părintele Iustin Pârvu – Semnele vremii noastre

Iustin Parvu„Planul e ca în zece, douăzeci de ani să existe câteva miliarde de sclavi la nivel planetar…”

–         Lumea sărăceşte pe zi ce trece … Pare să fie o situaţie mondială, după statistici, părinte.

–         Păi nu vedeţi? Tot mai puţini adună tot mai mult. Planul e ca în zece, douăzeci de ani să existe câteva miliarde de sclavi la nivel planetar care să slujească la vreo câteva sute de stăpâni. Diavolul se foloseşte de una dintre armele sale cele mai eficiente: lipsa de măsură a omului! Credeţi că există pe lumea asta vreun om care să aibă nevoie de milioane de euro, de dolari …? Nici pe departe. Dar de la un moment încolo bogaţii nu mai văd oameni în jur, ci numai grămezi de bani. E de plâns bogatul care e nefericit că nu are cât ar vrea …! Nefericirea lui e mai mare decât a săracului care abia de o duce de azi pe mâine!

–         Eu am impresia că omul nostru, de azi mai ales, mai mult se plânge decât acţionează…! Că românul se văicăreşte, fie că are, fie că nu are …! Unde se află binele pe care îl caută românul? E aşa de bine ascuns, că nu-l găseşte?

–         Tu te rogi lui Dumnezeu să-ţi dea binele şi Dumnezeu se roagă de tine zilnic să faci binele. Dacă tu faci binele aproapelui şi Dumnezeu îţi va face bine. E o regulă care nu a fost niciodată încălcată, pe care creştinii o cunosc. Se văicăresc doar oamenii care nu se raportează la Dumnezeu şi la binele dat de Dumnezeu, ci se raportează doar la ceea ce are vecinul, care crede că Dumnezeu l-a neîndreptăţit pe el şi l-a dăruit pe cel de alături cu mai mult. Dumnezeu dă mult fiecăruia, dar slaba credinţă ia cu uşurătate toate darurile. Cine se plânge toată ziua, cine se văicăreşte, nu lui Dumnezeu serveşte, ci diavolului. Nemulţumirea continuă e o boală a sufletului, e slabă credinţă. Vine câte cineva şi zice: „Părinte, o duc greu, nu am spor, mi se pare că nu se leagă nimic de nimic …! Ce să fac?”. Păi, ce să faci?! Eşti sănătos? – Da, părinte. – Ai casă? – Da, părinte. – Ai familie? – Am, părinte! – Păi îngrijeşte casa, ţine-i aproape pe cei din familie, îngrijeşte tradiţia satului, a neamului, vezi să nu vrei mai mult decât ai nevoie şi decât poţi să obţii şi ai să vezi că nu mai eşti nefericit. Fă câte o bucurie unui om din preajmă pe zi şi vei vedea că viaţa ţi se umple, că altfel te vei simţi la capătul zilei. Adevărata încercare care îl aduce pe om cu picioarele pe pământ este boala. Când simte o boală, omul îşi aduce aminte de toate şi de Dumnezeu şi de nevoile sale pământeşti. Ar trebui ca omul să trăiască atunci când e sănătos şi în putere ca şi cum ar simţi că boala îl ameninţă din preajmă. Altfel ar gândi, altfel s-ar comporta. Mai sunt unii care zic: Eh, doar o viaţă am, ce-o fi, o fi, de asta am să petrec şi o să-mi fac de cap … ! Dar clipa asta trece şi vine boala, vine bătrâneţea, când se face decontul a toate.

–         Spunea părintele Arsenie Boca, îndreptăţit: Cine pune un pic de bătrâneţe la tinereţe, va avea multă tinereţe la bătrâneţe …

–         … Că zice omul: o viaţă am, doar. Dar numai o viaţă are creştinul? Creştinul nu îşi măsoară viaţa cu timp, ci cu veşnicie. Dacă nu am avea veşnicie în clipele vieţii noastre, am fi ca orice lucru neînsufleţit. Capacitatea de a iubi a omului este scânteia care i-a făcut sufletul parte din veşnicie. Capacitatea de a iubi pe Dumnezeu este o dovadă că sufletul este făcut ca să fie veşnic.

