Constantin Enianu – Convivencia

Constantin Enianu

Există o civilizaţie uitată a Europei, cosiderată o civilizaţie a toleranţei religioase, a unei culturi şi ştiinţe remarcabile. Este povestea Islamului pe meleagurile Europei. Pentru a descoperi impactul profund al Islamului asupra artei, ştiinţei şi filosofiei europene, e necesar a străbate istoria Spaniei, Siciliei şi Franţei, căutând dovezi ale unei civilizaţii pierdute, care-şi depăşea cu câteva secole epoca. Vom găsi oare şi experţi în domeniu ce pot desfiinţa ideile preconcepute ? Să fim optimişti. Chiar unul dacă amintim, e un câştig pentru umanitate.
               Cei mai mulţi europeni cred că civilizaţia lor are rădăcini greceşti şi romane, care s-au pierdut în Evul Întunecat şi că Renaşterea a fost, în sens propriu, renaşterea culturii greceşti. Asta se crede, însă lucrurile nu sunt atât de simple. Există un capitol din trecutul Europei (Creştinătăţii), care spune cu totul altă poveste.

 Acum 14 secole, musulmanii au pornit spre Vest, din Orientul Mijlociu. În următorii 800 de ani s-au stabilit în Spania. În acea perioadă ei aveau să influenţeze profund civilizaţia şi istoria europeană. Povestea a început în secolul VII, când o nouă religie, Islamul, a unit neamurile arabe, care au pornit să cucerească lumea. În secolul VIII, îşi formaseră un imperiu uriaş şi dobândiseră toată cunoaşterea Antichităţii. Spania secolului VIII era stăpânită de barbarii vizigoţi şi doar 12 Km de apă îi despărţeau de triburile berbere din Maroc. În anul 710, musulmanii au trecut marea şi au învins armata vizigotă. În cinci ani, ei au colonizat Spania, pe care au numit-o Al Andalus, iar capitala a fost stabilită la Cordoba, cel mai dezvoltat oraş din Europa medievală, care rivaliza cu cele din Orientul Mijlociu în artă, ştiinţă şi cultură. Moscheea a fost primul monument în cinstea acestei civilizaţii luminate. Unul dintre iluştrii fii ai Cordobei, a fost filosoful şi medicul arab Ibn-Roşd, latinizat Averroes. Scrierile sale aveau să uluiască Europa. Al Andalus a fost dezbinat în mai multe oraşe-state, după ce a trecut prin lupte aprige, Toledo fiind unul dintre acestea, ca exemplu de toleranţă religioasă şi ca centru al ştiinţei şi învăţăturii. Aici veneau savanţi din toată Europa, printre care şi englezul Michael Scot. În Granada, palatul Alhambra e considerat cel mai frumos exemplu de arhitectură musulmană din Europa. În Evul Mediu, Al Andalus reprezenta apogeul ştiinţei şi culturii. Dar în 1085, istoria s-a schimbat. Alfonso al VI-lea a cucerit Toledo, începând Reconquista creştină în Spania. Creştinii spanioli cucereau oraş după oraş din Al Andalus. În restul Europei, se impunea o nouă putere: normanzii. În 1066, William Cuceritorul a invadat Anglia. Dar în Mediterana, doi fraţi, Robert şi Roger Guiscard, începeau să cucerească oraşele siciliene. Ce i-a impresionat pe Alfonso şi urmaşii lui i-a impresionat şi pe normanzi în Palermo. Ei au găsit acolo un oraş al artei, ştiinţei şi arhitecturii.

În 827, în apogeul puterii islamice în Spania, musulmanii au lansat o nouă invazie a Europei. 10. 000 de oameni au plecat din Tunisia pentru a cuceri Sicilia, aflată la răscrucea drumurilor comerciale dintre Est şi Vest. Ea avea să fie mereu disputată în lupta nu numai pentru supremaţia economică, ci şi pentru idei. În comparaţie cu invazia din Al Andalus, în Sicilia s-a luptat mult mai mult. A fost nevoie de 75 de ani pentru a supune insula, dar după victorie, musumanii le-au acordat creştinilor şi evreilor liberatea de a-şi păstra obiceiurile religioase. Aici musulmanii au stăpânit doar 200 de ani, deoarece în 1060, normanzii au invadat insula. Palermo nu are deloc grandoarea tăcută a Granadei, dar arhitectura oraşului e extrem de eclectică. Multe clădiri ce par islamice au fost ridicate de invadatorii normanzi, care erau fascinaţi de cultura arabă. Cucerirea oraşului Palermo de către normanzi face parte din folclorul local. Se poate vedea povestea la teatrele de marionete din oraş, cum ar fi, de exemplu, scena cu Robert Guiscard, fratele lui Roger, cei doi conducători normanzi care au cucerit Sicilia.

