Mihail Ciupercescu – versuri

Ziua Poeziei

Ar fi momentul azi să-ți spun cum te gândesc,
capodoperă ce n-ai fost încă pusă
pe piedestal, pe ape, pe firmament ceresc,
pe pânză sau într-o anume spusă.
 
În fața ta de basm romanticii-amuțesc,
natura însăși intră-n umbră și-i sedusă,
admiratori de-a valma se îngrămădesc
iubirea să ți-o pună caldă în mănușă.
 
Nu am stare, stau singur doar să te tânjesc;
cum de te-aș culege ca să te pun în vers
când curgi sau zbori ca nimenea lumesc
poemul meu de suflet devine un eres.
 
Ziua Pământului
 
Între toate planetele din galaxie Pământul are
norii albaștri și fulgerele albe
izvorul apelor cristaline vii
rotirea anotimpurilor ființării
relieful matematicii și poeziei
 
Pământul este
boxa cosmică a muzicii astrelor
nebuloasa iubirii și urii
capsula speranței și deznădejdii
naveta vieții și-a morții
 
De Ziua Pământului ar trebui
să aruncăm o privire cosmică asupră-i
să-l vedem precum casa părintească
la care râvnim să revenim
atunci când pornim să ne căutăm în lumea largă
 
 
 
 
 
 
 

 

Elegie

 
E-un zâmbet către mine, doamnă?
Sau este numai fantezia mea
c-o frumusețe tristă ca de toamnă
singurătatea nu mi-ar neglija…
 
E-un zâmbet tandru pentru fiecare?
Sau este doar deșărtăciunea mea
ce vede-n frumusețea tinereții tale
vârtejul unui vânt de catifea…
 
E-un zâmbet resemnat, ca să nu plângă?
Sau este numa-n agonia mea
că nimeni n-ar putea să înțeleagă
misterul ce îl porți pe fața ta…
 
E-un zâmbet rece, cald sau încurcat?
Ori e doar o dâră din visarea mea
că, de scutur norii ce s-au adunat,
vremea ar fi  mai bună, de nu s-o răzbuna…
 
E-un zâmbet ireal, ce mi se pare,
parte vie din re-creația mea
ce-mi joacă feste când mă uit în zare,
miraj de dor, dantelă de perdea!?
 
Zâmbetul tău este păcatul meu?
Sau e doar agonia-mi gata să mă stingă,
ce naște îngeri albi pe-al meu traseu
plutind peste ruine, prin praf – într-o oglindă…
 
Surâsul tău, lăcaș al fericirii mele
răpite când eram doar un copil!…
Privirea ta, oglinda izbăvirii grele
a unui orb ce vede într-un tril!…
 
Umbra ta, atât de răcoroasă
pe trupu-mi fierbițit scriind o după-masă,
mă va lăsa așa cum e, sfioasă,
să o resorb când sufletul mă lasă?…
 
 
 
 
 
NEBUNUL
 
Iat-un nebun! Un nebun! Un nebun, nu oricare,
un nebun care strigă-n neştire că-l doare. Îl doare. Îl doare…
 
Îl doare nu propria-i durere ce-o are,
ci-l doare
durerea lumii încojurătoare
ce nu simte durere nici pentru ea, nici pentru el…
 
Nu simte durere că-i toată numai putere
şi ar vrea, uneori chiar reuşeşte,
prin ea să arate că viaţa zdrobeşte,
loveşte năpraznic ghiulele de tun
şi-l face de-apururi, de-apururi nebun,
pe cel ce tresare doar ca să strige:
 
– Cum nu vă doare viaţa aceasta care se-nfige
în fiecare?!…
 
În jur ne-mprejmuiesc hotare,
zvâcnirille toate se frâng şi-s banale
când plouă de sus cu lacrimi amare!
 
Lucrul acestea pe nimeni nu doare?!…
 
Căci nimeni nu plânge!… Ici-acolo paiaţe
împart falsitate cu ambele braţe!
 
E plină lumea de hoţi şi de hoaţe!…
 
– Cum nu vedeţi
ce groaznic păreţi
atunci când grămadă
daţi buzna în stradă
şi faceţi cozi
criticându-i pe lorzi?
 
– Nu vi-i deajuns
că i-aţi pătruns
omului sărac
până-n stomac
somându-l să spună
că viaţa e bună?!
 
– Cum nu vi-i greu
cu gândul ateu
cruce să faceţi?!
 
Când vă prefaceţi?!…
 
Şi ţipă. Şi ţipă. Şi ţipă. Şi ţipă…
 
Dar cad cuvintele-i grele ca o frântă aripă;
de care ni-i frică…
 
Urlă-n neştire
ca ploia subţire…
 
Sărman cam prost
vorbind fără rost…
 
Parcă strigă tăcând
la noi în gând…
 
Nimic precis;
un biet proscris…
 
Dar ascultaţi!…
 
Se-aude-un nebun…
Un nebun… Un nebun…
Un nebun nu oricare:
 
Un nebun care strigă într-una că-l doare…
 
 
 
Iluzionare
 
Mi-ai scos sufletul dintr-un căpăstru
să-l redai libertății și vieții
cum unei păsări îi dai cer albastru
sau cum redai un vis dimineții
 
colivia mi-e haină de stradă
iar diminețile-mi sunt de coșmar
libertatea mi-o cânt în baladă
și viața mi-o beau amară-n pahar
 
mă scoți la lumină și-mi vine să zbor
și-aș zbura-n dimineți siderale
dac-alături mi-ai fi reperul din nor
o pală de vânt o rază din soare
 
m-ai scoate din iarnă în primăvară
ți-aș pune pe buze rouă să sorbi
e ultimul vis ce n-o să-mi dispară
e-o poză-n retina ochilor orbi.
Reclame