Mariana Cristescu – Vernisaj Raluca Moisoiu

 „Visează-te pe tine însuţi, ca să  poţi să fii, când te trezeşti”…

…„Dar mai înainte de toate,
noi suntem seminţele şi ne pregătim
din noi înşine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva…
care poartă numele primăverii…
A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu
înlăuntrul fenomenelor.
A fi sămânţă şi a te sprijini
de propriul tău pământ.”

(Nichita Stănescu, A unsprezecea elegie)


         Este motto-ul de pe blogul Ralucăi Moisoiu. Fie şi numai pentru atât, fără a-i vedea lucrările, adorându-l eu pe Nichita, Raluca mi-a stârnit imaginaţia şi dorinţa de a o invita să expună în micuţa noastră galerie.

 În urmă cu două zile, miercuri, 20 martie, Soarele a traversat ecuatorul ceresc, trecând din emisfera australă în cea boreală. A fost aşadar, Echinocţiul de primăvară, ziua devenind egală cu noaptea, şi ne-am agăţat de triumful (doar astronomic, din păcate) al aşteptatei lumini, în continuă creştere de-acum, faţă de noapte, care se va micşora, se va micşora…, necăjind muzele şi pe artiştii romanţioşi.

Capricioasă şi înşelătoare este vremea aceasta, în care, iată, iarna îşi face curăţenie mare, de Paşti, scuturându-şi de dimineaţă cerga de nea peste timidul fir al ierbii. Parcă nici soarele nu se încumetă să-şi scoată chipul, sub biciul ploii nehotărâte dacă să fie sau nu lapoviţă, ori binefăcătoare, umedă, cămaşă germinaţiei.

Dar nouă, acum şi aici, nu ne pasă! Nu ne pasă, fiindcă, într-o lume a degringoladei totale, avem câţiva stropi de certitudine. Şi această certitudine este vibraţia, TRĂIREA – emoţia aşteptării a ceva… imaterial, indicibil, dar minunat, prin culoare şi sens. Culoarea, total dezinhibată, pătrunzându-ne porii inteligent, rafinat, persuasiv, ademenitor şi fermecător, printr-o anume, foarte specială, inocenţă a privirii, comparabilă poate, cu traiectoria mirată a creionului strâns tare, tare, în mânuţa de copil. Copiii nu au inhibiţii, ştiţi. Spun şi fac lucruri… trăznite. Cel puţin aşa consideră oamenii mari şi serioşi. Vai de ei! Când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit, spunea Brâncuşi. Iar un artist care nu mai e copil ar fi bine să se ocupe de altceva!

Raluca se joacă. Şi se joacă atât de frumos! Blaga spunea, parcă: „să joci popice cu planetele”… Cam aşa! Tablourile ei sunt plin de sori, de stele, de izvoare – ori poate de discrete urme ale lacrimii, căci unele flori au şi ghimpi. Se joacă Raluca, ore şi zile, şi nopţi, se simte acolo, în pânză, un tremur, ca în muzica lui Debussy, ori ca în pânzele lui Seurat, ori ca la Barbizon, dar, pardoxal, mă gândesc şi la clipa când s-ar putea îndrăgosti de plutirile lui Chagall ori de geometriile lui Paul Klee sau Vassarely. Nu că ar coborî de acolo, deşi fiecare dintre noi coborâm din „mantaua” cuiva, ci fiindcă, temperamente artistice fiind,  ne îndrăgostim, în fiece secundă, de frumuseţe, oricât de diferite ar fi formele ei. În plus,  dincolo de vibraţie, în pânzele Ralucăi, ca şi în fotografiile ei, se simte, se vede fericita împletire a unei memorii genetice, moştenite de la părinţi cultivaţi, cu IQ-uri remarcabile, cu o sensibilitate lucid convertită între barierele, nescrise, ale gestului artistic de cea mai bună calitate.

Raluca Moisoiu este un artist adevărat. Ea se caută încă, nu fiindcă e tânără, ci fiindcă aşa e firesc. Cel care nu caută veşnic izvoadele fermecate ale vieţii, ale TRĂIRII, e trist şi sărac, incapabil de a dărui şi de a se dărui. Iar aici avem un artist generos, care ne-a umplut sufletele cu frumuseţe, culoare şi lumină. Îi mulţumim!

 

 

Reclame