Gh. A. M. Ciobanu – „Fii cuminte….Univers”!

Gh.A.M.CiobanuSă ne întoarcem, puţin, la „ab…essere condita”.  Şi a fost Ziua…”Zero”. Înainte de Geneză. „Nu e nimic şi totuşi e”…  Şi Demiurgul porni „la treabă”, apelând la imperativul: „Să fie”!

Şi au fost Şase. Prima „sixtină” din lume. Şase zile grele, de proporţii. Aşa s-a constituit, Universul. Un infinit, cu „început”, dar pentru Demiurg, aceasta nu e o „problemă”. Pe primul plan, Creaţia. De-acum, „a fi”, devine „este” şi „va fi”. N-a fost uşor. E cazul de-o odihnă.

          Ziua de „mâine”, un repaus. „Să fie de odihnă”. Şi Demiurgul se retrage într-un „colţ”, doar un uşor „nimic”. „Vai, bine c-am făcut-o şi pe asta… Odihnă, bine te-am găsit”… Dar, vai, odihnă e aceasta? Imensul Univers, ca la-nceput. Erupţii, prăbuşiri, catastrofe, deplasări cu viteze nebune, ciocniri… Nicăieri vreun colţ mai liniştit. Cu infinitul spaţial, nu e de glumă. Nu-i loc pentru repaus. Şi-atunci, ce-i de făcut? „Eppur si muove”, numai? Iar, Creatorul deşi e zi de odihnă, din nou „la treabă”. Iar, alt „Să fie”! Şi ce a fost? O strictă ordonare. Nimic nu a rămas „de capul său”. Doi câte doi, pereche cu pereche, dar fiecare, inversul la celălalt. Spate la spate. La ceva dat; un „antidat”. La fiecare „a fi”, câte un „anti-fi”. „Să fie, peste tot, în Univers, Antinism”. Şi, ca un rezultat triadic, oricare duo duce, cum se cere, la un echilibru, o liniştire pe moment, la cuminţire. „Mi-e sete de repaus”…

          Şi de atunci, în Univers, pe raze „mega”, corelări duo-triadice: materia cu antimateria, energia cu anti al ei, particulă cu anti, expansiune şi cu retra, acizi cu baze, orice cu anti orice, sau, dacă venim în secolele noastre, Mendeleev cu anti – M, Bang-ul şi cu anti – Bang, Galaxii cu anti – Galaxii. Toate vin şi tind să se însumeze la paritate, dar uriaşa dinamicitate şi diversitate, fac ca datul şi cu antidatul său, să fie, ori unul, „ori celălalt, cu câte  „un pas” mai încolo. Şi se mai pare – nu e chiar biblic – acolo unde interferenţa de mai sus, e la paritate, acolo sunt condiţii de: „Să fie Viaţă”. O stare foarte fragilă, dar superioară, ca şi acea a interferenţei de „loc geometric”, ce a generat-o.

          „Bine te-am cunoscut, necunoscutule Univers. Fii „cuminte” mai departe, pentru ca noi, Oamenii” de pe Terra, noi câţiva doar, să te „bârfim”. Puţin, foarte puţin. Nu protesta. „Creăm” imaginar şi nu cerceta „creaţia”, sub microscop…

          Doar câteva popasuri:

– Există în Lume, o altă lume, apartenenţă la ea şi noi, cei ce am scris şi care răsfoim aceste rânduri? Ce-a fost, oare, înaintea ei? Un spaţiu cartezian, ca-n lumea noastră. E infinit, ca spaţiu, sau nu e? Şi dacă nu e, cum a fost, sau fi-va? Ar mai putea să aibă loc „necreaţii mari”, când să se rămână fără Univers, şi se aşteaptă un altul, fiind, astfel, ca unul „de închiriat”. De ce să nu  admitem că spaţiile de mai sus şi acel abstract, ca şi acel dat, să constituie, unul şi acelaşi. Dar să ne mai gândim, încă. Dacă amândouă – „de închiriat, cu chiriaşul să mai fie incluse, sau să includă, de la un supra – mega la un submega de infinite lumi şi spaţii. Am mai putea gândi şi la infinite modele de spaţii ale lumii, dar „pentru mine” – nu „pentru noi”. O cred ca pe un „a fi” de acceptat, pe cea din urmă. Dacă ceea ce scriem, ar fi volum şi nu articole, am fi tentaţi să înşiruim multe, multe – nu infinite, însă – astfel de modele.

