Carmen Ștefania Luca – versuri

Carmen Stefania Lucafetița cu pistrui

cizme roase de timp
șireturi putrede în căutarea zigzagului
haine împletite în culori pale
bătături crescute-n palme
mult prea devreme și mult prea adânc
șotronul s-a șters sub lacrimi
poate doar în minte mai tresare conturul
imaginea piere absurd
e doar o licărire dintr-o viață trecută
fetița cu pistrui acum adună primăveri
fir cu fir
la colț de stradă
pe-o cutie de carton așează culorile
să le vândă
pentru ceva firimituri de pâine
în frământări de mâini și de suflet
mai caută căldura mai caută lumina
crusta de gheață se topește greu
născocește un joc să uite de vântul rece
mișcarea tălpilor devine un dans
un dans pierdut în lumea visului de copil
care a uitat de leagănul din spatele curții
rugina înghite tot
nu mai lasă nimic să respire
zâmbește pierdut
zâmbește timid
de parcă zâmbetul e prizonier prin miezul ființei
departe de chipul măcinat de vremuri
mai răscolește pietrele
mai întinde un buchet
să treacă ziua
să treacă de frig…

la un moment dat

știi prea bine că timpul nu trece
tu ești cel trecător
ai obosit
toată viața ai întors clepsidre
ai potrivit orologii la ore exacte
să nu cumva
să nu cumva să pierzi o secundă
un moment o clipă nemăsurată
macadamul a devenit un traseu zilnic
ți-au spus doctorii că mișcarea te ține viu
pe lângă alte rețete de bătrânețe fără tinerețe
și antibiotice fără efect
și viu ești într-un trup aplecat spre moarte
bastonul și ochelarii nu le uiți niciodată
reumaticul și miopia fac tandem prin ființa fragilă
chipul creponat de-atâta durere
se topește încet
consumat de viață
culoarea din ochi e tot mai vie
albastrul de voroneț se scaldă-n cristalin
lacrimile izvorăsc ușor acum
când dorul nu-i decât o altă durere
când inima nu mai găsește ochiul să tresară
solitudinea îți macină ființa
mai torci amintiri pe-un ram de gând
poate că ziarele te mai țin la curent
cu pulsul societății în derivă
zâmbești pierdut
știi că timpul nu trece
tu ești cel trecător
aștepți să treci…

când tu…

m-am pierdut de tine

cărările nu mai duc niciunde

pustiul mă îmbracă în mantii lungi

cu franjuri de amintiri roase de pământ

am simțit cum mori puțin câte puțin

imaginile își căutau aripile s-alerge alte ceruri

ai murit la rădăcina sufletului când florile nu știau

în ce nuanțe să se mai nască

ai murit când primăvara

căuta trupul dezbrăcat de iarnă

vremurile șterg respirațiile

ca și cum n-au existat vreodată

o cruce mă ține pe verticală și se îndoaie

unisonul rămâne doar o poveste cu ”a fost odată„

țipă lumina din când în când

de sub pleoape

de sub măduvă de suflet

în zadar liniștea mă înconjoară

e o liniște de mormânt

în zadar

surâsul tău crapă un câmp pictat cu maci

o hartă indescifrabilă mă strigă pe nume
prin cotloanele sufletului acesta aproape barbar
dar eu respir o altfel de lumină
printr-o fantă nou-născută
din refrenul nopților și zilelor la un loc

astăzi strivesc minutele până la rupere
nu vreau să mai aud de puzzle-uri
slujesc doar timpul şi descompunerea lui
(împăturind trecutul până la ultima lege
caut ieșirea spre ce-am fost
şi tac durerea cât mă țin plămânii)
-știu că tu auzi doar a mia parte
din tremurul zadarnic al sângelui din noi –

te-agăți de frânghii să te prinzi de mine
singurătățile ne sapă șanțuri până dincolo de os

cafea fără zahăr

am ales o cafea amară în această dimineață
noaptea e înțepenită de polii ființei
culeg florile de gheață de pe marginea ferestrei
chitul e mâncat de mucegai lemnul e putred
vopseaua sare din toate părțile
dimineața se ascunde într-un soi de liniște
bulevardul își adună trecătorii
industria ”minunată” cheamă sufletele
pentru o coajă de pâine și-o sticlă cu apă
iluminatul stradal se lovește de zori
o șatră de câini împart un os
zgomotul alungă liniștea pentru alte nopți
bezna se decolorează încet și sigur
cerșetorul apare în colțul lui
fără pufoaică doar chircit de frig
fiecare cuvânt e identic cu cel de ieri
dacă aș avea certitudinea unui mâine
aș avea curajul să spun că totul va fi la fel
rutina crește ca volbura
mă sufocă fiecare pas fiecare cerc știut pe de rost
…………………………………………………….
tarabele domină bulevardul
iluziile se vând cel mai bine
la metru pătrat, la suta de grame
oricum și oriunde
amestec în cafea din când în când
amarul a devenit o parte din mine
speranțele se pietrifică sub talpa timpului
traiul ne înghite orizonturile
măturătorii stârnesc praful aiurea
gunoaiele zac în bătaia vântului primăvăratic
nepăsarea crește în fiecare moarte de suflet
cadavre vezi din ce în ce mai des și mai mult
fetița cu pistrui s-a refugiat în altă lume
a strâns câteva primăveri sub sfori ușor de rupt
pământul îi oprește privirea
cerul îi știe zâmbetul înainte de a-l naște
nu a învățat să ceară doar să aștepte
așteptarea-i o cafea amară
…rece și neagră…

Reclame

2 gânduri despre „Carmen Ștefania Luca – versuri

  1. Versurile acestei „fete cu pistrui” mi-au confirmat pertinenta asociere revelată în trinomul autoarei: Carmen = Poezie, Ștefania = Sfânt al Creștinătății și Luca = Evanghelistul…

Comentariile sunt închise.