Eternul feminin – poesis şi creaţie

Bunica
 
Ţi-e faţa brăzdată,
        de şanţurile durerii.
Ţi-e părul albit,
        de povara anilor.
Ţi-s buzele subţiri,
       de mânia tăcerii.
Ţi-s ochii adânci,
       de mulţimea dorurilor.
 Dar sufletul ţi-e plin,
       de harul Iubirii,
       revărsat asupra  Tuturor…
 
Nostalgie
 
Ea trece pe stradă făcând paşii mici
şi simte în ceafă, în spate, pe-obraz,
privirile celor ce grav o condamnă:
Păr verde?!…Păr verde?!…
s-aude ecoul.
 
Ea merge înainte –
şi vântul pribeag îi mângâie părul…
„-Ce verde închis!?…E pădurea?!
uimit îşi pune-ntrebarea..
Iar fata, încet îi şopteşte:
„-Pădurea e-n sufletul meu,
mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd,
şi numai suflarea ta ştie să mângâie,
Pădurea din părul meu.”
 
 
 
 
Emilia Ţuţuianu
 
 
411059_283214355082963_2067732719_o ***
         
Scrisoare
 
 
 
      Îţi scriu …
deşi nu ţi-am mai scris vreodată
 degetele tremură sub umbra tăcerii,
 
 
ştiu că în altă viaţă
am fost o pasăre albastră
ce-şi avea cuibul într-o casă
îmi amintesc cum dormeam
cu frică prin nopţile grele,
 
îmi amintesc de zborul înalt
de privirile altor păsări,
îmi amintesc de oameni,
de copii lăsaţi singuri acasă,
îmi amintesc totul…
 
Nu e un vis,
trebuie să-mi amintesc de mine,
să ştiu de unde fiecare bucurie,
de unde fiecare clipă de tristeţe…
 
cu ochii închişi alint vântul
la fiecare atingere,
te întrebi de unde nepasarea
atunci când mai privesc o floare,
dar ea vine din mine,
deşi sărut pământul de rugină
să dau cântec primăverii,
florilor parfum de rouă,
nimic nu se întâmplă,
pământ pentru mine,
apă pentru tine,
foc pentru noi
şoptesc cuvintele vremii
încărcate de bocete lungi,
dar timpul păstrează… inima ruptă de zăpadă
 
îţi amintesc, nu e un vis,
acum plutesc fără să mişc
nimic din trupul meu sărac,
nu mai tresare la atingeri
cerul coboară peste mine
şi nu pot să-ţi spun
cât de mult… depind de tine.
 
 
Atinge pământul
                  
 
Atinge pământul!
cu degetele strânge firele rupte,
din răsuflarea unui înger culege o rugăciune
să-ţi fie călăuză în lumea ta nebună;
 
Atinge lumina pură!
perdelele de stele îţi vor împleti o pelerină,
bobiţele de lacrimi să le numeri
din crengile uitate să-ţi faci cunună.
 
Învaţă din fiecare frunză;
din cea mică învaţă iubirea,
ea creşte, mereu trebuie îngrijită;
din cea mijlocie învaţă curajul
chiar dacă stropi de ploaie iţi taie calea
nu te opri, mergi înainte;
din cea mare învaţă să ierţi,
sufletul prea plin de strălucire
îţi va arăta calea spre modestie;
 
Atinge cerul!
norii să-ţi curgă printre degete
să te fulgere iubirea divină
din leagănul curcubeului să-ţi prinzi rădăcina;
 
Atinge lumina!
fiecare strop din ea îţi va da fericirea
firului de iarbă când vine primăvara;
Atinge pământul şi vei simţi iubirea.
 
 
 
 
               Mara Manolache
 
 
415547_278968978840834_631649828_o***
 
aş vrea…
 
Aş vrea să te pot privi când dormi
şi lacrima-mi să cadă pe obrazul tău…
O pală de vânt aş vrea să fiu,
în păru-ţi să mă joc mereu….
 
Să te privesc aş vrea când plângi,
să sorb nectar din lacrima-ţi ce cade…
Să vii la mine…să ajungi….
să-mi dai obrazu-ţi care râde…
 
Vreau doar o clipă să îmi dai…
din prea grăbita ta viaţă,
să-i împletesc cununi, şi-o stea
să-i pun la gât,pe-un fir de aţă…
 
Mă lasă tu nemuritoare
să fiu măcar la talpa ta.
Sa-ţi fiu pe arșiță …o boare…
tu,fii măcar…stăpâna mea.
 