Arabii au adus în Sicilia irigaţiile, dezvoltând o bogată agricultură, iar întreaga Curte era o societate a culturii, literaturii şi ştiinţei. De asemenea la Palermo sunt cele mai bune fructe din lume. Cine intră în una din pieţe, crede că se află în Orientul Mijlociu, piaţa fiind aşezată pe locul unui fost târg arab. Fructele şi legumele de aici au şi denumiri arabe.

Regele normand Roger al II-lea, care era creştin, a fost atât de fascinat de cultura arabă, încât a construit în stilul ei. Preoţii l-au atacat vehement, numindu-l „sultanul botezat”. În Palermo poate fi văzută o mănăstire benedictină, construită pentru Roger al II-lea de către meşteşugari musulmani, pe locul unei foste moschei. Clădirea e, poate, cel mai bun exemplu de arhitectură islamică din Palermo-ul de astăzi. Şi aceasta fiindcă reprezintă produsul tuturor civilizaţiilor venite pe insulă. Sicilia era un adevărat alambic, unde se întâlneau greci, romani, bizantini, normanzi etc. Pentru a descoperi rămăşiţele islamice din Sicilia trebuie să înlături toate aceste straturi, pentru a arăta ce au realizat musulmanii aici în Evul Mediu.

Să privim biserica Martorana. Ea conţine mărturii ale trecutului, observabile doar de specialişti. Cupola conţine o reprezentare bizantină a Fecioarei Maria, care ajunge până la bază, mai jos de picioarele îngerilor. Friza este acum invizibilă, privită în pripă, dar, cu atenţie, pot fi zărite eventuale urme. Pictura fusese comandată de George de Antiohia, cel mai puternic nobil de la curtea lui Roger al II-lea, în secolul XII. Acesta a preferat ca inscripţiile să fie făcute în arabă, nu în latină, deoarece iubea această limbă şi chiar i se ruga lui Iisus în arabă. Aici există şi alte câteva mici indicii ale moştenirii musulmane. Rămăşiţele arhitecturale ale Siciliei musulmane sunt ornate cu inscripţii în arabă şi motive specifice, ca frunza de palmier, însă au rămas foarte puţine clădiri din epoca arabă a Siciliei. Oraşul Palermo e un oraş bizantin, după cum se poate vedea şi în biserica Martorana. În ea se găseşte o reprezentare murală cu Roger încoronat de către Iisus. Deci, nu Papa îl încoronează, ci însuşi Iisus. Această accentuare a puterii monarhului, spun specialiştii, e un concept arab. În Sicilia, cuceritorii normanzi au ajuns cam în acelaşi timp ca în Anglia, însă în Sicilia situaţia a evoluat complet altfel. Cuceritorii normanzi nu şi-au impus limba. Se ştie că în Anglia, în epoca normandă, se scrie poezie în franceză. În Sicilia, însă, se scrie poezie arabă. Normanzii au recunoscut cultura arabă drept cea mai avansată din epocă. Şi-au dat seama că, dacă folosesc această cultură pentru a-şi exprima ambiţiile culturale, regatul lor ar avea de câştigat. Se poate menţiona că e interesant că au asimilat şi cultura, nu doar învăţătura arabă, poezia italiană, de exemplu, născându-se în Sicilia. Poeţii lui „Dolce Stil Nuovo” din secolul XIII şi Dante însuşi au fost foarte influenţaţi de poezia siciliană. În multe privinţe, Sicilia e leagănul culturii italiene.

