Constantin Enianu – Artă şi bani: Claude Monet

MonetClaude Monet este cel mai notoriu pictor din lume şi, pentru mulţi, un mod de viaţă. Sunt frizerii, împodobite floral alături de reproduceri ale picturilor sale, reproducătorii declarând că, prin gestul lor, îi ţin locul lui Monet, care e mort, iar aceştia, fiind vii, trebuie să-şi întreţină existenţa. Au ei vreo vină ? S-ar părea că nu, din moment ce piaţa cere aceste reproduceri, iar copiştii au şi ei dreptul de a trăi sub soare. Monet & Money… Un peisaj de Monet care costă până la un milion de dolari e un chilipir. Astfel se pot câştiga bani pentru a construi o reşedinţă de vară sau pentru a cumpăra o maşină elegantă. În Occident, lumea pare că şi-a pierdut capul după Monet, fiind ca o nebunie colectivă, care funcţionează. Monet-mania a cuprins şi Academia Regală din Londra. Se anticipează 500.000 de vizitatori pentru cea mai recentă expoziţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Boston, înainte de Crăciun. Oamenii îl adoră pe Monet: „Mad about Monet“, scrie mai peste tot. Monet este mai popular ca oricând, mai ales prin faptul că este înţeles de toţi. Pictura sa nu dă lecţii, nu întreabă, nu deranjează.

Timp de 70 de ani, Monet a pictat 2.000 de pânze, încercând să surprindă doar ceea ce vedea. Fiind unul dintre iniţiatorii impresionismului, el a scos arta din atelier, ducând-o în aer liber. Pictorul a trăit toată viaţa lângă Sena, încercând să surprindă schimbările de peisaj. La bătrâneţe, aproape orb, s-a retras în grădina sa de la Giverny. În ultimii ani, a pictat aproape exclusiv iazul de acolo, creând imagini care se regăsesc în milioane de case din lume, iar pictura sa simplă e expresia îmbinării luminii şi culorii întru dragostea pentru frumuseţile naturii. Pasiunea şi devotamentul său creator nu-l coboară în simplism, ci îl înalţă spre zone mult mai complexe decât se crede în general.
Monet s-a născut la Paris, în 1840, dar a crescut pe ţărmul Normandiei. Era un copil zvăpăiat, care ura şcoala, preferând să se joace pe ţărmul mării şi să se caţere pe stâncile din preajmă. Primele lucrări artistice ale lui Monet n-au fost tablouri după natură, ci caricaturi ale demnitarilor locali. În adolescenţă, l-a întâlnit pe peisagistul local Boudan, care i-a arătat natura şi cum putea să picteze lumea înconjurătoare. În acel moment, vălul care îi acoperea ochii s-a rupt şi Monet şi-a văzut destinul care-l aştepta. S-a hotărât să devină pictor. În 1859, a pleat la Paris pentru studii, împotriva dorinţei tatălui său şi fără sprijinul lui fianciar. Fascinat de lumea pariziană, îşi petrecea mult timp în cafenele cu colegii lui: Renoir, Sisley şi Bazille. Aceştia respingeau stilul de pictură la modă în salonul capitalei, locul unde artiştii îşi expuneau şi vindeau lucrările. În 1860, salonul parizian adăpostea lucrări variate, cele mai fermecătoare fiind creaţiile cu subiecte tradiţionale, istorice, mitologice, religioase, deseori pictate în stil neoclasic. Dar erau şi multe tablouri cu peisaje rurale din Franţa, cu ţărani care lucrau pe câmp sau colţuri îndepărtate de natură. Unele tablouri ignorau complet lumea modernă, iar altele erau pictate aproape exclusiv în atelier. Monet şi prietenii lui credeau că nu avea rost să picteze istoria. Ei considerau că pictura trebuie să ilustreze experienţa directă, prezentul. Adevărata istorie pe care ei încercau s-o surprindă era istoria oamenilor obişnuiţi, în lumea modernă, iar Monet era îndrăgostit de lumea mondenă. Cu ocazia practicării unui sport destul de riscant, a pictat doamne în costume de baie. A avut o relaţie romantică cu modelul său, Camille, care i-a născut