Ioan Miclău – Versuri sisife ridicate spre neant

Cântec…
Ah, de unde bate vântul,
De acolo vine cântul,
Vântul sufla dintre fagi,
Cantecul din locuri dragi!
Vântul vine pe furis,
Cantecul pe langa Criş!
Eu ma-nnec Doamne de dor
Dupa o floare din ponor!
Aud vantul cum suspina,
Valul purtand unda lina,
Si pe soare si pe luna,
Astept dragostea* ta buna!
Vin-o dor ori vin-o moarte,
Dar mi-aduce-ti alta soarte,
La umbra de salcioara,
La cea veche carciumioara,
Unde flori o primenesc,
Unde-I vinul romanesc,
Iar Romanca poarte ie,
Asa cum imi place mie!
*Chemare

***

 

Dorul dintre tropice

Dupa atat  naduf in aer din al  verii zile calde,

Uraganul plin de pulberi fuge-n mare sa se scalde,

Dupa el tragandu-si norii mohorati si-ntunecosi,

Parca ar fi dragonii Chinei cu ochi negri,furtunosi.

 

Tunete ce-nfricoseaza o intreaga Emisfera,

Fierb oceanele in clocot, vapori norilor transfera,

Ia la nord de Capricorn curcubeiele pun salbe,

Marile mugind alearga a lor cai de spume albe.

 

Desteptand sinistra orga cu al mortii tainic cant,

Cerul parca plutea-n haos, panzele-si umfland de vant,

Numa-n departarea neagra minusculul punct tot creste,

E-o barcuta ce-n lumina fulgerelor se zareste!

 

Biata barca, pari un suflet ce-I izbit de-a vietii maluri,

Iar talazurile marii, – al popoarelor scandaluri !

Cat amar ar arde-n lume la o raza de lumina,

Doar sa vezi pe cer cum iese dintre nouri luna plina!

 

Ah, tu suflet de durere, cauti vesnica iubire?

Vroesti lumea sa se umple de respect si de iubire?

Au, nu stii ori cunosti oare din stravechile istorii,

Cum mandria si-ngamfarea se incununau cu glorii?

 

Cum eroii, stand la colturi si cersind o miluire,

Trebuiau si ei sa cante si s-aduca multumire,

Celora ce nici vazura gheara mortii in razboaie?

Celora ce lupi la suflet imbracau piele de oaie?

 

Nu vezi tu credinta noastra a multimilor de azi,

Cat putin facem, si, totusi ne vrem genii, ne vrem barzi?

Spuma vorbariei noastre e ca spuma de pe mare,

Si ca uraganul vesnic, cand strabate peste zare!

 

Dar tot vine barca, vine, improscata si stropita,

Ca un dor se zbate-n valuri, ca o dragoste-n ispita,

Pana ochiu se-nfioara de inalta-I stralucire,

De se minuna o lume cu-a ei trista omenire.

 

De pe bord o voce striga, glasuind prin guri de valuri,

Shuiera-n urechi si-n creer: Ti-am dat Duh cu multe haruri,

Unde, omule, ti-e capul? Unde gandul ratacesti?

De ce-n uraganul vremii nu poti viata-ti s-o privesti?

 

Uite, uraganul moare, lasand relele-i sa piara,

Intr-o clipa se-nsenina, ceru-i clar si marea-I clara-

Razele aduc lumina, lumea prinde adevar,

N-astepta suflete-al meu, sa te ia Isus de par!

 

Ci alearga-I inainte, chiar de-i drumul prea mult stramt,

Ti-a dat Duh cu multe haruri, nu te lasa de greu frant,

Caci Romanul nu-I plamada a scursurii migratoare,

Ci e plamadit de Ceruri cu o vatra si un soare!

 

Ioan Miclau Gepianul

 

 

Reclame

2 gânduri despre „Ioan Miclău – Versuri sisife ridicate spre neant

  1. Şi frumuseţea versului, şi profunzimea dorului, şi mesajul
    „Caci Romanul nu-i plamada a scursurii migratoare,
    Ci e plamadit de Ceruri cu o vatra si un soare!”,

    toate te fac să reciteşti bucurându-te din plin

Comentariile sunt închise.