16 Mai 1812 – Primul rapt al Basarabiei

conferinta-basarabia-1812-chisinau-iasi-2012-ziaristi-online„Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme…”

 Motto: „Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînţelegerea de sus şi neputinţa inculturii sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruţa nicio silinţă pentru ca să ajungem acolo.” (Nicolae Iorga, Bucureşti, 16 mai 1912)

 În număr de şase, în perioada 1711-1812, Războaiele ruso-turce au însemnat o adevărată calamitate pentru poporul român. Dintr-o descriere a cronicarului Ioan Neculce, la 1736, aflăm că ruşii jefuiseră atât de crunt Moldova, încât supravieţuitorii refugiaţi în mănăstiri mureau acum de foame. În mod paradoxal, salvarea a venit de la tătari, care au adus ceva grâu.

       La 10 iulie 1774 se încheiase Pacea de la Kuciuc-Kainargi, în Dobrogea de sud, dar, încă din anii 1771-1772 şi 1774-1775, ruşii organizau, în întreaga Moldovă, recensăminte amănunţite, demonstrându-şi evident intenţia anexării. Iată însă că stipulările Tratatului, contrar pretenţiilor acestora, care cereaau, pe lângă altele, cele două Principate Române (Moldova şi Muntenia), s-au mărginit la a se ceda Imperiului Rus oraşele  Kerci şi Enicale, în acelaşi context acordându-se tătarilor din Crimeea independenţă faţă de Turcia.

Prin Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi, Moldova şi Muntenia, aşadar, rămân sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoaşte dreptul de „control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti”, aceasta constituind, de fapt, începutul protectoratului rusesc în Principate, protectorat care, prin consulii ruşi de la Iaşi şi Bucureşti, va exercita un permanent amestec în afacerile interne româneşti.

Imperiul Austriac ocupă, la rându-i, teritorii din nordul Moldovei, pe care le va numi ulterior Bucovina, şi le anexează ca provincie a Imperiului Austriac la 1777.  „În aşa mod, două imperii vecine micşorează o naţiune creştină, care, în curgerea secolelor, aproape singură ţinuse piept lumii musulmane în mersul ei crescând spre inima Europei.” (Surse: 1 Zamfir C. Arbure, „Basarabia în secolul XIX”, Bucureşti 1898; Petre P. Panaitescu, „Istoria românilor”, Bucureşti 1990.)

După războaie şi păci succesive, în 1795, graniţele Rusiei ajung la Nistru, pericolul pentru români devenind iminent.

La începutul ostilităţilor, toţi ambasadorii ruşi din capitalele europene au fost instruiţi să declare că Imperiul Rus nu avea „nici cea mai mică intenţie să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar „prevenirea intenţiei lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”.

„Prezenţa lui Napoleon în prim-planul politicii europene, relaţiile sale uneori contradictorii cu ţarul rus, Alexandru, au determinat scurte perioade de răgaz pentru expansionismul rusesc înspre Dunăre şi mai departe. Ţarul rus era tot mai iritat de cetele răvăşite de Napoleon – cuceritor al unor vaste teritorii, consul pe viaţă şi apoi chiar împărat, deci egalul sau ca legitimitate. Intraţi în luptă, ruşii sunt bătuţi cumplit, alături de aliaţii lor, în bătăliile de la Austerlitz şi Friedland. Apar, în mod firesc, şi alte fronturi, unul dintre acestea instituindu-se, din păcate, la noi.

Cei mai importanţi factori de influenţare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franţa şi Imperiul Habsburgic. Influenţat de ambasadorul francez, Sebastiani, sultanul îşi face curaj şi îi destituie pe domnitorii Constantin Ipsilanti şi Alexandru Moruzi – partizani declaraţi ai ruşilor -, în 1806, numindu-i în locul lor pe Alexandru Şuţu – în Ţara Românească – şi Scarlat Callimach – în Moldova, amândoi simpatizanţi ai francezilor. Sub acest pretext, generalul „rus” Michelson (mulţi comandanţi ruşi erau de origine germană!) pătrunde în Principatele Române, la 16 octombrie 1806, şi, de frică, sultanul îi reinstalează pe vechii domnitori, prieteni ai ruşilor. „Aceştia, însă, nu se mulţumesc numai cu atât, ci pun noi şi umilitoare condiţii pentru turci. Trupele ruseşti înaintează fără să se încurce cu vreo declaraţie de război, aceasta petrecându-se abia pe 27 decembrie 1806.”