un fiu, Jean, în 1867. Deşi familia lui Monet a respins-o, cei doi s-au căsătorit în 1870 şi s-au stabilit pe malul Senei, la Argenteuil. Aici, natura era distrusă de coşurile fabricilor, de trenurile care treceau pe noul pod de cale ferată, de oamenii care îşi petreceau acolo timpul liber. Locul de la Argenteuil, fiind într-o continuă schimbare, nu se potrivea cu convenţiile picturii din epocă, de aceea, viziunea redată de Monet în peisajele sale cu aceste locuri părea şocantă. Respinşi de salon, Monet şi prietenii săi au organizat propria lor expoziţie. Una din picturile lui avea să dea numele grupului. El spunea că nu putea fi considerată o privelişte şi a numit-o „impresie“. Criticii au folosit termenul în sens negativ, declarând că „impresioniştii“ realizează doar schiţe, nu tablouri terminate. Cine agăţa aşa ceva pe perete, spunând că este o operă de artă terminată părea să insulte arta pictorului. Dezordinea aceasta nu semăna cu ideea tradiţională despre pictură.
Peisajele industriale pictate de Monet nu aveau succes pe piaţă, iar viaţa era grea. Dar a venit şi ajutorul apoi, din partea a doi patroni bogaţi, Ernest şi Alice Hoschede. Când Ernest a dat faliment, cele două familii şi-au adunat economiile, locuind împreună într-o casă din cătunul retras Veutheuil. Problema era că Monet nu câştiga bani. A înţeles că, pictând un sat vechi de pe Sena, un subiect tradiţional, va avea cumpărători. El era tot mai fascinat de posibilităţi de vizualizare, explorându-şi propriul mod de a privi lumea din jur. Pe malurile fluviului, a avut diferite experienţe vizuale, încercând să redea natura într-un mod cât mai fascinant. Însă, după ce s-au mutat la Veutheuil, Camille s-a îmbolnăvit grav, în urma naşterii celui de-al doilea fiu, Michel. Monet şi-a pictat soţia muribundă. El spunea că, în timp ce lucra, abia dacă o vedea. Vedea numai cum i se stinge culoarea de pe faţă. El nu ştia că eforturile şi frustrările prin care trecuseră împreună aveau să fie răsplătite de posteritate. Iată o licitaţie din zilele noastre: „Începem de la 3 milioane de dolari. Cine mai dă 500.000 ?… Avem 4 milioane, 5 milioane…“. Monet înseamnă milioane. Aşa i se mai spune. Tabloul cu podul japonez s-a vândut pentru o sumă-record: 18 milioane de lire sterline. Imaginea noastră despre Monet este mereu subminată de ideea banilor. Un licitator spunea despre tabloul cu plopi că în timpul licitaţiei, vedea cum tulpinile plopilor care formau un S, era semnnul dolarului. Monet este ca un magnet pentru noii îmbogăţiţi, devenind simbolul unui anumit statut social. Cine posedă un Monet, poartă însemnul distincţiei culturale şi al unei averi imense, o combinaţie perfectă. Dar nu mulţi îşi pot permite un Monet original. În cartierul financiar din Boston, cineva a reuşit să-şi satisfacă pasiunea pentru Monet, datorită unei afaceri profitabile. A început din 1979, cu un client, iar de atunci, afacerea s-a dezvoltat. În prezent are bunuri în valoare de un miliard de dolari. Primul milion l-a câştigat în 1985, dar nu şi-a cumpărat o maşină elegantă, ci un Monet, care, în ochii săi, reprezenta geniul. S-a îmbogăţit fiindcă ştia cine e Monet. Părinţii lui aveau reproduceri, dar, având în vedere condiţia lui financiară, nici măcar nu visa să fie proprietarul unui Monet original. A plecat la Portland, în Maine, să vadă două tablouri de Monet. Primul tablou cumpărat de el era „Vedere din Cap Martin“, Monaco, 1884. După ce a părăsit licitaţia, a plâns spunându-şi: „Acesta e premiul vieţii mele“. El are o colecţie de reproduceri după Monet pe care le comercializează, în afară de tablourile originale pe care le păstrează în familie.