Curtea lui Roger al II-lea era printre cele mai strălucite din secolul XII. Roger vorbea fluent araba şi preţuia cultura musulmană. El a promovat o politică de toleranţă culturală. După modelul „convivenciei” andaluze, evreii şi musulmanii se bucurau de aceleaşi drepturi precum creştinii din Spania. Roger preţuia contribuţia acestora, nu numai în artă, ci şi în filosofie şi ştiinţă. Dintre toţi savanţii atraşi la curtea din Palermo, se remarcă unul, care era şi savantul preferat al regelui. În 1139, Roger al II-lea l-a invitat în Sicilia pe un musulman din Cordoba, numit Al-Idrisi. Acesta trebuia să-i facă o hartă a lumii cunoscute, cu explicaţii. Al-Idrisi a lucrat 15 ani la acest proiect, discutând cu mii de călători care veniseră la Palermo. În final, a creat aşa-numita „Carte a lui Roger”, cea mai mare lucrare geografică din epoca medievală. Cartea era, în primul rând, un atlas ce arăta că Pământul este rotund. Al-Idrisi a făcut un glob de argint ca să-şi demonstreze teoria. Savanţii arabi cunoşteau de mult asta, dar europenii se agăţau încă de ideea că Pământul e plat. Al-Idrisi a făcut şi hărţi de navigaţie, cu descrieri ale locului, surprinzător de precise, având în vedere că sunt făcute cu 350 de ani înainte de Columb. Despre Anglia se spune că e „prizoniera iernii veşnice”. Dar cartea e plină mai ales cu descrieri colorate din regiuni exotice. Ea e o parte esenţială din cunoaşterea arabă care a contribuit la modelarea civilizaţiei europene. Dar în Sicilia, „convivencia” s-a încheiat la moartea lui Roger al II-lea, în 1154, după care a urmat o perioadă de opresiune pentru musulmani. La sfârşitul secolului XII, ei plăteau taxe uriaşe, pentru a finanţa cruciadele împotriva Islamului, în Ţara Sfântă. Ajunşi în pragul sărăciei, musulmanii s-au revoltat, dar au fost zdrobiţi de către Frederic al II-lea. Imperiul roman de neam german a preluat coroana Siciliei în 1220. Frederic nutrea însă o pasiune perversă pentru cultura arabă. Exact în perioada în care îi alunga pe musulmani din Sicilia, îşi crea o bibliotecă uriaşă de texte islamice. Bibliotecarul lui era însuşi Michael Scot, savantul care tradusese texte arabe la Toledo. Când a ajuns la Palermo, Scot a adus cu el un manuscris de mare preţ, o lucrare a lui Averroes ce avea să cutremure Europa.

În 1222, campania de alungare a musulmanilor din Sicilia a atins momentul suprem. Rocca d’Entella e locul unde s-a aflat ultima frontificaţie musulmană şi de unde musulmanii au fost alungaţi definitiv din Sicilia. Arheologii de astăzi fac săpături în zonă pentru a descoperi ce vestigii musulmane au mai rămas în acest ultim punct strategic musulman din vestul insulei ce are o panoramă impresionantă. Aici se pot vedea ruinele palatului lui Ibd Abbad, ultimul conducător islamic din Sicilia, care a pus bazele unui stat independent în insulă. Frederic nu accepta ca în Sicilia să existe un stat musulman, întrucât aceştia erau consideraţi ca fiind nişte rebeli. Pe dealul de la Rocca d’Estella s-a descoperit locul unde se odihnesc ultimii musulmani din Sicilia. Bătălia pentru acest teritoriu s-a încheiat cu un masacru. Totuşi, Frederic al II-lea, autorul masacrului, e şi cel care a păstrat şi răspândit cultura islamică până la Paris. În timp ce musulmanii dădeau ultima bătălie din Sicilia, în nordul Europei se pregătea o altfel de luptă, de idei. Ea avea să fie declanşată de concepţia unui musulman din Cordoba, care urma să transforme Parisul în capitala intelectuală a Europei. Opera lui Averroes din Cordoba, tradusă de Michael Scot, a ajuns la Paris în secolul XIII, declanşând renaşterea clasică a Europei, cu două secole înainte de Renaşterea propriu-zisă. Pentru a descoperi impactul lui Averroes asupra Franţei medievale, în ziua de astăzi se poate afla direct de la moscheea din Cartierul Latin parizian. Moscheea a fost construită abia în 1920, iar stilul ei aminteşte foarte mult de moscheile andaluze. Istoricul şi filosoful Maria Menocal, de la Universitatea Yale, SUA, spune că mari lucrări ale filosofiei greceşti sunt acum traduse din arabă, limba în care fuseseră studiate secole în şir. Parisul, fiind capitala intelectuală europeană, devine locul unde creştinismul trebuie să se împace cu reintroducerea concepţiei ştiinţifice, aristotelice, aceasta nefiind doar un sistem de cunoaştere, ci şi o abordare asupra Universului, unde credinţa se confruntă cu raţiunea. Averroes a comentat rând cu rând textul aristotelic, iar comentariile lui devin sacre pentru intelectualii din secolul XIII. El a abordat o perspectivă conciliant-gnoseologică, „teoria celor două adevăruri”, văzând că adevărul ştiinţei contrazice deseori adevărul revelaţiei divine. Dar încercarea lui a avut un efect nedorit când aceste idei au ajuns în atenţia Bisericii. Clericii au interzis imediat lucrările lui Averroes şi Aristotel. Intelectualii din Paris au replicat, iar disputa a continuat ani de zile. Astăzi, Franţa încearcă să menţină religia în afara vieţii publice. O lege interzice simbolurile religioase în şcoli şi instituţii. Asta include şi jihad-ul, acoperământul pe cap purtat de unele femei musulmane. O tensiune pluteşte în aer faţă de anii anteriori. Se simte pe străzi, în mijloacele de transport în comun etc. Dacă explodează o bombă la Madrid, orice musulman e privit suspect la Paris. Islamiştii de azi visează la perioada medievală de bună convieţuire între musulmani şi celelalte etnii.

