Constantin Enianu: George Stubbs – un pegas anteic

A self portrait by George Stubbs

George Stubbs este considerat cel mai mare pictor de cai de oricând. El a fost un artist de sport, însă mult mai mult decăt atât, a fost un om care efectiv a disecat subiectele înainte de a fi pictate. Apoi, este şi un artist dur, deranjant şi plin de complexitate, dar a ştiut să atingă coarda sensibilă a publicului. În 1977, două picturi ale lui Stubbs, „Adunătorii de fân”(„Haymakers”) şi „Secerătorii”(„Reapers”), create în 1785, erau pe cale de a fi vândute, putând chiar să părăsească şi Anglia, astfel încât Galeria Tate, unde sunt expuse tablourile, a intervenit, însă nu avea cele 774.000 de lire sterline pentru a le cumpăra. Aşa că publicul a reacţionat. Exista o formă simplă de loterie, un concurs de cuvinte încrucişate şi unul de compunere şi în şase luni banii au fost adunaţi de public, pentru ca operele să rămână în colecţia naţională.

George Stubbs a venit pe lume la Liverpool în 1724. Tatăl său, fire pragmatică, a dezaprobat interesul artistic timpuriu al fiului său. El, fiind curier, pregătea pieile cailor pentru tăbăcarii locali. Stubbs, ca băiat, trebuia să lucreze pentru tatăl său. Dar după moartea tatălui în 1741, când Stubbs avea 17 ani, fiul a putut să îmbrăţişeze cariera artistică. „A lucrat puţin ca asistent al pictorului provincial Hamlet Winstanley, copiind gravuri. Apoi, a stat din nou în casa familiei sale, desenând şi studiind anatomia, bazându-se pe suportul financiar al mamei sale.”(Tim Marlow, Istoric de artă)(*). Prima sa creaţie a fost un tablou de familie, întrucât familia îi va deveni un patron loial pictorului în anii următori. La scurt timp, Stubbs s-a mutat la York, continuându-şi studiile de anatomie la spitalul public. Morlow: „Acolo l-a întâlnit pe obstetricianul Burton, care l-a rugat pe Stubbs să ilustreze cartea pe care o scria despre evoluţia metodelor de naştere. Stubbs n-avea nici o experienţă în gravură, aşa că s-a dus la un pictor decorator din Leeds ca să înveţe cunoştinţele de bază.” Primele sale lucrări publicate au fost 18 planşe. În aceeaşi perioadă, Stubbs a cunoscut-o pe Mary Spencer, care a devenit companioana şi asistenta sa de viaţă în concubinaj, din care a rezultat şi un fiu.
În 1754, Stubbs s-a alăturat altor artişti britanici în Marele Tur spre leagănul artei occidentale – Italia. „Stubbs a făcut parte dintr-una din primele generaţii de artişti britanici pentru care o călătorie în Italia părea o cerinţă a succesului. Totuşi, Stubbs n-a părut emoţionat de experienţă, a stat doar câteva luni şi, negăsind nimic de admirat, spune:«Natura a fost şi va fi mereu superioară Artei, fie ea greacă sau romană.».”(*) Ideea de a desena natura l-a inspirat pe Stubbs să studieze detaliile complicate ale anatomiei cailor. Marlow: „Probabil, cu ajutor financiar de la familia Nelthorpe, a început un proiect care îi va transforma reputaţia. Timp de 18 luni, începând din 1756, Stubbs şi Mary Spencer au lucrat la o fermă izolată din Lincolnshire, unde au studiat sistematic anatomia cailor.” Sub această întreprindere anatomică, pictorul înregistra fiecare detaliu până când rămânea doar scheletul, trecând astfel de la anatomie la arheologie, prin faptul că pătrundea adânc în cotloanele corpului cabalin, golindu-l spre a înţelege cum funcţionează din interior spre exterior şi pentru a putea picta cât mai realist. Era primul nou studiu al acestei teme în peste 150 de ani, şi era fără precedent în ceea ce priveşte detaliul. Marlow: „Stubbs era hotărât să publice «Anatomia Calului» şi şi-a dus desenele la Londra la câţiva gravori profesionişti. Dar nimeni nu voia să înceapă proiectul, findcă subiectul era neobişnuit.” Pictorul a decis să-l publice singur, aşa că a lucrat la proiect jumătate din timp, câştigându-şi existenţa realizând portrete timp de 8 ani, până în 1766 când a fost publicată „Anatomia Calului”. Cartea a apărut într-un moment propice.
