Mariana Cristescu – Români pentru Nobel

„Am fost ş-om fi!” (Pintea Viteazul)

Mihail Diaconescu, preşedinte de onoare al Academiei Dacoromâne, a fost acceptat şi înregistrat oficial de către Svenska Akademiens Nobelkomitte. Au fost, de asemenea, acceptate şi înregistrate oficial propunerile pentru candidaturi ale românilor Florentin Smarandache (2011) şi Mihai Prepeliţă (2012).

Să-i cunoaştem!

Romancierul, istoricul literar, teologul ortodox, esteticianul şi criticul de artă Mihail Diaconescu, candidat la Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2013, este cel mai comentat scriitor din literatura română de azi. Părintele Dumitru Stăniloae îl considera „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor”.

Născut la  8 noiembrie 1937, în comuna Priboeni, judeţul Muscel, fiu de preot şi învăţător, Mihail Diaconescu a absolvit în 1960 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1972 a obţinut titlul de doctor în filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A debutat în publicistica literară în 1960 şi editorial în 1963, cu romanul „Visele au contururi precise”. Tratatul intitulat „Prelegeri de estetica Ortodoxiei” (Vol. I „Teologie şi estetică”; Vol. II „Ipostazele artei”) a fost distins cu Premiul „Mircea Florian” pentru Filosofie al Academiei Române.

Fapt semnificativ – lui Mihail Diaconescu, respectiv celor zece romane publicate de el, care, laolaltă, formează „fenomenologia epică a spiritului românesc”, le-au fost consacrate până acum şase ample volume monografice. Este o situaţie unică în cultura română de azi. Este autorul romanelor „Culorile sângelui” (1973), „Adevărul retorului Lucaci” (1977), „Umbrele nopţii” (1980), „Marele cântec” (1982), „Călătoria spre zei” (1982), „Speranţa” (1984), „Depărtarea şi timpul” (1986), „Sacrificiul” (1988), concepute drept părţi ale „fenomenologiei narative a spiritului românesc”, pe care a teoretizat-o în diferite studii, eseuri, articole şi interviuri.  De-a lungul anilor, a publicat studii, comunicări, articole, cronici, recenzii şi eseuri de teoria literaturii, istoria culturii, filosofia istoriei, estetică şi istoria literaturii, cuprinse, unele, în volumul „Istorie şi valori” (1994). O parte din proza sa a fost tradusă în limbile germană, franceză, engleză, rusă.
       Mihail Diaconescu face parte din Comitetul Ştiinţific European al Societăţii „Ad Fontes. Alle Fonti Dell‘Unita D’Europa”.
       „În descendenţa lui Sadoveanu (din care se străvăd, în stil, reminiscenţe involuntare), dar cu abatere de la temele eroice, cu orientarea spre cultural, cu tendinţa expresă de a evoca şi reabilita, a dezgropa din uitare, figuri ale trecutului care ne aşază printre cele mai civilizate popoare ale lumii, Mihail Diaconescu s-a specializat într-un nou tip de roman istoric. Documentarea se face minuţios şi e pusă în cărţi aproape în întregime, dar şi dreptul la invenţie este exercitat pe larg, în pagini cursive, atrăgătoare, cu tablouri de epocă adecvate şi lucrate după tradiţie, reconstituite muzeistic la faţa locului.” (Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Vol. III, 1944–1984, Editura Minerva, Bucureşti, 1987)
 „Monumentala lucrare «Istoria literaturii dacoromane» de Mihail Diaconescu este o contribuţie fundamentală la edificarea istoriei noastre spirituale.” (Acad. Alexandru Surdu, „Argeş”, Serie nouă, Piteşti, An. II /36, nr. 7 /238, aprilie 2002)
*
     Originar din Bălceşti (Vâlcea), absolvent al Universităţii din Craiova, matematicianul Florentin Smarandache a fugit în 1988 din România, ajungând, după doi ani de lagăr, în SUA, unde  se află şi în prezent. A fost şomer, a ajuns profesor universitar la Universitatea New Mexico, iar în 2011 a fost propus la Premiul Nobel pentru literatură. Autor al cărţii de interviuri „Întreabă-mă să te-ntreb!”, Florentin Smarandache a acceptat să răspundă, prin e-mail, la un chestionar al „Gazetei de Sud”.
– „În matematică, Florentin Smarandache a introdus gradul de negare a unei axiome ori teoreme… În fizică a introdus paradoxuri cuantice şi noţiunea de nematerie. În filosofie a introdus conceptul de neutrosofie. În literatură şi artă a fondat curentul de avangardă numit paradoxism”. Am citat doar o parte din „inovaţiile“ dumneavoastră, domnule Florentin Smarandache. (…) Sunteţi matematician (şef de promoţie la Universitatea din Craiova, Secţia Informatică), scriitor… Ce vă consideraţi înainte de toate?
– Mă consider om de ştiinţă şi om de cultură. De fapt, creez ceea ce simt. Am momente când mă preocupă fizica cuantică, şi-atunci citesc, cumpăr cărţi ori caut pe internet. Apoi intru cumva în transă şi-mi curg idei… Pe urmă, după ce „dau totul afară“ din mintea mea – ceea ce mă obsedează – m-apuc de altceva. De pildă, fac artă (teorie şi practică)… Dacă lucrezi cu pasiune, lucrurile ies mai bine şi mai repede. (…)

