„Pământul care doare”…

Coperta PAMANTUL JPG

 Integrată propriei naţiuni, libertatea unui om se opreşte acolo unde se opreşte libertatea poporului său. Conştiinţa naţională, devenită în ultimele două secole o adevărată religie a modernităţii, a creat în rândul oamenilor o mistică a iubirii şi sacrificiului pentru patrie, pentru propria naţiune. Victoriile sau înfrângerile patriei sunt bucuriile şi dramele noastre. Trăim într-o identificare aproape perfectă cu idealurile patriei, cu istoria ca reprezentare, ca participantă la construcţia naţiunii.

Cu asemenea sentimente am încheiat lectura cărţii Marianei Cristescu, „Pământul care doare – Cealaltă Românie”, apărută recent la Editura Nico. „Pământul care doare” este o carte despre teritoriile care azi nu mai aparţin statului român, care s-au pierdut la sfârşitul perioadei interbelice, Basarabia,  nordul Bucovinei  şi  Cadrilaterul, cedate fără ca România să tragă un foc de armă. A fost un moment de dezonoare, aproape o culpă a oamenilor politici de atunci, greu de şters din memoria colectivă a românilor. Rezistenţa, atunci, ar fi însemnat un gest de nobleţe, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor naţiuni în împrejurări aproape similare, finlandezii, grecii, sârbii ş.a.

      Sigur, cartea Marianei Cristescu nu este o carte de istorie, o reconstituire a împrejurărilor istorice care au dus la amputarea României create la sfârşitul Primului Război Mondial. Este o carte de conştiinţă, sunt reflecţiile unui om de cultură despre istoria poporului său, despre laşităţi şi  trădări, despre eroi şi speranţe, despre propriile noastre incertitudini, amplificate azi de sentimentul de insecuritate generat de criza economică şi de mecanismele politice ale unei lumi pe care o înţelegem tot mai puţin. Istoria românilor, însă, constituie fundamentul naţiunii, domnitorii şi regii, şi faptele de glorie ale strămoşilor reprezintă miturile fondatoare ale  naţiuni. Fiecare popor îşi are panteonul său, cu  eroi reprezentativi, ca urmare, deshumarea lui Vlaicu Vodă pentru a-i preleva  ADN-ul, Marianei Cristescu i se pare o împietate. În aceeaşi notă, de scepticism şi deznădejde, autoarea îşi pune întrebări în legătură cu semnificaţia zilei de 27 august, Ziua Basarabiei. Asteaptă o încurajare pentru speranţele ei de la părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea „Petru Vodă,” că Basarabia, ca stat, reprezintă astăzi doar un moment trecător şi ne readuce aminte de „Katinul românesc” de la Fântâna Albă, unde, în 1 aprilie 1941, sovieticii au împuşcat 3.000 de români. Problema Basarabiei şi a Bucovinei reprezintă leitmotivul întregului volum. Revine asupra modului cum, la 23 august 1939, Ribbentrop şi Moltov au împărţit Bucovina, ne readuce aminte de gestul lui Onisifor Ghibu, din 1956, de o demnitate fără precedent în timpul regimului comunist. O.Ghibu a transmis Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS, Nicolae Bulganin, şi Secretarului general al PC din URSS, Nichita Hruşciov, un Memoriu prin care le cere ca Rusia să se retragă din teritoriile cucerite în timpul războiului. La acest recurs la memorie, despre „pământul care doare,” Mariana Cristescu îşi invită prietenii de suflet, în primul rând pe poetul Grigore Vieru. Este fericită că, la Ploieşti, „oraşul lalelelor”, va fi dezvelit un bust al poetului. Grigore Vieru are în România şi Basarabia doar statutui. Dacă visul unora – mărturisea Grigore Vieru – a fost să ajungă în Cosmos, eu am visat viaţa întreagă să trec Prutul. A murit şi visul nu i s-a împlinit, să-şi vadă patria întregită. La sfârşitul volumului autoarea ne propune o retrospectivă asupra istoriei cetăţilor Moldovei, Hotin, Cetatea Albă, Tighina, Soroca, Caliacra, cetăţile-simbol ale României interbelice. 

„Pământul care doare – cealaltă Românie” este cartea de conştiinţă publică a Marianei Cristescu, a unui „gazetar pentru care Patria înseamnă infinit mai mult decât scrie în toate dicţionarele lumii…”                   

                                    Prof.univ. Dr. CORNEL SIGMIREAN, istoric

        

 

Reclame