Anul 1880, e un an bun pentru Monet. A călătorit prin Franţa, pictând diferite peisaje, dar încerca să surprindă şi elementele extreme ale vremii. Picta mări în furtună, ploaia, încerca să simtă că putea cuceri natura aşternând-o pe pânză, chiar dacă era foarte greu. La Étretat, a avut o zi ingrozitoare când a încurcat orarul fluxului şi a fost măturat de apă, scăpând cu viaţă printr-un noroc. El ar fi vrut să creeze mitul artistului aflat în legătură cu natura pe care o picta. De aceea se încânta când era admirat de ziarişti pictând în aer liber. Monet se pricepea la afaceri şi-şi promova singur imaginea. Cunoştea bine piaţa şi reuşea să-şi construiască imaginea perfectă pentru publicul avid de mituri. În timpul expediţiilor sale, când picta, era nerăbdător să se întoarcă în casa lui, construită în satul Giverny. El a descoperit Giverny în 1883, când a sosit aici cu Alice Hoschede, părăsită de soţul ei. Cele două familii s-au stabilit într-o fermă abandonată, din centrul satului. Pe măsură ce lucrările sale se vindeau, Monet se ocupa de o altă pasiune: grădinăritul. El spunea că dacă n-ar fi devenit pictor, s-ar fi făcut botanist. Dar a ajuns pictor datorită florilor, care erau stropii de vopsea de pe paleta lui. Grădina, după el, devine un fel de Paradis în care natura va fi controlată, iar aceasta îi va acorda libertate, Monet devenind dirijorul acestei simfonii policrome.
Artistul a fost influenţat de o călătorie în Olanda, cu cinci ani înainte de a crea grădina. Atunci a văzut câmpurile cu lalele înflorite, multicolore şi a vrut să recreeze acel efect în pictura sa. În timp ce grădina sa creştea, peisajele din Giverny i-au inspirat un nou proiect. Lucrând pe mai multe pânze simultan, el a încercat să surprindă schimbările de lumină din jurul subiectului. În timp ce picta peisajele cu plopi, el spunea că lumina se schimba atât de des, încât avea nevoie de o pânză nouă la fiecare şapte minute. Desigur, era ceva ingrozitor, iar spre sfârşit, avea 20-30 de pânze în jur, printre care o căuta pe aceea asemănătoare cu efectul din faţa lui. Până o aşeza pe şevalet, efectul trecea. În acest mod, se lupta să ţină pasul cu natura. Într-o zi s-a supărat atât de tare, încât şi-a aruncat toate instrumentele în râu, dar s-a întors de acasă, le-a recuperat şi a luat-o de la capăt. Uneori, ar fi vrut să renunţe la pictură. I se părea o nebunie să continue. Monet era un om dur, dificil. Se spune că, atunci când nu-i plăcea ce făcuse, avea obiceiul să le ceară grădinarilor să aprindă un foc mare în grădină şi să ardă tabloul acolo.
