Întâmplări cu Grigore Vieru

„Cinci minute româneşti”

În 1990, ziua de 1 decembrie fusese declarată Sărbătoare Naţională a României. Primiserăm, împreună cu Grigore Vieru, invitaţii speciale la manifestările de la Alba-Iulia.
Aşa ne-am pornit la Alba-Iulia în ajun, cu Anatol Chiriac la volanul unei maşini, acesta fiind însoţit şi de buna noastră interpretă Silvia Chiriac. La vama românească vehiculul ne este oprit de un colonel, care se pare că ne aştepta anume pe noi:
– Domnul Vieru?, ne ia el la întrebări. Domnul Dabija? Domnul Chiriac? Urmaţi-mă…
Ne urcăm pe nişte scări la etaj, intrăm într-un birou cu perdelele trase la ferestre.
Colonelul ne invită să ne aşezăm. Vieru, vădit indispus, se aşeză pe un colţ de scaun.
– …suntem invitaţi de Guvernul României, la…, încearcă Vieru cu voce stinsă să-l îmblânzească pe colonelul sever.
Acela deschide uşa grea a unui seif, umblă cu mâinile dincolo de ea, de unde auzim cu toţii clinchet de sticle şi pahare, scoate patru cupe zvelte şi o sticlă de şampanie, le aşază pe birou, apoi deschide sticla, umple paharele, ridică unul şi zice:
– Bun venit în România! E-e-e, d-apoi de când vă vânez eu, fraţilor! Am dat chiar ordin subalternilor mei să vă aresteze de cum vă vor vedea, şi să vă aducă la mine.
Zice, şi se prezintă:
– Colonelul Andrei, şeful vămii Albiţa.
Vieru devine pe dată altul, vocea îi e mai sigură, ochii îi zâmbesc, şi domnia sa precizează:
– …Suntem invitaţi oficial la manifestările de la Alba-Iulia şi ne grăbim…
– Care grabă, fraţilor?! Numai cinci minute! Şi mai destupă o şampanie.
Apoi s-a mai deschis una. Pe urmă în cabinetul îngust au mai intrat alţi lucrători ai vămii cu alte sticle. La observaţia mea, pe care i-am şoptit-o la ureche poetului, că ar trebui să ne grăbim, Vieru mi-a răspuns calm:
– Acuşica plecăm. În cinci minute!
Trec minutele, orele şi Vieru nu se mai grăbeşte nicăieri. Se simte, ca şi noi, bine între fraţi. În sfârşit, pe la prânz ne ridicăm de pe scaune. Când să ne luăm rămas-bun, colonelul zice:
– Dragii mei. am o rugăminte. La doi kilometri de Albiţa locuieşte maică-mea, care vă cunoaşte de la televizor, şi vreau să vă rog să trecem şi pe la ea… Doar pentru cinci minute!
Vieru aici e neînduplecat:
– Poate altă dată. Acum ne grăbim!
– Domnule Vieru, zice colonelul. Tocmai dumneavoastră, care aţi cântat mama, nu mă puteţi refuza…
Aici Vieru se uită la mine şi zice:
– Ce spui? Hai să trecem… Pentru cinci minute.
Urcăm în maşini şi ajungem peste câteva sferturi de oră într-un sat de lângă Huşi. O bătrânică, de cum îl vede pe Vieru, îl îmbrăţişează lăcrimând, ne sărută şi pe noi ca pe nişte fii, apoi fuge în beci şi scoate un ulcior cu vin…
După al doilea ulcior, nu uit să-i amintesc poetului nostru:
– Domnule Vieru, poate ne pornim…
– Acuşi. Mai stăm cinci minute.
Între timp se umple casa cu oaspeţi: profesori, ţărani, preotul satului e prezent şi el.
Pe la chindie ne luăm rămas-bun de la dulcea mamă a şefului vămii, dar când să urcăm în maşină, domnul Andrei ne zice cu durere în voce:
– Fraţilor! Am aici un suflet, îi zice Ioan Neamţu şi e mai-marele podgoriilor de la Huşi, şi dacă află că v-am avut oaspeţi şi n-am trecut pe la el măcar pentru cinci minute, risc să-l pierd pe cel mai bun prieten al meu. Eu vă rog. că e chiar în drum…
Vieru zice:
– Bine, dacă ne e tot în drum. Dar numai pentru cinci minute. Şi nici unui mai mult.
Urcăm în limuzinele noastre şi la ieşirea din Huşi intrăm în nişte vii îngheţate, unde într-un castel de poveste ne întâmpină cu un taraf de lăutari, cu foc de bârne care trosneau vesel într-un şemineu, o masă întinsă plină cu bucate şi cu mulţime de sticle pline, chiar stăpânul acelor podgorii, domnul Ioan Neamţu.
– E-he, se bucură el ca un copil. Conule Andrei, ştiam eu că ai să treci cu aceşti oaspeţi dragi şi pe la mine măcar pentru cinci minute. Mi-ai spus că moldovenii noştri sunt tare grăbiţi, dar m-am gătit şi eu pentru orice eventualitate. Şi iată că am avut noroc. Şi am invitat şi taraful lui Nea Gicu din Huşi aici la noi, şi l-am rugat şi pe părintele Mina de la mănăstire, care-i basarabean de la Grozeştii de pe malul Prutului, să bată clopotele în dungă ca la sărbătoare, zice şi ni se adresează nouă:
– Vă aflaţi, fraţilor, chiar pe locul unde era situat odinioară vestitul castel al lui Ştefan cel Mare. Aici Măria Sa şi oştenii săi se odihneau după lupte şi-şi refăceau puterile cu un vin de Frâncuşă. Vin care le place femeilor când îl beau bărbaţii.
Ne aşezăm la o masă din lemn cioplit, unde vinul şi vorba dulce ne fac să uităm unde ne-am pornit. Ioan Neamţu scoate din vinotecă vinurile cele mai rare şi mai alese:
– Acesta e o Busuioacă de Bohotin din anul 1947. Gustaţi-l, fraţilor, şi-o să simţiţi cum vă pişcă limba, semn că în anul acela a fost secetă… Acesta e un vin zis Grasă de la 1948, o să sesizaţi un pic de amăreală de la ploile abundente din acel an… Asta e Fetească de Huşi…
Şi tot aşa. Dincolo de geamuri întunericul e negru ca pâcla. Lăutarii cântă fără istov. Vinul umple paharele. Focul trosneşte a moleşeală. Şi nimeni nu se mai grăbeşte nicăieri. Pentru orice eventualitate, dincolo de miezul nopţii îi amintesc în şoaptă lui Vieru unde urmează să fim.
Poetul îmi zice cu blândeţe, şi mai şoptit, la ureche, să aud numai eu:
– Mai stăm un pic. Şi în cinci minute plecăm.
Pe urmă – vorbă bună, masă plină cu bucate, vin ales – până vedem că afară se crapă de zi, când dintr-odată Grigore Vieru îşi aminteşte că ne-am pornit undeva şi preocupat, ca un frate mai mare, ne dă poruncă:
– Gata! Plecăm, că se luminează de zi.
Pune mâna pe căciulă şi palton, dar înainte de a se îmbrăca, îl întreabă pe colonelul Andrei:
– Domnule colonel, în cât timp zici că vom putea ajunge la Alba-Iulia?!
– În cinci minute, domnule!
Neîncrezător, poetul mai pune încă o întrebare:
– Dar câţi kilometri sunt până la Alba-Iulia?
– Nici o mie, domnule!
………………………………….
Aşa am ajuns a doua zi, cu toţi oaspeţii noştri, la manifestările Unirii de la Iaşi. Oricum, până la Alba-Iulia ne-ar fi trebuit câteva „minute” bune de mers cu maşina. Exact cele „cinci minute” româneşti, cât am stat la Huşi ca să cunoaştem nişte oameni de care ne era dor cu mult mai înainte de a-i cunoaşte.