– 180 de cărţi publicate, 200 de articole ştiinţifice,16 premii literare, iar în 2011 aţi fost nominalizat pentru Premiul Nobel în literatură. Aţi visat vreodată la o asemenea nominalizare?
– Nu am visat. Şi mulţi au fost surprinşi, fiindcă mă ştiau matematician. Însă am scris vreo 80 de cărţi de literatură, zece albume de artă, iar restul – cărţi de ştiinţă (matematică, fizică, filosofie). Desigur, la unele sunt coautor, editor sau coeditor. Dar am colaborat cu sute de persoane de pe glob. Am volume traduse şi în chineză, rusă, arabă, greacă, spaniolă etc. Pe unde mă găseam, cream în limba respectivă: română, franceză, engleză. (…)

 – În septembrie-octombrie 2011, presa românească a scris despre validarea parţială a ipotezei dumneavoastră din 1972, când aţi afirmat că viteza luminii poate fi depăşită. Pentru un nespecialist, despre ce este vorba?
– Se confirmă astfel şi Teoria Absolută a Relativităţii, pe care am propus-o într-o carte a mea din 1982. Este vorba despre experimentele de la CERN (CERN este o prescurtare folosită pentru a desemna Laboratorul European pentru Fizica Particulelor Elementare – n.r.), în care se demonstra că neutrinii circulă mai repede decât lumina. Evident că reuşita acestui experiment internaţional m-a bucurat, confirmând atât ipoteza mea surpaluminală, cât şi Teoria mea Absolută a Relativităţii. În vreme ce Einstein postulase, în anul 1905, că viteza luminii nu poate fi depăşită şi că spaţiul şi timpul sunt relative, eu am considerat opusul său, şi anume că viteza luminii poate fi depăşită, iar spaţiul şi timpul sunt absolute. În felul acesta am eliminat unele anomalii (le numesc eu) din Teoria Specială a Relativităţii (TSR), cum ar fi: dilatarea timpului, contractarea spaţiului, precum şi a paradoxurilor relativiste – chestiuni care mi s-au părut ficţiuni ştiinţifice, nu realitate… Am mers mai profund, şi am considerat parametrizarea TSR, care generează mai multe Relativităţi. 

 

*

 Mihai Prepeliţă:

 „Sunt un român evadat din Gulag/Sunt condamnat pe viaţă/ Să-mi iubesc neamul/Ca pe o mireasă// Mireasa mea/ Se numeşte/ROMÂNIA”