În 1892 Monet şi Alice s-au căsătorit, iar viaţa lor domestică se baza pe o rutină strictă. Se trezea în jur de ora patru dimineaţa ca să lucreze, funcţie de anotimp. Primul lucru pe care îl făcea era să privească cerul, ca pe o prezenţă. Monet avea nevoie de vreme frumoasă, de lumină, aşa încât era în toane proaste pe vreme rea şi nu voia să picteze. Când avea momente de deprimare, stătea în pat până a doua zi, când îşi revenea, având o dispoziţie excelentă, atât cu sine, cât şi cu cei din jur. Monet avea trei ateliere de pictură. Dacă afară nu era lumină suficientă, îşi termina tabloul în atelier, unde nu pătrundea nimeni pentru a-l deranja. Cine venea la el inopinat, nu era primit. Orele de masă le respecta cu stricteţe ca la mănăstire. Nu suporta prostia şi nepunctualitatea. Mâncarea, băutura, compania plăcută, ospitalitatea erau foarte importante pentru el şi îi plăcea să cineze cu prietenii. Aceştia erau serviţi cu preparate delicioase. Mâncarea pentru el era tot atât de importantă ca şi grădinile, de aceea îşi cultiva bucătăria aşa cum făcea cu grădina. Monet şi-a adunat reţetele pentru mâncăruri din călătorii, plăcându-i combinaţiile extreme de gusturi. Era fascinat de contraste şi de experienţe vizuale deosebite, prezentate într-un fel care conserva imaginea unui om bucurându-se la maximum de toate plăcerile vieţii.
La începutul secolului 20, Monet a făcut trei vizite la Londra şi a locuit la Hotelul Savoy, proaspăt construit. Inspirat de Turner şi Whistler, el s-a ambiţionat să picteze efectele ceţii pe Tamisa. Artistul nu înţelegea cum pictau plasticienii victorieni cărămizile clădirilor, când ele pur şi simplu nu se vedeau. Picturile realizate aici descriu ceaţa colorată, cu nuanţe. Formele uneori sunt invizibile, alteori, lumina puternică a soarelui pătrunde prin ceaţă sau se împrăştie în culori armonioase, pe toată suprafaţa pânzei. Toate sunt improvizaţii bazate pe efectul minunat al ceţii. Monet a luat aceste tablouri la Giverny, iar un ziarist a aflat că picta încă la ele la câţiva ani după vizita la Londra. Când tablourile au fost expuse, purtau date diferite: 1903, 1904, 1905; artistul nefiind la Londra în aceşti ani. A fost nevoit să publice o notă în care spunea că nu e treaba nimănui dacă voia să-şi picteze tablourile în atelier.
Când s-a întors de la Londra, Monet n-a mai avut nevoie să caute motive departe de casă. În propria sa grădină se desfăşura un proiect care avea să-i ocupe ultimii 26 de ani din viaţă. Grădina acvatică a pictorului e un experiment extraordinar, pentru că el a construit un peisaj natural. După ce căutase peisaje de-a lungul carierei sale, s-a întors acasă, înţelegând că cea mai bună metodă de a controla natura era s-o creeze. Datorită horticultorului Joseph Borre Latour Marliac, Monet a descoperit nufărul. Joseph Marliac, era unicul om care colecţionase toate speciile de nufăr din lume într-un singur loc. El a luat polenul de la un părinte şi l-a amestecat cu nectarul acestuia, creând o explozie d culori: roz, roşu, galben, care nu existau înainte în acest domeniu. Astfel, a transformat complet grădinăritul acvatic. Nuferii au un specific: viclenia, întrucât necesită condiţii deosebite de dezvoltare. Fără lumina strălucitoare a soarelui, ei nu-şi deschid petalele, iar în zilele înnorate sunt mohorâţi. Nuferii sunt flori irezistibile. Diversitatea culorilor e ca o cutie magică ce se deschide în faţa ta, dezvăluindu-şi parfumul subtil. Au un fel de proprietate mistică, de a dispărea iarna complet sub apă şi de a renaşte deasupra ei primăvara şi vara, sub forme mirifice. Toate aceste lucruri îl inspirau pe Monet. Primele tablouri ale grădinii sunt doar „vederi“, cu podul situat în mijloc, înconjurat de flori şi copaci. Treptat, pictorul începe să privească lacul, orizontul apărând doar deasupra, apoi este complet abandonat, până când privitorul descoperă doar suprafaţa apei în care se reflectă cerul şi norii. Din această perspectivă intimă, privind apa, spaţiul se lărgeşte, devenind uriaş, aproape cosmic.