O întâmplare cu Mihai Cimpoi

Academicianul nostru îi telefonează poetului, care se afla la Bucureşti:
– Grigore, când vii la Chişinău?
– Poimâine.
– N-ai să treci pe la Academie zilele astea?
– Am să trec.
– Vreau să te rog, dacă intri pe la Eugen Simion, să-mi aduci basca mea, pentru că am uitat-o la el.
– Bine.
Peste câteva zile Vieru soseşte la Chişinău.
Cimpoi îl sună:
– Grigore, mi-ai adus basca?
– Nu. C-am uitat-o şi pe-a mea la Eugen Simion.
Acesta e Grigore Vieru: naiv ca un copil şi dulce ca o vitamină cu sâmbure amar.

Vieru – comerciant…

Prin 1990, un om de afaceri din Basarabia hotărâse să plimbe mai multe personalităţi cu o navă pe Marea Mediterană, ca acestea să vadă lumea. Dar a uitat să le dea şi ceva bani de buzunar, ca să fie pomana deplină. Aceştia cumpărau câte o sticlă de şampanie de la bufetul vasului, pe care o vindeau cu un dolar-doi trecătorilor în porturile unde ancora nava, ca să-şi poată procura şi dânşii o ilustrată sau un suvenir.
Vieru, cel mai lipsit de experienţă, s-a decis şi el într-una dintre zile să comercializeze o sticlă de şampanie „Cricova” în piaţa din Istanbul. A umblat câteva zile cu sticla de şampanie într-o pungă. Până într-o zi, când a observat un turc care i-a inspirat ceva mai multă încredere, a scos sticla de şampanie şi de bine ce a deschis gura ca să i-o propună, aude lângă el:
– Domnule Grigore Vieru, aţi putea să ne acordaţi un autograf?!
Erau nişte fete de la noi.
De emoţie, poetul a scăpat sticla jos, aceasta făcându-se ţăndări.
Odată cu ea a luat sfârşit şi scurta experienţă de comerciant a poetului nostru.

Vârstele lui Vieru

Pe un mare poet îl recunosc mai întâi colegii de breaslă a fi mare, apoi – şi cititorii (cazul Bacovia ş. a.). Pe Grigore Vieru l-au recunoscut ca mare mai întâi cititorii.
Un coleg mă întreba, când poetul era în floarea vârstei, dacă Vieru trăieşte. „Mă mir”, mi-a zis acela când i-am spus că e viu. „De ce?”, l-am întrebat.  „Fiindcă eu am crescut cu versurile sale, cu ele au crescut copiii mei, şi-acum şi pe nepoţi mi-i leagăn tot cu ele…”.
Vieru avusese şi vârste, pe când – şi acesta e lucrul cel mai important pentru un scriitor – poezia lui n-a avut niciodată vârstă.
Or, poezia lui se adresează copiilor de ieri, de azi, dar şi celor care încă nu s-au născut.

Nicolae Dabija

literaturasiarta.md

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Grigore Vieru și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.