Noi, prea mici, ele prea mari, dar, cu gândul, ni le imaginăm „Lume, Lume, ,Soro, Lume”!

– Deci, a fost un „la început”. A avut loc o „Geneză”. Biblic – „Facerea”. „Şi a fost ziua întâia”. Se prefigurează, în mare, două variante: „din nimic” – Facere – şi „din ceva” – Geneză. Dacă revenim la „poetul nepereche” – „Nu e nimic şi totuşi e” – admitem un „nimic” quasi-real, nu numai lingvistic, ci şi existenţial. Un vid, care şi el, „e”. Să gândim la o stare, nici structurală, nici energetică, nici anti, o stare – sau, mai multe – care nu pot fi imaginate de conştiinţa umană. „Facerea” presupune spontanul, pe când „Geneza”, procesualitatea. Iar ultima, duce la desfăşurare, la linearitate, la succesiunea a mai multor „zile”, perioade, ere, finituri de timp. „Geneza” mai presupune o anterioritate germinativă, nu biotică, ci ontică. A mai accepta nimicul, ca pe un prolif „embrion” demiurgic, înseamnă a apela la raţionala înlănţuire: orice efect, are o cauză anterioară, şi astfel, „nimicul” devine dual şi efect – deci duce „anterioric” spre un infinit cauzal, dar şi la ipostaza de cauzator al unui alt infinit, posterioric. Viziunea despre o Geneză spontană, lipsită anterior de o cauzalitate, a determinat, istoric, alăturarea la ea şi a conceptului adiacent de Facere, acestea două devenind sinonime şi având esenţă sacră. În perimetrul logicii contemporane, nu se pune punct afirmativ, monovalent, ci se rămâne în aleatorismul ipotezelor. Deocamdată. Originea Universului, Anatomia imensului său Necunoscut, ca şi trăirea Infinitului, fizic şi nu psihic, rămân, încă, dincolo de raţiunea umană. Doar să ne imaginăm, asemeni creaţiei artistice, presupuneri, alcătuind şi ele, un alt fel de Univers. Un Univers, ce se destramă, când se raportează la conceptul de infinit; acesta emanând mai mult ipostaza de „static”, la un Univers „mega – dinamic”. Doar să gândim la un altfel de infinit, fără „în urmă” şi „înainte”, ci cu acestea două, contopite, deci o curbă închisă, circulară, dominată de „repetabilitate” sau „spiralitate”. Şi atunci, ne liniştim, doar azi, cu viziunea unor „Geneze” pluralice, repetabile la infinit. Cu condiţia ca expresia de „infinit” să fie folosită doar lingvistic. Deoarece, imediat, o altă întrebare: dar înaintea „circularităţii”, ce a fost? Dar după?

– Meditaţiile de mai sus, ne vor ajuta şi în continuare. Geneza – una singură, sau ultima – ne-a dăruit un Univers, de quasi-totalitate, adică Existentul. Mulţumim. Să-l admirăm. Nu geocentric – helio, sau, astrocentric, ci ontic.

         Un „U” apropiat şi mai îndepărtat, dar cognoscibil. Cu cât ne ducem mai în spaţiu, e cel de altădată. De azi, e numai cel de lângă noi. O mult prea lungă „biografie” a acestuia, surprinsă, simultan, dintr-o privire. Dincolo de el, nu-i pentru simţurile noastre. Doar numai imaginaţia umană îndrăzneşte „să fugă” acolo „cu o viteză mai mare”, decât acea a luminii. Sunt, însă, prefigurări plurale, probabile şi neverificabile. Să fie infinit sau nu, e greu de spus. Şi încă nu trebuie de gândit la aşa ceva. Dacă raportăm la cele două mulţimi: sisteme şi structuri, după logica telurico-umană „avem patru combinări ale acestora: infinit din infinituri, finit din finituri, infinit din finituri şi finit din infinituri. Ultima cade, prima e meta – gândibilă, iar celelalte două, pot intra în judecata noastră. Mai rămâne să le raportăm şi la alte repere: Spaţialitate, ca timp, ca procesualitate, ca tendinţe, ca… Să ne oprim, mai bine. Ajungem să credem că şi devenirile pot fi infinite, ceea ce duce la anularea unei posibile repetabilităţi. Deci, pentru „dincolo”, Mendeleev are un paşaport mai limitat, sau chiar deloc. Să fie „idem” şi cu antitetismul de la noi, unde ne place să cochetăm cu „antimateria”? Pe scurt: dincolo, oare, e la „fel”, (ce bine…), sau „altfel”, („Vae…nobis”). E şi „dincolo” acel binomic de „la noi”: expansiune şi retracţiune, a fost şi pe acolo un Big – Bang, de numai „trei minute”? Şi „astronomii de acolo”, se zbat şi ei să afle ce e cu „materia întunecată”? Sau cu voalata viziune asupra atracţiei şi imponderabilităţii cosmice”?…

