Petruş Andrei: „Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ” – Alexandru Lazăr

Petrus AndreiÎn urmă cu trei săptămâni, pe 9 martie 2013, am avut deosebita plăcere şi rara emoţie de a-mi întâlni prin Bucureşti anii adolescenţei mele în persoanele distinsei şi frumoasei doamne Rodica (Covrig) Lazăr şi a actorului  şi profesorului universitar dr. Alexandru Lazăr: doamna Rodica, fostă colegă de liceu la Colegiul Naţional ,,Petru Rareş”, o frumuseţe blondă cu cosiţe, o dantescă ,,donna angelicata”, precum va fi fost iubirea adolescentină eminesciană şi domnul Alexandru Lazăr, tânăr actor la ,,Teatrul Tineretului” de curând înfiinţat, sub direcţia lui Ion Coman.

După schimbul de emoţii, a urmat schimbul de cărţi: eu le-am dăruit amabilelor şi ospitalierilor gazde ,,101 sonete” ( Editura ,,Sfera”, Bârlad, 2007) şi ,,Fântâna şi izvorul” (aceeaşi editură, 2012) iar domnul profesor universitar dr. Alexandru Lazăr mi-a oferit cartea ,,Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului” (Editura ,,Nona”, Piatra Neamţ, 2003).

Lectura empatică a cărţii domniei sale dedicată Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ m-a făcut să retrăiesc unele dintre cele mai plăcute momente ale vieţii. Pasiunea mea pentru teatru a început încă din copilărie când îmi lipeam  urechea de difuzorul de la care se anunţa ,,Teatru la microfon”, lăsând întotdeauna să se răcească cina. Pot spune că am asistat la naşterea Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, anii de liceu (1960-1963) fiindu-mi nu  ,,cimitir al tinereţii mele”, cum susţinea Bacovia, ci dimpotrivă cei mai frumoşi ani: ,,Liceul meu mi s-a părut/ Nu ,,cimitir” al vieţii mele/ Ci locul primului sărut/ Şi-al primului avânt spre stele.” Ca spectator fidel, nu ştiam mai nimic din culisele spectacolelor care mă înălţau în al nouălea cer. Când tinerii actori ieşeau la plimbare în parcul din faţa centrului istoric, după istovitoare ore de repetiţie, noi, cei câţiva elevi care căpătam bilet de voie din internat, îi urmăream de la distanţă, cu aceeaşi curiozitate şi cu aceeaşi dragoste cu care îi urmăream pe scenă: în ,,Nota zero la purtare” de Octavian Sava şi V. Stoenescu, regia Gabriel Negri, cu Traian Stănescu, Constantin Constantin, Alexandru Lazăr, Constantin Coşa, Ioana Manolescu, G. Popa Mijea, George Podhorski, Candid Stoica şi Nelu Manolescu (1961, 16 decembrie) sau în ,,Domnişoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, regia Cornel Todea, cu Cătălina Murgea, Candid Stoica, Traian Stănescu, Nelu Manolescu, Constantin Constantin, Sereda Varduca, Ana Cristi, Magda Podhorski, Constantin Coşa, Alexandru Lazăr, Ioana Manolescu, Mircea Pânişoară şi Dora Stoenescu (1962, 22 februarie) ori în ,,Jocul dragostei şi-al întâmplării” de Marivaux, regia Lucian Giurchescu, cu Ioana Manolescu, Ileana Stana Ionescu, Traian Stănescu, Constantin Coşa, G. Popa Mijea şi Radu Voicescu (1962, 19 iulie).

Din cartea domnului profesor universitar dr. Alexandru Lazăr, spectatorul de atunci şi cronicarul de acum află că spectacol nu înseamnă doar text, actori, scenă sau regizor, cel ce reprezintă arta teatrală, scenarist, responsabili cu recuzita şi mai ales, pentru că toate acestea ,,Trebuiau să poarte un nume” a apărut Ion Coman, directorul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ. El a fost un factotum: s-a preocupat, de la înfiinţarea Teatrului Tineretului de  alegerea absolvenţilor, de asigurarea locuinţelor pentru ei, de aducerea unor regizori de renume sau pe cale de a-l căpăta, ca Andrei Şerban, de pildă, dar şi de disciplina actorilor cărora le impunea prezenţa obligatorie cu un sfert de oră înainte de repetiţii şi cu o oră înainte de spectacol.

Numeroasele premii obţinute de tinerii actori ai Teatrului Tineretului atât în ţară cât şi în străinătate, ,,cronici peste cronici” ieşite de sub condeiul inspirat al unor scriitori avizaţi sunt dovezi ale talentului, muncii şi dăruirii interpreţilor dar şi ale abnegaţiei, ale priceperii şi ale dragostei pentru arta teatrală, toate aceste calităţi fiind ale directorului Ion Coman. Din Eden, Ion Coman poate spune, asemeni lui Iancu Văcărescu: ,,V-am dat teatru/ Vi-l păziţi/ Ca un locaş de muze/ Curând prin el veţi fi vestiţi/ Prin veşti departe duse/ În el năravuri îndreptaţi/ Daţi ascuţiri la minte/ Podoabe limbii voastre daţi/ Prin româneşti cuvinte.”