În Paris, există o clădire anume dedicată studiului culturii islamice, „Institute de Monde Arabe”, care reinterpretează modern arhitectura tradiţională islamică. Faţada reflectă cerul, la fel ca apa din palatul Alhambra. De aici se degajă şi relaţia dintre ştiinţa arabă şi cea a Renaşterii. Nu cere nimeni oamenilor din jur recunoştinţă faţă de civilizaţia arabă, pentru cine ştie ce contribuţii culturale. Important e să se cunoască istoria ştiinţei occidentale aşa cum a fost ea, pentru a înţelege istoria intelectuală a Europei. Ştiinţa greacă, considerată sursa a orice, fiind deja criticată şi corectată, a stat lângă o ştiinţă alternativă construită în lumea islamică, deşi unii oameni din Renaştere, considerau, probabil, ştiinţa arabă drept cea mai avansată în epocă. Cert e că ştiinţa arabă contribuise esenţial la ideile Renaşterii, deşi în zilele noastre nu se ridică la nivelul de atunci.

În Orientul Mijlociu, ştiinţa se luptă din nou cu religia, aceasta din urmă fiind o ideologie periculoasă în ziua de azi, deşi se consideră tot mai importantă ca luptă pentru identitatea oamenilor. Islamul a pierdut lupta pentru controlul societăţii, dar a câştigat în mintea oamenilor, ceea ce el consideră că e foarte important. De exemplu, femeile nu mai îndrăznesc să meargă la plajă… În Gaza, bărbaţii se duc la plajă, dar femeile, nu…

Creştinismul, islamismul şi iudaismul au convieţuit paşnic în Al Andalus, învăţând unul de la altul. În prezent, dacă îi vorbeşti unui musulman despre asta, el nu se gândeşte la „convivencia” şi la toleranţă culturală. Termenul îi aminteşte doar de o bătălie pierdută de Islam, adică de momentul când Islamul a fost alungat din Spania. Spania, Sicilia şi Parisul ne învaţă că istoria ideilor e strâns legată de istoria conflictelor, iar, de cele mai multe ori, oamenii ţin minte doar conflictele, nu şi ideile.

