateciuc, director executiv al Alianţei Familiilor din România); „Suntem un stup bezmetic (…) fără matcă, în care se înmulţesc trântorii” (Interviu cu David Morar, sculptor mureşean); Avem în faţă un viitor european comun (Interviu cu prof. dr. Giuseppe Munarini, corespondent pentru Italia al revistei „Ararat”); „Reconfigurarea centrelor de putere este inevitabilă…” (Interviu cu Aurel Rogojan, general de brigadă S.R.I. în rezervă); Despre politicieni, compromisuri şi complicităţi (Interviu cu dr. Ioan Sabău-Pop, conferenţiar universitar, avocat în Baroul Mureş); Adevăr sau impostură? (Interviu cu Dieter Stanzeleit, cel care se pretinde a fi fiul nelegitim al ex-Regelui Mihai I); Lumea se mişcă… în ce direcţie? (Scurte opinii ale domnilor Vasile Buga, Traian Pleşca, George Apostoiu – foşti diplomaţi de carieră – şi a domnului Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I., în rezervă).
Nu voi insista asupra acestui capitol, pentru a nu vă răpi plăcerea descoperirii unei alte faţete a gazetarului –farmecul dialogului inteligent, serios documentat prealabil. Nicolae Balint este un gazetar puternic, am mai spus, şi acest fapt îi caracterizează opera. Dar este, înainte de toate un bun român, şi nu se sfieşte să o declare: „Motivaţia acestui volum? De mai mult timp, trăiesc sentimente amestecate. Oripilare, neputinţă, revoltă… Ce se întâmplă cu ţara asta? (…) Mai nou, România se confruntă şi cu tendinţe vădite de enclavizare, un atac direct la statalitate. (…) Cu siguranţă că, pentru poporul român, supus la fel de fel de «experimente sociale», există nişte limite ale suportabilităţii peste care nu se va putea trece. Sunt însă convins că această stare de fapt nu va dura la infinit. Există nişte cicluri istorice imuabile şi oarecum repetitive cărora nu ne putem sustrage. Aşa că va veni probabil şi o vreme a răspunderilor… fie ele individuale sau colective. De la caz la caz”.
Să sperăm!

Reclame

Un gând despre „Mariana Cristescu – Nicolae Balint, între Marele urs şi Marele licurici

Comentariile sunt închise.