Ion Coman nu a făcut studii universitare dar a iubit actorii într-atât încât le asigura condiţii optime de locuit în timp ce el se mulţumea cu o garsonieră modestă; le acorda actorilor categorii şi prime iar ,,amenzile” pentru abateri de la disciplina aproape cazonă uita să le mai reţină din salariu.

Autorul Alexandru Lazăr, actor şi colaborator apropiat al directorului Ion Coman, a inclus în această monografie a unei personalităţi şi a Teatrului Tineretului mărturiile unor actori, regizori şi scriitori care l-au cunoscut îndeaproape şi l-au preţuit ca pe un ,,om între oameni”: Andrei Şerban, Alexandru Lazăr, Alecu Popovici, Ileana Stana Ionescu, Traian Stănescu, Dionisie Vitcu, Mitică Popescu, Valentin Urâtescu, Virgil Ogăşanu, Cornel Nicoară, Silviu Stănculescu, Boris Petroff şi mulţi, mulţi alţii.

Un om cu o inimă de aur, Ion Coman, rămâne în eternitate ca ,,Cel mai mare director de teatru” (Cornel Nicoară).

Datorez recunoştinţă autorului Alexandru Lazăr pentru această carte fiindcă a făcut să-mi bată inima mai repede, ca atunci când fanteziei mele îi creşteau primele aripi.

Ion Coman a murit într-un tragic accident de avion înainte de vreme, dar a murit mai întâi ucis de cei care i-au imputat o coroană dusă la o înmormântare şi care l-au destituit din funcţia de director. Marele actor Toma Caragiu când trebuia să moară într-un film i-a spus regizorului: ,,Iartă-mă! Nu ştiu să mor!”

Dar Ion Coman n-a murit. Inima lui bate în inimile actorilor de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. El e numai trudit şi, ca să-i treacă s-a aşezat puţin să moară-oleacă. Atunci ,,Când frunza oboseşte/ Şi cade la pământ/ Copacul dobândeşte/ O aură de sfânt./ Când puiul dezveleşte/ Culcuşul său din ou/ Un cântec se sfârşeşte/ Pornind într-unul nou./ Când noaptea fii-neacă/ Strângându-şi-i la sân/ Aceia care pleacă/ În cei ce sunt rămân.”

Lectura mea simpatetică a produs şi patru sonete pe care le dedic actorilor Teatrului Tineretului şi actorului şi profesorului Alexandru Lazăr, odată cu toată dragostea mea.

 

Actorul

 

  ,,Trăiesc în altă lume decât voi (…)

,,Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.”

                            Nicolae Labiş

 

Un om nu poate fi decât ce este,

De vrea mai mult, el poate doar în vise

C-atunci devine tot ce nu-ndrăznise:

Un crai sau împărat într-o poveste.

 

Astfel, dorinţele-mplinindu-ni-se

Cu ochii minţii ne-avântăm pe creste

Şi-ndepărtăm tendinţele funeste

Trecând uşor prin cerurile-nchise.

 

Sunt oameni înzestraţi c-un har anume

Ca să vedem, prin ei, o altă lume

Şi-n arta lor ei sunt nemuritorii.

 

Noi mergem să-i vedem seară de seară

Şi îi iubim chiar fără să ne-o ceară

De-aceea Domnul a făcut actorii.

 

 

Pe scenă

 

Pe scenă am văzut-o drept regină

Că-n faţa ei supuşii-ngenuncheară

Jurându-i că duşmanii or să piară

Şi-n jurul lor ea răspândea lumină.

 

 

După o vreme am văzut-o iară,

Plutind în rochia-i diamantină

La fel de maiestuoasă şi senină

C-un chip cum au statuile de ceară.

 

Cel care ne hrăneşte fantezia

Întruchipează toată poezia

Că el o singură menire are.

 

Actorul să nu stea la rând la lapte,

De-i ziua mare ori adâncă noapte

Să meargă pe o singură cărare.

 

 

Actorii

 

Cred că actorii-s altfel de fiinţe,

Nicicând nu-s dintre cele-obişnuite,

Au gânduri şi-nsuşiri nebănuite

Că sunt îndrumători de conştiinţe.

 

Pe scenă, toate cele-nchipuite

Dureri ori bucurii sau suferinţe,

Ori cele mai puternice dorinţe

Aievea-s toate iar nu măsluite.

 

Actorii sunt talente înnăscute,

Modele de travaliu şi virtute

Iar dintre ei lipseşte cabotinul.

 

Vă închinaţi şi-i faceţi loc pe stradă,

Privind în sine, n-are cum să vadă:

El e actorul, magicul, divinul.

 

 

 

Frumoşi actori!

 

Frumoşi actori! Să-i vezi, e o plăcere.

Iar jocul lor sublimul îl atinge

Încât chiar şi pe Toma l-ar convinge

Când vorba li-i alint şi mângâiere.

 

Emoţia mă prinde şi mă-nvinge

Că-n trestii de cuvinte ei pun miere

Iar şoapta lor devine adiere

Şi-asupră-le o lună albă ninge.

 

Arar eu am văzut aşa iubire

Cât arăta aprinsa lor privire

Soţia însă mai cu seamă soţul.

 

Atât de mult m-a răvăşit sceneta

Că-n roluri sunt: ,,Romeo şi Julieta”

Şi-n viaţă…li s-a pronunţat divorţul.

 

Reclame