Spania, ultima cetate islamică în Europa, e locul confruntării finale din istoria Andaluzei: Granada. În Spania secolului XV, din Andaluzia musulmană nu mai rămăsese decât regatul Granadei. Ea era ameninţată de cea mai puternică alianţă creştină din istorie. O alianţă creată prin căsătoria dintre regina Isabella şi regele Ferdinand V. În caterala din Granada, se află o capelă dedicată Isabellei şi lui Ferdinand. Separat, ei guvernau două regate puternice, Castilia şi Aragonul, iar împreună, conduceau Spania. Ca şi palatul Alhambra, catedrala e un loc al opulenţei, deşi stilurile celor două clădiri sunt complet diferite. Aici sunt înmormântaţi Ferdinand şi Isabella. În 1469, căsătoria lor a unit Spania creştină împotriva lui Boabdil, conducătorul musulman al Granadei. Gravurile din catedrală, redau povestea marii lor victorii asupra musulmanilor. Cu o armată de 800.000 de oameni, Ferdinand şi Isabella au asediat oraşul timp de 18 luni, până acesta a căzut, în 1492. Victoria e sărbătorită şi azi în toate oraşele din Spania. Creştinii spun că le-au dat maurilor şansa să trăiască în pace, sărbătorile fiind ocazii de conciliere, deşi maurii nu cred în ele, deoarece ei consideră că întotdeauna au fost trataţi prost. După înfrângerea musulmanilor, primii care au avut cel mai mult de suferit au fost evreii. La patru luni după semnarea tratatului, au fost alungaţi din Spania – în afara unei mici părţi ce s-a convertit la creştinism –, iar promisiunile făcute musulmanilor, drepturile culturale şi religioase, aveau să fie încălcate în curând. În 1502, Ferdinand a ordonat un botez în masă al musulmanilor. Felipe Vigarny, autorul gravurilor din catedrala din Granada, a redat sugestiv suferinţele pe chipurile musulmanilor, care nu-i siliseră niciodată pe creştini să treacă la islamism. Mulţi au refuzat să se convertească şi au fugit în Sierra Nevada. În următorii o sută de ani, au avut loc numeroase ciocniri în munţi. Se spune că musulmanii au fost cel mai mult persecutaţi de consilierul spiritual al acestora, Tomas de Torquemada. El a fost cel care a distrus definitiv ideea „convivenciei”. Torquemada a înfiinţat Inchiziţia şi a declarat că creştinii nu pot trăi printre necredincioşi şi a cerut ca musulmanii să fie alungaţi, făcându-le viaţa imposibilă şi pe crestele munţilor unde erau refugiaţi. Li s-a interzis să vorbească araba, să-şi practice religia, să poarte costumele tradiţionale şi li s-a cerut să mănânce carne de porc. Pentru aceasta s-a înfiinţat şi poliţia „şuncilor”, destinată să vegheze la aplicarea acestei impuneri de alimentaţie.

Necredincioşii musulmani şi evrei nu trebuiau să fie legaţi de realizarea supremă a domniei lui Ferdinand şi Isabella: Lumea Nouă. În toată Spania există monumente care celebrează anul 1492, când Columb a plecat în prima lui călătorie. Aurul obţinut din teritoriile de peste Atlantic, a transformat Spania în imperiu colonial, iar întreaga Europă s-a îmbogăţit jefuind corăbiile spaniole. În Răsărit, însă, bogăţia şi influenţa musulmană au scăzut. Anul 1492 a însemnat sfârşitul unui imperiu şi începutul altuia. Atunci s-a format lumea aşa cum este şi azi: Estul privind către est şi Vestul, către vest. Două lumi ce-şi întorc spatele, înstrăinate şi ostile. Una în care Islamul e întipărit definitiv în civilizaţia europeană, ducând Europa dinspre Evul Mediu, către Renaştere. Musulmani, creştini şi evrei „vinovaţi” că au făcut ştiinţa şi cultura să progreseze, prin toleranţă şi dialog. Nimic nu ilustrează mai bine aceasta decât adevărata poveste a lui Columb. În realitate, Isabella i-a respins cererea de finanţare. Totuşi, regina a fost convinsă de Luis de Santangel, un evreu convertit la creştinism, care i-a vorbit în numele lui Columb. Un alt evreu convertit, Luis Cabrero, ministrul Finanţelor, a oferit banii pentru expediţie. Columb a studiat hărţi arabe şi a navigat cu ajutorul astrolabului perfecţionat de astronomii arabi din Toledo. Iar în călătoria propriu-zisă, a plecat cel puţin un evreu convertit: Luis de Torres, lingvist. Se zice că şi Columb era tot evreu convertit, fiind verosimil, din moment ce evreii neconvertiţi au fost alungaţi din ţară. Oricum, fără cunoştinţele arabilor şi evreilor, Spania n-ar fi ajuns marea putere colonială din secolul XVI.

Am străbătut aici o istorie uitată sau ştearsă deliberat din vina resentimentelor cauzate de conflicte religioase. Dacă tot ce rămâne de pe urma lor sunt fraze ca „Asta e ţara noastră !” sau „Ne-au alungat de aici !”, contribuţia oamenilor de atunci la cultură este pierdută, prezentul amintindu-şi doar bătăliile soldate cu vieţi umane dispărute în van. Însă, cântecele din Orientul Mijlociu şi flamenco, ascultate cu plăcere în spaţiul european, şi nu numai, ne arată astăzi că nu a dispărut şi „convivencia”…