  „Este foarte greu de rezumat viaţa lui Mihai Prepeliţă, omul pentru care o jumătate de secol au însemnat trăiri de excepţie şi experienţe menite să-l doboare încă din pruncie. Şi-a văzut neamurile zdrobite şi a cunoscut Gulagul sovietic, s-a ascuns şi a creat într-un fel de clandestinitate, a înşelat vigilenţa proletară şi, culmea, a şi fost premiat, a venit în Ţara-Mamă şi a trăit prin subsoluri şi mansarde, este autorul unui raft întreg de cărţi şi tablourile lui se află în multe muzee şi colecţii particulare din lume. (…) În marea Uniune Sovietică, într-un nord furat din Regatul România Mare, s-a născut, în satul bucovinean Bahrineşti, din fostul judet Rădăuţi, Mihai Prepeliţă (19 octombrie 1947), într-o familie de ţărani deportată în Kazahstan şi Siberia, conform strategiei staliniste de a amesteca şi anula naţiunile şi obârşiile în cazanul sovietic. Tânăr fiind, reuşeşte să ajungă, pe furiş, la Moscova, unde trăieşte clandestin, într-un bloc muncitoresc, cu zeci de locatari pe acelaşi etaj, cu un singur WC şi o singură baie, de fapt un duş numai cu apă rece… În aceste condiţii, a avut loc şi prima lui căsătorie, tot în clandestinitate; începuse chiar să publice câteva proze scurte şi o piesă de teatru, la Moscova, până s-a aflat că-i român din Bucovina sau Basarabia (pentru ruşi era acelaşi lucru!). Drept care, după 9 ani de locuire în marea Capitală, este «expulzat» în RSS Moldovenească (1986), deşi era căsătorit cu o rusoaică şi avea cetăţenie rusă! La Chişinău i se recunosc meritele artistic-literare, dar vorbeşte prea des despre România şi căile afirmării încep să i se îngusteze, intrând în conflict cu autorităţile sovietice. Ştia ucraineana şi rusa, dar vorbea româneşte (nu «moldoveneasca», cum pretindeau şi încă mai vor oficialii din republică!) şi scria în limba română, spre disperarea rusofililor. Şi a venit «dezgheţul», dezmembrarea URSS. Incorigibilul scriitor rostea acum, sus şi tare, în volumul «Necropole pentru suflet»: «Sunt un roman evadat din Gulag/ Sunt condamnat pe viaţă/ Să-mi iubesc neamul/Ca pe o mireasă// Mireasa mea/ Se numeşte/ ROMÂNIA». După această declaraţie, era clar că nu mai avea ce căuta în fosta Basarabie, devenită republică independentă! Face câteva călătorii în Ţara-Mamă, face demersurile necesare  şi  în 1994, Mihai Prepeliţă obţine cetăţenia română. Cu toate drepturile puse pe masă, cum se spune, omul de cultură Mihai Prepeliţă ajunge un paria în propria-i patrie! Mănâncă din ce-i dau prietenii şi doarme pe unde apucă, ani în şir, chit că, în 1999, un deputat a făcut o interpelare în Parlament, privind acordarea unei locuinţe pentru scriitorul bucovinean stabilit în Bucureşti. Au trecut ani şi ani; cărţile i se tipăreau fără a fi achiziţionate decât după mari intervenţii, şi tot într-o hrubă locuia, unde l-am vizitat în 1999. Dar o întâmplare fericită a făcut ca, anul trecut, să obţină o cameră, într-o mansardă… Asta după ce îi scrisese primarului general câteva rânduri, fără a primi vreun răspuns: „Nu am fost membru al PCUS, n-am colaborat cu odiosul KGB, nu sunt membru al niciunui partid din România. Sunt scriitor şi pictor român. Vă rog să-mi acordaţi de urgenţă spaţiu locativ. Nu vreau sa mor pe stradă”! Asta se întâmpla în vara lui ’98, după 50 de ani de înstrăinare…

Acad. Mihai Cimpoi: „Un pictor care s-a transpus şi într-un personaj literar, care visa să devină pictor încă din copilarie, să deprindă bogăţia cromatică a lumii, îşi vede acum visul împlinit la Bucureşti”.

      Pictorul Ion Murariu: „Bucovineanul Mihai Prepeliţă este un pictor născut, nu făcut. El zugrăveşte pânzele sale cu metafore folclorice, desprinse din cununa multicoloră a Curcubeului. Aceste lucrări au trecut pentru prima oară graniţa dintre români şi români, prezentând munca şi chinul de o viaţă ale fratelui nostru”. („Destinul unui bucovinean dezţărat”,  „Curierul Naţional”, 10 mai 2003)  

Aceştia sunt românii noştri pentru Nobel. „Trei, Doamne, şi toţi trei!”

Să nu-i de Dumnezeu românului cât poate să îndure! Poate că va ieşi soarele şi pe uliţa noastră, într-o zi…

 

 

Reclame