„Un creştin deznădăjduit nu mai e creştin, nu mai are forţa credinţei”

–         Dar pînă la înţelegerea veşniciei din suflet, omul nostru se confruntă cu problemele cotidiene, cu necazurile de fiecare zi …

–         Necazurile sunt ale omului, încă de la căderea din Rai ele l-au însoţit. Fără necazuri omul ar uita de Dumnezeu, ar uita de ţinta călătoriei sale pe lumea asta. Şi în cărţi, ca să ajungă la îndeplinirea misiunii sale eroul trece prin multe necazuri. Aşa şi creştinul are o misiune, are un capăt la care trebuie să ajungă, de asta trebuie să treacă prin necazuri cu credinţă şi cu nădejde.

–         Da, asta pare să fi pierdut românul, nădejdea … ! Ce este nădejdea?

–         Păi, nădejdea este calitatea de bază a unui creştin … ! Dacă luăm faptele din Pateric, dacă luăm mai dincoace, faptele mucenicilor din închisorile comuniste, vedem că fără nădejde nu ar fi existat nici un liman. Dacă în închisorile comuniste, acolo unde creştinul a cunoscut limitele umilinţei şi ale suferinţei, românii noştri nu ar fi avut nădejde, acum nu ar mai fi fost nici unul în viaţă, nici unul nu ar mai fi ieşit viu. Dacă îţi pierzi nădejdea, uşor îţi pierzi şi viaţa.

–         Ce spuneţi de românul deznădăjduit, de azi, care nu vede orizontul …

–         Acuma depinde unde îşi fixează orizontul. Că dacă românul sau creştinul vrea să vadă orizontul până acolo unde nu-l ţin puterile, apoi va fi tot deznădăjduit.

–         Creştinul are ceva în plus faţă de ceilalţi oameni, nădejdea …

–         Da, nici un necaz nu ţine veşnic, nici un rău nu ţine veşnic. Cine ar fi crezut că va dispărea comunismul? Bă, comunismul e veşnic, va fi cât soarele de pe cer, spuneau unii. Dar iaca, soarele e la locul lui şi comunismul e pe cale să fie recunoscut ceea ce a fost de fapt, un regim criminal, anticreştin … Dar să revenim la nădejde. Rugăciunea este puntea cu care omul trece orice prăpastie, este calea de aflare a nădejdei. Ca să-l supună pe creştin, cei care zic că sunt la conducerea lumii trebuie să-i ia nădejdea, speranţa. Un creştin deznădăjduit nu mai e creştin, nu mai are forţa credinţei. Căci ce-i nădejdea? Este pilda lui Daniel aruncat în groapa cu lei pentru credinţa sa …! (…) Dacă Daniel nu ar fi avut credinţă, ar mai fi avut nădejde? Un creştin cu credinţă puternică, cu nădejde multă, devine exemplu pentru cel de alături. Dacă toţi creştinii ar fi uniţi în nădejde, nimic nu i-ar putea înfrânge.

–         Ce se întâmplă cu omul care îşi pierde nădejdea?

–         E carne de tun pentru oricare, şi pentru diavol şi pentru cei din jur. Un om fără nădejde e ca o haină nefolositoare. Nădejdea creştină e plină de înţelepciunea şi pilda lui Iisus Hristos. Sfântul Ioan Scărarul a spus că treptele de bază, ultimele spre mântuire, dintre cele treizeci şi trei descrise, sunt credinţa, nădejdea şi iubirea. Fără credinţă nu există nădejde şi fără iubire nu există credinţă. Aici se regăseşte deplin credinciosul nostru, în acest triunghi al credinţei, al nădejdei, al iubirii.

„Preotul care nu e soldat în prima linie, care nu e învăţător şi doctor de suflete, atunci să se lase de misiune”

–         Dar astăzi românul este deprimat, lipsit de forţa nădejdei, a speranţei… De unde această cădere?