         Ştim că la noi, mişcarea liniară, s-a adaptat la rezultanta dintre ea şi atracţie, ducând la curba circulară şi apoi spirală, ultima devenind din nou liniară şi tot aşa, spre timpuri cosmice.

         Am lăsat mai la urmă, „anatomia” lui „dincolo”. Imaginaţia şi creativitatea, sunt, acum, „în largul lor”. Pot fi modele oricât de multe şi oricum ca structură. Un altfel de infinit. Un infinit de aşa ceva, dacă admitem că marele U e similar cu „cel” al nostru, şi un altul, dacă nu e. (Nu mai scăpăm de infiniţii aceştia… Mi-e teamă să nu mergem şi noi la infinit, cu articolaşul de faţă…). Din multele modele gândite şi de noi – cincizeci ca similare şi tot atâtea, ca altfel – ne oprim la unul doar, fiind de amândouă, o viziune ce deschide, astfel, un al treilea serial. Gândim la serii mari de universuri, ce sunt dispuse în poziţie concentrică, de la micro spre mega, serii care şi ele, sunt interferate între ele. Şi tot acest complex, şi el interpătruns cu alte familii de „concentrice”. „Ca la noi, în …Univers”!

         Dar, „ca la noi…acasă”? Să strângem „acordeonul” Existenţei şi să rămânem în spaţiul intim al Existării, aici, pe Terra. Harul ei excepţional, de a adăposti pe ea, Biosfera, cu plantele, cu „plimbăreţele” animale, cu „regele” protoplasmei – Omul. Şi acesta, un „vino – du-te”, de la „primigenius”, la „sapiens – bis”. Cu zoosfera, se constituie în binom, în vreme ce „clorofila” e singuratică. Să fie amândouă, „copiii” Terrei, sau una din ele, cu „paşaport”? Şi aici, „teorii”. Pentru noi, prieteni, în acest articol, cu „marea existenţă”, aplaudăm avansarea Universul la nivelul biotic. O ipostază, cantitativ, mică, dar superlativă, calitativ. Un creier uman, depăşeşte, ca reactivitate şi densitate de independenţă, zece galaxii, cu toată energia lor de explozii stelare şi cu dimensiuni vecine cu infinitul. Miracolul „Bios”, care se constituie „mignon”, ici şi acolo în Univers şi nu oriunde. El năzuieşte să fie „Pan – Univers”, e existent ca o „posibilitate”, ca un „Panbiotism”, în germene, dar nu şi ca o „realitate”. Se pare că explozia de multiplicare în „pan”, e condiţionată de o ajungere, undeva în Lumea cosmică, la un echilibru „perfect” al Existenţei, al celor două dinamici opuse ale ei: Expansiunea şi Retracţiunea. Expa minus Retra să dea diferenţa zero. E o „cumpănă a apelor”, un „Loc geometric” existenţial. O perfecţiune a Universului, ca o excepţie rară, fiind, de aceea şi foarte fragilă. Se destramă repede şi ireversibil. De aceea, năzuinţa spre „pan”, ar putea rămâne doar o tendinţă, doar parţial, pe aici şi acolo, gata să înceteze dintr-o clipă în alta. De aici, ca un paliativ. Proliferarea, la fel de dominantă, precum „căderea corpurilor”, ca o formă specifică de energie. Un Bios extraordinar, care se constituie cu greu si se degradează cu uşurinţă. O „curbă a lui Gauss”, asimetrică, deşi simetria însoţeşte permanent Bioticul.