Pe plan european, însă, ţarul cedează în faţa lui Napoleon şi are loc celebra întâlnire de la Tilsit, pe 25 iunie 1807, urmată de Tratatul de neagresiune. Angajându-se să nu mai intervină în Europa, unde recunoaşte prioritatea francezilor, ţarul primeşte mână liberă în privinta Turciei. Tratatul avea şi clauze secrete, Napoleon urmând să mijlocească o pace între ruşi şi turci, iar dacă, după trei luni de la un angajament faţă de acesta, sultanul nu se ţinea de cuvânt, Imperiul Otoman urma să fie împărţit între împăratul francez şi ţarul rus.

       Operaţiunile militare se desfăşurau favorabil pentru ruşi. La 12 noiembrie 1807, este ocupat oraşul Bălţi, iar la 14 noiembrie, avangarda rusă comandată de contele Dolgoruki trece Prutul, pe la Sculeni. Alţi generali „ruşi” – Essen şi Mehlendorf – cuceresc cetăţile Hotin şi Tighina, la acea vreme raiale turceşti. Pe parcurs, înflăcăraţi de victoriile obţinute, ruşii încep să încalce clauzele  tratatului încheiat cu Franţa.

„Napoleon îi scrie lui Alexandru, pe 2 februarie 1802, propunându-i un târg ruşinos, care nu pune deloc la socoteală voinţa popoarelor: ruşii ar fi urmat să cucerească şi să anexeze Principatele Române, iar împăratul francez să facă acelaşi lucru cu Prusia şi majoritatea posesiunilor acesteia. Cu timpul, «împărţelile» includ pretenţii tot mai mari. Pe lângă Ţările Române, Rusia îşi doreşte acum şi Serbia, şi Bulgaria, şi chiar visul lui Petru cel Mare: Constantinopolul, Bosforul, Dardanelele! Şirul tocmelilor continuă, în paralel cu desfăşurarea evenimentelor militare, destul de încetinite, pentru că Rusia se angajase într-un război cu Suedia, iar Turcia avea probleme interne.

La 15 aprilie 1810, Rusia îşi anunţă intenţia de a încorpora ambele Principate Române, prezentând şi un proiect de organizare administrativă: ele urmau să fie împărţite în patru gubernii – Basarabia, Moldova, Oltenia şi Muntenia. În toamna anului 1810, când armata rusă de la Dunăre trece sub comanda contelui Nicolae Kamenski, la cererile de mai sus se adaugă independenţa Serbiei şi o despăgubire de 20 de milioane de piaştri. Deoarece relaţiile cu Franţa se deteriorau de la zi la zi, ruşii îşi intensificau eforturile de război. Contele Kamenski este înlocuit cu mai capabilul general Kutuzov, care obţine o victorie hotărâtoare la Slobozia, pe 2 octombrie 1811. În consecinţă, la Giurgiu, încep tratative pentru pace. Iniţial, marele vizir se arată dispus să cedeze ruşilor Moldova, până la Siret. Sultanul, care tot mai spera într-un ajutor francez, acceptă ca hotar doar Prutul, fără a ceda însă partea de sud a Basarabiei. Tocmelile asupra pământului românesc vor continua cu înverşunare, ruşii insistând asupra graniţei la Siret, iar turcii cedând, treptat, în problema sudului Basarabiei şi a localităţilor fortificate Cetatea Albă, Ismail şi Chilia.

         Negocierile se mută în capitala Munteniei, fiind găzduite în Hanul lui Manuc, un armean bogat, care era agent secret al ruşilor şi a căutat mereu să favorizeze uneltirile acestora. Pe 22 martie 1812, ţarul îi permite lui Kutuzov să accepte linia Prutului, insistând însă asupra unor mari despăgubiri băneşti pentru renunţarea la Muntenia şi restul Moldovei.”

Pericolul francez se făcea tot mai simţit. Kutuzov, viitorul erou naţional al ruşilor, avea un comportament tot mai ticălos faţă de moldoveni şi munteni, iar aceştia îl reclamau permanent ţarului. În consecinţă, acesta decide înlocuirea, la Bucureşti, a lui Kutuzov, cu un alt demnitar rus, amiralul Ciceagov, care era împotriva unor noi cuceriri teritoriale, preferând, în locul lor, unele avantaje militare care să sprijine Rusia în iminentul război cu Napoleon. Spre nenorocirea românilor, Ciceagov ajunge prea târziu la Bucureşti, iar „Kutuzov forţează situaţia, recurgând la diverse stratageme, între altele arătând turcilor scrisori şi hărţi de la Napoleon, adevărate sau false, preconizând o împărţire a tuturor teritoriilor otomane.”