Lumina-ncet, încet strecoară
săgeţi în colivia mea…
Nu sunt nici stea şi nici o boare…
eu sunt…o mică păsărea.
 
Un pițigoi…sau guguştiuc…
un stârc oi fi?…sau cucuvea…
Nu știu…ce importanţă are
atunci când el…iubește-o …ea?
 
Civilizații se destramă…
şi lumi se-ntorc de-a-ndoaselea …
însă iubirea e o armăşi-un scut…
şi pentru el…şi pentru ea…
 
 
aşez peste tine aripa mea  
 
 
așez peste tine aripa mea
glasul tău ,
vânt de primăvară
mângâiere dulce
tandrețe nesfârșită …
te caut
te caut
şi ..
pipăi cerul cu dorinţe
absurde şi vinovate

scormonesc după mirosul tău
până îmi amorţesc nările
nu vei şti
poate niciodată
nici lacrima mea
şi nici dorinţa
mute vor rămâne
aşa-s blestemate
 
 
Eugen Chvala
 
***471681_328001947270870_1566156781_o
 
 
 
Duet
 
 Tu mâna pe un ochi de-ai pus
nu e destul ca soarta s-o înfrunţi,
e blestemată fir-ar ea fie
te închidă în ochiul veşniciei.
 
Oricât de mult te-ai strădui apoi
n-ai cum fii în număr doi,
a ta ursită e pe veci pierdută
iar gândurile singur le strămută,
 
de pe-o orbită, pe o alta,
de la un gând, la alte gânduri,
navigator printre contexte
sfârşind ca simplu muritor,
într-o poveste!
 
Eu nu-mi doresc deloc această stare,
vreau doar fiu în viaţa de acum
dar şi-n cea viitoare
într-un duet,
un cuplu al iubirii ancestrale!
 
 
 
 
 
Chemarea timpului Aud chemarea timpului
într-o
existenţǎ care nu este a mea.
Navigator
pe apele Styxului
îmi
odihnesc privirea pe ternele valuri,

cernind amintiri şi vise necontenit,
orbercǎind
printre trupuri pǎgâne!
Trecutul
se leapǎdǎ de mine, de noi,
într-un
viitor incert, orfan de icoane!

Prezentul nu vrea ne mai ştie,
iar
speranţele noastre deşarte
fluturǎ
flamuri neştiute în noapte,
mângâindu-ne
trupurile fum!

La cumpǎna dintre ziuǎ şi noapte
nisipul
clepsidrei macinǎ timpul,
alintând
aurora cu brizǎ de mare,
însângerând
zarea, nǎscând curcubeie!

Punte de suspin între cer şi pǎmânt,
iluzia,
e rouǎ pe frunza cea nouǎ,
fluture
de vis, încunutat cu dorinţa
atât
de simplǎ şi-atat de departe! 


 

 
Rodica Cernea
 
 
474413_356390361098695_942719691_o ***
 
 
Timpul este un poem
 
 Poate ascultând curgerea vremii
în poeme albastre,
mă întreb unde se ascund iubirile?
Ce se-ntâmplă cu magicul lor parfum?
A rămas în aşternuturile albe,
sau s-au rătăcit pe sterpe cărări,
unde iubiţii,
au între palme răceala unui poem
care s-a scris demult?
 
 
Spune-mi cine sunt
 
Am crezut că ştii
cine sunt.
Eu mă credeam,
deopotrivă că sunt
şi umbră şi fiinţă.
Până când mi-am dat seama
că-n oglinda timpului
nu eram mai mult decât
un strigăt,
un hohot de râs,
o rochie albă,
o flacără de lumânare,
un ou roşu,
o bucăţică de prescură,
un ochi de lumină.
 
 
Mariana Gurza471781_348794335191631_1261749039_o
 
 ***
 
 
 

 
Podul verii 
 
 
peste-un galben spumos, 
fierbinte, către departe 
se vând aici 
cântări şi zile cu răsuflarea tăiată 
întrebări sibilinice, 
căni cu apă neîncepută… 
negustorii 
meşteri în vorbe stăruitoare 
scot la vedere ferestre 
prin care se ivesc ploile 
fertile, relative 
copacii, pe maluri, 
umbresc o singurătate verde, 
cosmică, 
o punte aburoasă 
transcende lunatecă peste noi 
inima însăşi, 
în echilibristică 
de-a lungul, de-a înaltul 
ştie 
preţul celor vândute 
la Podul Verii 
până când cade 
lama îngheţului.
 