         Un Biotic ce culminează, deocamdată, cu Homo. Un Sapiens conştient, ce şi-a prefigurat viziunile de Existenţă, Existent şi Existare. Un Homo Sapiens, pentru care Existarea e simplificată la manifestările lui „a fi”, într-un spaţiu restrâns, numit de noi, „Homosferă”. Doar cercetătorii „astro”, îşi pot permite, profesional, să opereze cu o Existare mai largă, dar şi mai subordonată la „semnul întrebării”.

         Noi mai presupunem – deşi nu sunt sigur că aşa ceva este deja, cu alte denumiri – să constituim o disciplină proprie – „Ipotetica” – împărţită pe domenii dispuse, „laroussian”, alfabetic, fiecare din ele să cuprindă ipoteze, ce, încă, nu s-au definitivat. Poate că domeniul „Cerului”, ar putea fi singular şi arhidens în ipoteze. Cum se verifică vreo una, e eliminată în mono ediţie, (de preferat, periodică). Se pare, însă, că viziunile şi imaginările despre U îndepărtat, nu vor părăsi aşa repede  „azi – mâine”, aceste întipăriri. Dar oare, vor fi confirmate vreodată?

         Spre a nu-i încărca de panică pe cititori, am lăsat la urmă un „memento” tulburător, mult ştiut şi studiat de specialiştii în cele ale Cerului, că planeta noastră Terra – poate mai sunt şi multe altele – e ca o insulă, bogată în floră şi faună, aflată în mijlocul unui ocean mereu zbuciumat de taifunuri şi furtuni uriaşe, mai îngrozitoare decât Bermudele noastre, care aprind stelele la sute de mii de grade şi distrug radical, într-un timp foarte scurt, arhitecturi superuriaşe de materie cosmică. Dar, vorba populară „nepăţitul, nu crede pe cel păţit”. Existenţa noastră pe astrul teluric, e ca o „Călătorie a lui Gulliver, în ţara…Cicloamelor cosmice”. Cât vom mai fi…Până atunci, Universule, „fii cuminte”!

 

– „Să fiu cuminte…Te rog, scriitoraşule, să-ţi vezi de creionaşul tău şi să nu dai sfaturi Universului, el vecin fiind cu infinitul, tu, care respiri pe Terra, una, sau două clipe. De când „e oul – aşa cum spuneţi voi – mai mare, decât găina”? „Voi” să fiţi cuminţi, acolo pe Terra, fiindcă, în ultima vreme, aţi cam luat-o razna. Cu miliarde de ani în urmă, am făcut din Planetă, un loc liniştit, a apărut acolo viaţa, de la clorofilă, la protoplasmă, de la vibraţii, la neuron, acest existent de excepţie al meu. Dându-vă o aşa zestre, aţi evoluat fulgerător, de la bronz, la informatică şi de la mersul biped, la primii paşi pe Lună. Şi ce mai pregătiţi încă pe „mâine”. Îmi râd constelaţiile de bucurie. Dacă nu eram eu, Universul, nu era nimic din cele multe de mai sus”. „Numai că, la cele şi „multe” şi „pro”, aţi făcut destule şi „contra”. De la suliţă şi arc, la Kalaşnikov şi tancuri. De la triburile homofage, la Hiroşima şi avioane invizibile. Cât de mult m-a încântat faptul că aţi pus elementele chimice ale Terrei, într-un Tabel ordonat, pentru ca, mai târziu, să aud că l-aţi îmbrăcat pe Mendeleev în uniformă militară. Şi eu, Universul, să mai fiu, cuminte…Cum să fiu, când pe planeta voastră, au apărut specii noi, germinate de voi: politicienii, spionii şi miliardarii. Şi auzi, domnule, sunt specii anti-umane… De pildă, ultimii, au proiectat un plan, pe care îl şi realizează: reducerea populaţiei globului, de la şapte miliarde de oameni, la jumătate de miliard. Şi atunci, cum e cu viaţa, ca un triumf cosmic? Şi să mai fiu şi cuminte”…

 

         Tac. Are Dreptate. Aşa-mi trebuie…Cine m-a pus să mă amestec, prin scrierile mele ipotetice, în afacerile…externe, ale altor Galaxii…„Fii cuminte… „autor”! (Dar asta, numai „azi”. De „mâine….).

 

                                          

 

Reclame

2 gânduri despre „Gh. A. M. Ciobanu – „Fii cuminte….Univers”!

  1. Felicitari, Domnule Ciobanu!!…
    Universul este o lungime infinita, dar inceputul lui unde este??!!.. *GT

Comentariile sunt închise.