În 1750, a fost fondat în Anglia Clubul Jocheilor, format din aristocraţi bogaţi care voiau să promoveze cursele de cai. Membrii clubului erau dornici de a găsi un artist care să descrie caii câştigători într-o manieră reală, iar Stubbs s-a arătat interesat să servească piaţa. Prima comandă a fost a ducelui Richmond, pentru reşedinţa Goodwood din Sussex – „Vânătoarea de la Charlton”. Aceasta este considerată prima pictură a unui cal făcută de Stubbs. Ducele avea atunci 28 de ani şi era un ofiţer militar activ. El poate fi văzut în centrul picturii, stând ferm în şa, purtând albastru de Goodwood, livreaua Charlton, iar fratele său, lordul Geoerge Lennox, e redat venind spre el. Pe fundal se vede vînătoarea în acţiune. Marlow: „Canisele din Charlton Hunt erau faimoase pentru câinii de vânătoare, aceştia se aflau în fundal, iar Stubbs a avut şansa să-i observe, descriindu-i cu mare individualitate şi cu puţină afecţiune. Cu suportul unor asemenea patroni, a început cea mai prolifică perioadă din cariera lui Stubbs.”
Începând din 1762, cu o serie de picturi ale iepelor şi mânjilor, Stubbs creează compoziţii clasice. Caii sunt liberi de căpăstru, şa şi pinteni şi sunt reprezentaţi aproape sculptural, ilustrând cum Stubbs încerca să eleveze animalul simplu, pictându-l la statut de artă. Combinaţia desenului inspirat din realitate şi apoi a aranjării cailor în compoziţii idealizate era foarte puternică, însă picturile lui Stubbs au mers mai departe, în poate cea mai captivantă capodoperă a sa: „Whistle Jacket”. Ea este una dintre cele mai mari picturi cabaline. Whistle Jacket era un armăsar deţinut de marchizul de Rockingham, care îi adusese stăpânului său o mică avere la cursele de cai. Dar a fost retras în 1759, folosit la prăsilă şi, trei ani mai târziu, Rockingham a decis că vrea o pictură cu posesiunea sa premiată. Marlow: „Există multe zvonuri despre această operă, mai ales fiindcă Whistle Jacket nu are un fundal, un context, ci este aşezat în gol. Una dintre teorii e că Rockingham era implicat în treburi de stat, chiar fiind pentru un scurt timp prim-ministru, şi a făcut o comandă de o pictură ecvestră a regelui George III. Ajungând atât de departe, a decis împreună cu Stubbs, că nu se va deranja să-l pună pe rege pe cal şi nici nu va exista fundal. Şi această teorie poate fi adevărată, însă, din însemnările lui Stubbs ştim că mereu pictează mai întâi caii şi apoi fundalul. Cred că şi-a dat seama împreună cu patronul său că era suficient, nu mai avea nevoie de nimic. Acest lucru conferă lucrării atemporalitate, un aer foarte modern şi foarte contemporan.” Datorită energiei pe care o emană, această pictură, aproape de mărime naturală, pare să fi aprins imaginaţia publicului de-a lungul secolelor şi să fi iscat tot felul de zvonuri. Cel mai interesant s-a iscat când lucrarea a fost expusă pentru prima dată. Se spunea că Whistle Jacket a văzut tabloul, când Stubbs aproape îl terminase, calul s-a agitat şi a vrut să-l lovească cu copita.. Stubbs şi îngrijitorii de la grajduri au trebuit să-l ţină şi, aparent, l-au bătut cu băţul şevaletului şi cu paleta. Marlow: „Mi se pare ridicol, totuşi. Vă imaginaţi o pânză aşa de mare în padocul murdar şi un pictor ca Stubbs fiind nevoit să se lupte cu ea ? E clar că a făcut schiţe şi desene şi a observat îndeaproape calul aşezat în faţa sa, dar pânza a fost pictată în atelierul lui Stubbs.” Din tablou transpare imaginea extraordinară a vitalităţii şi vigorii unei fiinţe gen Pegas fără aripi, înfipt cu picioarele posterioare în pământ, cu ochii ieşiţi din orbite spre privitor şi sugerând un imperativ: „Nu am decât un salt până la cer, dar nu sunt lăsat de complexul anteic.”