 La cele de mai sus se adaugă alte intrigi, şi mai murdare. Iată cum le prezintă, cu rezervele de rigoare, istoricul Alexandru V. Boldur în lucrarea sa, „Istoria Basarabiei”: „În literatura istorică exista o bănuială de trădare a intereselor turceşti, din partea fraţilor Dimitrie şi Panait Moruzi, decapitaţi de turci, bazată pe faptul că primului dintre ei i s-a dat de către ţar o mosie în Basarabia, în valoare de 100.000 lei (aur), că în averea lui s-a găsit un inel cu briliante în valoare de 15.000 piaştri, şi că, în sfârşit, fratele lui, Panait, a ţinut neînmânată curţii turceşti o scrisoare a lui Napoleon, prin care împăratul francez îl sfătuia pe sultan să nu facă pace cu niciun preţ”. Pacea s-a făcut, turcul a plătit, dar cu pământ românesc.

       În primăvara trecută s-au împlinit două secole de la ruşinosul Tratat de la Bucureşti, semnat la 16/28 mai 1812, în Hanul lui Manuc – două sute de ani de la raptul Basarabiei de către ruşi. „…prin pacea de la Bucureşti, din mai 1812 – cuvânta istoricul Nicolae Iorga, la 16 mai 1912 -, ei au luat partea de răsărit a Moldovei, şi anume partea cea mai bună, mai mănoasă, mai potrivită pentru creşterea vitelor, – cum ziceau plângând boierii de atunci, într-o vreme când fruntaşii ţerii nu mai ştiau să se lupte. Aceste întinse şi frumoase ţinuturi n-aveau pe atunci un nume osebitor, ca şi Moldova de Sus, când ni-a luat-o Austria: răpitorii se grăbesc să acopere cu un nume fals, crezând că-şi pot ascunde astfel fapta rea, ceea ce au răpit. (…) Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.” (Sursa: Un blog pentru cei cărora le pasă… http://www.dragomirsilviubertoni.blogspot.com, 14 aprilie 2009, preluat de la: http://www.obiectiv.ro/vaslui/index.php?action=details&ids=12195)

  „Cedarea de către Imperiul Otoman a părţii de Răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare şi a dreptului internaţional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provinice turcă. De altfel, diplomatul turc semnatar al Păcii de la Bucureşti avea să fie executat, pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru ţarulAlexandru I, semnarea Tratatului a fost un mare succes diplomatic şi militar, el ratificând Tratatul numai cu o zi mai înainte de declanşarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franţei.”

       Tratatul de pace avea 16 articole publice şi două articole secrete.

Prin articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autorităţile ţariste în 1817). Au trecut în componenţa Imperiului Rus ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul. Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată „Bessarabia”. Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a oraşelor Anapa, Poti şi Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi şi a altor localităţi din Caucaz. La Bucureşti s-au pus bazele independenţei Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele iniţiative de sârbizare a românilor timoceni.

      Mai puternic decât oricând răsună astăzi cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: „Fără conştiinţă era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante, de a cuprinde şi exprima toate amintirile, toate speranţele, tot dreptul, toată mândria şi onoarea unui popor. (…) Un steag nu fâlfâia în aer şi o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci ţerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Era o greşeală, o mare greşeală, mai mare şi decât a boierilor setoşi de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica însă totdeauna peste greşelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în fiinţa lui şi-l distrug. Peste greşeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veşnică.”

Aşa să fie!… Speranţa moare ultima.

 

MARIANA CRISTESCU

Basarabia harta

Un gând despre „16 Mai 1812 – Primul rapt al Basarabiei

  1. INVITAȚIE   ARTA CONVERSAȚIEI și BIBLIOTECA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

    Vă invită                                   
    vineri, 17 MAI 2013, ORA 17:00   SALA de conferințe „MIRCEA ELIADE“ din noul sediu din str. B-dul Unirii nr. 22 București EVENIMENT ANIVERSAR ILEANA VULPESCU și „Infinitul iubirii“   Participă la acest eveniment:  poeți-coautori din antologia bilingvă „Infinitul iubirii“, poeți-participanți din cadrul concursului de poezie „Sens, Sensibilitate“ – in honorem Ileana Vulpescu, poeți-participanți la expoziția de carte, derbutanți, artiști plastici, dar și personalități artistice și literare, cadre didactice universitare, prieteni din alte grupuri virtuale, prietenii prietenilor noștri… Segmentul muzical este asigurat de: Laurențiu Cazan, Andrei Păunescu, Trupa Arhaic, Traian Chiricuță, Cătălin Codru și Dan Lucian Corb. Cu acest prilej, Ileana Vulpescu va înmâna trofeul Arta conversației. Nu vor lipsi surprizele evenimentului. Vă așteptăm, cu drag  

    ________________________________

Comentariile sunt închise.