–         Păi, ia-i speranţa şi i-ai luat tot omului … ! Păi uitaţi-vă la televizor …! De dimineaţa pînă noaptea i se spune românului că nu mai e nici o speranţă de trăit. Că totul e negru. Că va fi foamete, că va fi cutremur, că va fi inundaţie, că va fi sărăcie. I-o spui azi, i-o spui mîine, i-o spui poimîine. Omul, care o duce chiar bine şi are cît îi trebuie acasă, intră la idei: Mă, dar dacă lumea a luat-o pe o pantă a sărăciei, a lipsurilor şi eu nu am băgat de seamă? Şi începe omul să creadă că o să fie rău, că totul e negru, că totul este fără ieşire. Şi din om plin de viaţă, bucuros că are familie, că are nepoţi, că are o viaţă frumoasă, începe să sufere. Şi începe să se plîngă celui de alături, cel de alături se plînge şi el, că şi el se uită la acelaşi televizor, la aceleaşi emisiuni şi aşa se ajunge la o jale mare.

–         Credeţi că această manipulare face parte dintr-un plan?

–         Sigur că da, politicienii au nevoie de o populaţie fără nădejde, fără orizont, ca să o poată manevra. Reţeta e simplă: ia-i nădejdea omului, dă-i în loc alcool, drog, alte lucruri din această categorie. I se sugerează creştinului: Uite, Dumnezeul tău nu te-a ajutat şi ai ajuns pe marginea prăpastiei. Uite, dacă ai crezut nu ai cîştigat nimic, dimpotrivă, eşti sărac, te ameninţă foamea, cutremurul, inundaţia. Hai că ştiu eu o cale mai bună, ascultă-mă pe mine şi te scap şi de foamete şi de cutremur şi de inundaţie … ! Dar pentru asta trebuie să mă urmezi, să mă votezi, să mă asculţi. Şi omul slab în credinţă ascultă de glasul televizorului şi al celui care îl minte, decît să asculte de cuvîntul lui Dumnezeu, cel care a fost verificat într-o istorie de mii de ani.

–         Cine se face vinovat de această situaţie?

–         Ce să mai căutăm vinovăţii … ! Hai să vedem cum mai putem îndrepta situaţia asta, acuma în ceasul al doisprezecelea. O misiune importantă revine preoţilor care trebuie să se implice în redresarea morală a fiecărui creştin din parohie. Mă, eu nu am în parohie o sută de familii, ci am pe Ion, pe Gheorghe, pe Maria, pe Ileana … Şi fiecare cu problemele lui, fiecare cu mai multă sau cu mai puţină credinţă. Dar eu nu mă gîndesc doar statistic, eu mă gîndesc la problemele fiecăruia. Unul are copil în preajma examenului şi nu ştie ce are de făcut? Eu mă duc şi dau un sfat, măcar o îmbărbătare. Ştiu pe unul bolnav? Mă duc şi spun o rugăciune, îl ajut cu un sfat, mă interesez de un medic bun, de un medicament. Aşa îi dai încredere omului, creştinului. Şi după aia îi spui: Măi, mai lasă televizorul acela deoparte, că de acolo numai minciună primeşti, ocupa-te de familie, bucură-te de lucrurile date de Dumnezeu, nu te mai lăsa pradă deznădejdii de la televizor, cu care îţi încurcă minţile cei de acolo, care au un plan diabolic cu tine.

–         Asta îmi aminteşte de o povestioară auzită cîndva. În timpul unei slujbe în biserică, un fulger a lovit clopotniţa şi s-a auzit un zgomot mare care a înfricoşat pe enoriaşi şi pe preot. Atunci preotul spuse enoriaşilor: Acum oprim un pic slujba, ca să ne rugăm!

–         Da, da, formalismul distruge adevărata credinţă. Preotul care nu e soldat în prima linie, care nu e învăţător şi doctor de suflete, atunci să se lase de misiune. Că o misiune e toată viaţa sa, că pe cît de exemplară îi e viaţa, pe atît de exemplară trebuie să îi fie trecerea dincolo. Că de unde trebuie să înveţe bietul creştin drumul spre vindecarea sufletului, spre viaţa veşnică, dacă nu de la preotul său.

A consemnat Adrian Alui Gheorghe

(Din volumul „Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, ediţie nouă, în pregătire)

fragment  ziarul Ceahlaul