În 1762, la 38 de ani, Stubbs era cunoscut ca artistul sportiv al momentului. Problema erau instituţiile de artă, fiindcă pentru ei pictura era o căutare intelectuală şi rezultatul imaginaţiei ca şi al puterii de observaţie, pe care Stubbs o avea. Peisajul pistei de curse şi al grajdurilor era interzis, aşa că Stubbs a trebuit să privească mai departe. Creswell Craggs sunt o formaţiune de roci izolate la graniţa dintre Nottinghamshire şi Derbyshire. E un peisaj arid format din roci de calcar, a cărui dramă şi frumuseţe se conforma noii idei a pitorescului şi care i-a dat pictorului un decor mai natural, în care şi-a putut descrie caii, expunându-i într-o natură mai sălbatică. „Peisajele de la Creswell Craggs au fost fundalul unei serii de 17 picturi, pe care un istoric de artă a numit-o «istorie animală».”(*) Pictorul imortalizează cu expresivitate în aceste tablouri existenţa periculoasă a animalului ierbivor în faţa animalului carnivor. În această serie, sunt patru scene ale poveştii. În prima, leul e la distanţă, înfricoşând calul, apoi se apropie, în a treia scenă, atacă, iar în a patra calul e sfâşiat de colţi şi gheare. Precedentele acestei serii de picturi au fost clasice. În Roma, pe Dealul capitoliului, exista o sculptură antică a unui leu atacând un cal. Stubbs a văzut-o şi a încercat să facă o pictură a sportului elevată şi să-i dea ceva din statutul de artă calsică sau de stil grandios al artei. Marlow: „El se implică în aceste picturi, ieşind în faţă ca pictor cu imaginaţie, dar şi ca observator. Fiindcă deşi era foarte plauzibil să fi văzut un leu, într-una din menajeriile patronilor săi, lordul Shelbourne avea un leu la casa din Hounslow Heath, dar nu văzuse niciodată un leu atacând un cal.” Artistul încearcă să evidenţieze o idee foarte puternică atunci, aceea a sublimului.
Ideea sublimului, scrisă de Edmund Burks şi publicată prima dată în 1759, era respectul şi frica simţite de oameni, atunci când se confruntă cu imensa putere a naturii. Aceasta era de obicei folosită la pictarea furtunilor, mai ales a celor de pe mare, mai târziu Turner s-a afirmat ca exponentul picturii sublime. Stubbs reuşeşte în aceste picturi să combine teoria artei măreţe cu gusturi mai populare ale timpului, întrucât în picturile şi gravurile sale, alături de modelul făcut pentru olăria Wedgwood pe aceeaşi temă, e vădită popularitatea acestora.
Stubbs a primit comenzi să picteze animale sălbatice ce veneau în Anglia, trofeele noului şi puternicului imperiu britanic. Imaginea unui ghepard, timisă în dar regelui George III de un fost guvernator din Madras, aminteşte un eveniment petrecut în Parcul Windsor, unde gheparzii au fost lăsaţi liberi, pentru a li se observa tehnica de vânătoare. Tabloul arată cerbul întreg, aşadar experimentul a fost un eşec… Pictura lui Stubbs conferă o senzaţie de exotism, animal şi uman. Acesta a pictat atât gheparzii, cât şi indienii, cu aceeaşi dramă şi atenţie la detaliu. Sursa majoră de venit a lui Stubbs nu era însă din aceste tablouri, ci din pictura portretelor cailor pentru clienţi bogaţi.
În 1765, a început o altă serie la Newmarket, începând cu două peisaje populare fără cai şi fără oameni. În ele se pot vedea doar grajduri de întreţinere, unde erau aduşi caii după cursă sau după exerciţii şi unde erau masaţi cu cârpe sau paie pentru a lua sudoarea de pe ei. Se mai pot vedea şi posturi de pariuri, peisajul reverberând cu o senzaţie de pustiu. Dar, în Gimcrack din Newmarket, pictorul a arătat prin personajele incluse, oameni şi cai, şi calculele de după curse, în prim plan, şi chiar cursa de cai, sfidând astfel temporalitatea. „În secolul XVIII, cursele atrăgeau multă lume, din toate clasele sociale, era locul unde aveau loc pariuri fanatice, boxul şi luptele de cocoşi. Mulţimea se alinia, lăsând loc de trecere doar cailor. Dar aceste elemente lipsesc din viziunea lui Stubbs. Nu era un pictor de documentare, ci era interesat de drama şi de spiritul ocaziei.”(*)