 
 
Exotica II
 
Lume pestriţă, ameţitoare
pe străzile vii,
departe, marea
şi-o câmpie
cu iarba veche
sub ea, îngropate
jurăminte stranii
câţiva elefanţi
pe-o scenă roşie
ca un pariu periculos 
îţi aruncă potolit 
de pe trompe,
cuburi portocalii
verzi, albastre
e ziua datinei
când
norii sorb din privirea
localnicilor
poveşti de viaţă
ofranda
unui zeu misterios
bolnav de rugină
şi drum
soarele trece prin noi
ca o minge de ping-pong
arzândă.
 
 Veronica Balaj
***177861_345236345547430_143072824_o
 
 
 Femeie…
 
Ce mamă te-a purtat în pântec?
Ce Zeu i-a’nsămânţat rodirea?
Şi care dintre Sânziene
Ţi-a pus în scaldă… doar iubirea?
 
Eu zic că, poate-a fost Apollo!
Şi ea… zeiţa Afrodita!
Tu ești precum e spuma mării
Şi din priviri trimiţi ispita!
 
Oricum  nu pari a fi femeie,
O pământeană’ntre femei
În jurul tău roiesc luceferi
Şi jertfe faci chiar printre zei.
 
Aş vrea să fi  nepieritoare…
Iubirea să ţi-o simt din plin.
Căci, merităm toate acestea
Iar eu, la chipul tău… mă-nchin!
 
 
Sub ramura de măr
 
 
Din flori dalbe, flori de măr
Aş vrea  să-ţi împletesc cunună
Şi s-o aşez pe fruntea ta
În nopţile cu lună plină.
 
Şi din livada cu mulţi  meri
Flori dalbe, flori de măr,
Să-ţi scutur ziua –ncetişor
Flori dalbe,flori de măr.
 
Să-ţi ningă lin pe al  tău păr
Flori dalbe flori de măr
Iar eu să te iubesc cu dor
Flori dalbe ,flori de măr.
 
Marin Toma
…………………………..337549_253870241350708_279687025_o
 
 
 
Fără ea
 
 Departe de sfaturile măicuței mele,
 Pașilor mei li s-a făcut dor de ele,
 O strig, de peste oceanul cu ape,
 Că ea îmi aude tristeţea din șoapte.
 
 Mă rog, atât cât credința mă ajută,
 Către cerul, prin care ea mă ascultă,
 Am sufletul îngenuncheat de durere,
 Nimeni va şti cât voi suferi, în tăcere.
 
 Îi scriu că mi-e dor, cu lacrima mea,
 De poveştile ei, cu care mă adormea,
 Că mă trec fiori, mi-e teamă, nu pot
 Să trăiesc o clipă fără să o mai văd.
 
 Of, ce greu voi găsi fiecare cuvânt,
 Când voi rămâne singur pe pământ,
 Voi fi atât de fragil, ca firul de ață,
 Fără lumina ochilor ce mi-au dat viață.
 
 Implor și destinul să nu o găsească
 Ceasul să uite de ea şi să se oprească,
 Până când luna şi stelele toate vor plânge
 Și razele soarelui, încet, încet se vor stinge.
 
 Când lumea întreaga se va fi dus demult
 Și draga măicuță peste toate va fi trecut,
 Atunci și poate nici atunci nu voi putea
 Să trăiesc, o zi în plus pe pământ, fără ea.
 
 
Iubita îmi caut desculţ
 
Iubita îmi caut desculţ printre fulgii de nea,
Cristal de lacrimi, din ochii blânzi, șiroiau,
Cu părul vâlvoi, călca prin zăpada virgină,
Cu gleznele goale şi pielea ei fină.
 
Se lasă cu seară şi-n viscolul valuri
O caut prin vise ce ating idealuri,
Pe albul curat văd urme de negru pătat
E tot mai departe, departe de sat.
 
Mi-e teamă să nu mă uite şi-aş vrea
Să vadă ca o caut, nu pot fără ea,
Grăbesc pasul şi tot ce-mi doresc,
Să nu se ascundă, să vrea s-o găsesc.
 
O strig ne-ncetat, e singură-n frig,
Trag aer în piept şi iarăşi o strig,
Cu speranţă-narmat mă încurajez
Că ea şi-ar dori s-o îmbrăţişez.
 
Mă-ndrăgostesc de urma paşilor ei, de dor,
Rugându-mă s-o găsesc până mor,
Cu săruturi calde să-i şterg lacrima,
Iubita îmi caut desculţ printre fulgii de nea.
 
 
Mihai Macoveanu396976_253868348017564_1792888642_n
 

*

picturi de artistul plastic Alexandru Panatta Codreanu
 
 
466282_284397341631331_127592688_o
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.