Prin creaţia sa Monet a câştigat faimă şi avere, dar s-a confruntat şi cu tragedii personale. Moartea fiicei sale vitrege Suzanne a fost urmată de cea a fiului său Jean, în 1914. Însă cea mai mare tragedie a fost moartea lui Alice, în 1911. Monet nu a mai pictat timp de doi ani. Apoi, în timp ce florile sale creşteau în grădina din Giverny, în primăvara anului 1914, a început cel mai mare proiect. A încercat să creeze tablouri, care să înconjoare pereţii unei camere, pentru a le arăta privitorilor frumuseţea grădinii sale. Tablourile acestea îşi au sursa în tragedie. Ele au fost începute în 1914, când avea 73 de ani şi când Europa era zguduită de bubuitul tunurilor. Deşi vedea armatele intrând în Giverny, el a refuzat să plece din calea lor, declarând că preferă să moară în faţa tablourilor sale. În haosul general, el s-a retras în atelierul său. Când stătea acasă şi lucra, era îngrijorat pentru fiul său, pentru oamenii care mureau pe front şi pentru sensul existenţei sale. Într-o scrisoare spunea: „Oare cum mă pot gândi la lucruri atât de triviale, ca alegerea culorilor, când alţii mor pentru ţara asta ?“. Privind nuferii penelaţi de Monet, se poate desluşi că ei poartă amprenta terorilor şi a traumelor acelui moment. El a pictat cu hotărâre, încălcând regulile, culorile fiind intense sau foarte confuze. Vopseaua taie efectiv pânza, contururile parcă se duşmănesc, apa e ca şi cum n-ar exista, iar lumea şi-a pierdut sensul.
După război, compasiunea faţă de suferinţele compatrioţilor l-a îndemnat pe Monet să-i scrie vechiului său prieten, prim-ministrul Georges Clemenceau, pentru a oferi Franţei lucrarea sa cu nuferi. Dar artistul se gândea deseori să renunţe la proiect. Ceva mai îngrozitor decât moartea îl chinuia frica de a-şi pierde vederea din cauza cataractei. Situaţia s-a reflectat în creaţie. Multe lucrări nu mai au detaliile cuvenite, sunt abstracte, strident colorate, mai ales în portocaliu, maro, roşu sau în verde şi albastru. Pictorul era deranjat de modificarea sensului culorii în unele tablouri şi a recurs la distrugerea multor pânze. Deşi cataracta a fost diagnosticată din 1912, lui Monet îi era teamă de operaţie în ideea că putea orbi complet. Abia în 1923 şi-a făcut operaţia, sub acelaşi imperiu al fricii. După operaţie, i-a trebuit un an ca să recunoască perfect culorile lumii sale. Totuşi, el nu a îngăduit ca picturile murale să fie expuse înainte de moartea lui. Monet a murit în noiembrie 1926, la 86 de ani. În anul următor, lucrarea sa a fost expusă în două încăperi ovale, special amenajate, de la „Orangerie“, din Grădina Tuilleries, de la Paris. Arhitectura din „Orangerie“ a fost concepută chiar de Monet. El spunea că vizitatorul trebuie să se simtă aici ca într-un acvariu plin cu flori. Înconjurat de picturi, trebuie să se scufunde într-o imensitate fluidă. În 1927, când a fost deschisă expoziţia, nu a avut succes, iar în anii ’30, guvernul francez a vrut să ia picturile de pe pereţi. Până în anii ’50, aceste minunate lucrări ale lui Monet au fost subapreciate, pe nedrept, întrucât oferindu-le unui muzeu permanent, creatorul lor le-a dăruit publicului viitorului. Cu idealismul său, Monet a ştiut că publicul le va înţelege, le va aprecia şi le va iubi. Totuşi, cine admiră un tablou de Monet, doar de amorul artei, ar trebui protejat, pentru anularea confuziei între o creaţie originală şi o reproducere mecanică, inserându-se în cea din urmă în loc de semnăură acest distih: „Exist şi eu, dar daţi penel deoparte, / dacă în urma lui mor artele în arte“. Astfel, veşnicia lui Monet nu va fi tulburată…