În 1785, Stubbs a pictat „Adunătorii de fân” şi „Secerătorii”. Tablourile arată cât de mult voia pictorul să-şi lărgească tema artei sale. Cele două opere se potrivesc ca şi lacrima cu roua, au o linie continuă de acţiune. Marlow: „Le poţi inversa şi poţi crea o piramidă din copacii şi din peisajele de pe fundal. Stubbs arată aici lumea rurală la lucru, sunt întâmplări ce se petrec zilnic. Sunt multe precedente pentru această temă în artă, dar muncitorii par a fi sentimentalizaţi. Nu cred că Stubbs face asta, dar îi idealizează, toţi poartă costume imaculate. Cumva, Stubbs vrea să le afirme demnitatea. Arată, aproape ca un manifest, activităţile lor, de la greblat la secerat şi la adunatul fânului, dar îşi impune şi simţul ordinii în operă.” La acea vreme, creşteau nemuţumirile în zona rurală, dar şi în anumite clase de la oraş se simţea că la ţară erau probleme, iar Stubbs încearcă să redreseze echilibrul şi să arate o lume ordonată. A prezentat lucrările la Academia Regală şi le-a folosit şi ca bază pentru gravuri populare, poate pentru a arăta că lumea rurală nu era o problemă. Dar răspunsul a fost critic. Marlow: „De fapt, oamenii au spus că zona rurală nu este aşa şi nu a schimbat viziunea obişnuită. În 1977, a existat pericolul ca aceste lucrări să fie pierdute de naţiune, dar naţiunea s-a opus, a strâns banii şi sunt aici, conservate pentru posteritate. În presă, nu se scrie decât depre aceste lucrări, care captează esenţa englezească, esenţă aproape pierdută. De fapt, îi sfidează pe cei care au văzut iniţial lucrările, acestea fiind învăluite de profunzime şi de contradicţie.”
În 1795, la 71 de ani, Stubbs s-a angajat să exploreze şi să înregistreze anatomia comparativă a oamenilor, tigrilor şi găinilor. În următorii 11 ani, Stubbs a făcut mai mult de 120 de desene şi patru volume de text. În „Anatomia Comparativă”, întrebarea ştiinţifică poate fi frumoasă şi lămuritoare: ştiinţa şi estetica nu se opun, ci pot exista împreună, o idee ce încă are rezonanţă contemporană. Ultima mare lucrare a lui Stubbs se află acum în nordul Irlandei, la Mount Stewart, în una din casele de la ţară a familiei care a comandat-o. Henry Vane Tempest era un proprietar de pământ, de 28 de ani şi destul de bogat pentru a se ocupa de pasiunile sale: cursele de cai şi jocurile de noroc. În 1796, acesta a cumpărat unul dintre cei mai buni cai: Hambletonian. Marlow: „Se poate spune că Stubbs l-a imortalizat pe Hambletonian, dar locul său în istoria curselor era asigurat. Va câştiga cupa de aur Donncaster şi cupa St. Ledger, şi, pe 27 martie 1799, va participa la cursa decadei cu alt cal, numit Diamond, al cărui proprietar, Joseph Cookson, şi Henry Vane Tempest, au pus un pariu de 3.000 de guinee.” Cursa a avut loc la Newmarket, unde Stubbs pictase în anii anteriori, şi a atras zeci de mii de oameni. Conform surselor contemporane, nu puteai găsi un pat liber pe o rază de 30 km, iar peste 30.000 de guinee au fost pariate atunci. Cîştigătorul a fost Hambletonian. Imediat, stăpânul său, Vane Tempest i-a comandat două lucrări lui Stubbs, din care s-a păstrat doar una.
Stubbs s-a stins pe 10 iulie 1806 în casa sa din Londra, la 82 de ani. Deşi avusese un mare succes comercial timp de şase decenii, s-a dovedit că avea datorii mari. El a ales o formă de pictură populară şi i-a dat greutate şi autoritate. A redus pictura cabalină la esenţă şi apoi a transformat-o într-o formă clasică de artă. Niciun pictor englez n-a fost atât de atent la studierea detaliilor. Dar el nu era un observator fără pasiune, a adus greutatea sentimentului în opera sa, care uneori ne oripilează şi care a început să facă oamenii mai lucizi în perspectiva lor existenţială.

 

Un gând despre „Constantin Enianu: George Stubbs – un pegas anteic

  1. Perfect abordat anteismul lui Stubbs– ca statornicie și nu ca dependență !

Comentariile sunt închise.