Constantin Enianu: Un rău necesar – CIA

Războinicii invizibili ai Agenţiei Centrale de Informaţii au ajutat SUA să câştige Războiul Rece, dar pentru victoriile lor au plătit un preţ neaşteptat. Consecinţele nedorite ale operaţiunilor secrete au zdruncinat agenţia. Totuşi, nu le păsa de asemenea consecinţe. Timp de 50 de ani, CIA a fost mâna nevăzută a puterii americane, care a răsturnat guverne, a format armate secrete, a colaborat cu seniorii drogurilor şi a angajat asasini. Filosofia CIA este: „Daţi-le arme şi lăsaţi pe Dumnezeu rezolve“. Pentru a teroriza lumea este nevoie de „Central Intelligence Agency“(CIA).

În 1979, acţiunile CIA în lume a produs un recul (blowback) care a afectat americanii de rând: au fost luaţi 53 de ostatici în ambasada SUA din Teheran de către susţinătorii ayatollahului Khomeiyni. CIA, pe timpul preşedintelui Jimmy Carter şi a directorului Stansfield Turner, a fost luată prin surprindere de criza ostaticilor din Iran. Atunci s-a creat un moment de cotitură în atitudinea agenţiei faţă de terorism. A fost pentru prima dată când s-a înţeles că şi o superputere poate fi vulnerabilă. Timp de 444 de zile America a fost şi ea ostatică alături de cei captivi. Trei dintre ostatici erau ofiţeri CIA. Agenţia zdrobise facţiunile Iranului, dar CIA era în mâinile lor.
În 1953, câţiva ofiţeri CIA au obţinut prima victorie a agenţiei. Au angajat bande de iranieni pentru a zădărnici planul premierului Mossadegh de a prelua companii petroliere occidentale. Mulţi iranieni spun în prezent că a fost o greşeală îndepărtarea lui Mossadegh pentru a-l reinstaura pe şah, deoarece Mossadegh dacă nu dispărea, nu ar fi venit Khomeyni. Pot fi simple presupoziţii, însă în acele zile era necesar pentru politica americană de a scăpa de cel ce naţionalizase Compania Petrolieră Anglo-Iraniană. Mossadegh era considerat ticălos, egoist, lacom, arogant şi asuprea oamenii de rând. Astfel, CIA l-a readus pe şahul Iranului, Mahomed Reza Pahlavi Aryamehr, care era filo-american. În următorii 25 de ani agenţia l-a ajutat să rămână la putere. Cu aportul CIA, şahul a format pentru represalii poliţia secretă, Savak, care a torturat şi ucis mii de iranieni. Din vina acţiunilor CIA, furia împotriva Americii se făcea simţită pe străzile Teheranului.
În 1979, ayatollahul Khomeyni a iniţiat o revoluţie islamică care l-a înlăturat pe şah. Răzbunarea a luat forma unui atac asupra ambasadei SUA. Se poate subânţelege că pe vremea aceea CIA înţelegea suficient cultura Iranului, în sensul că acea mişcare religioasă dobândea avânt. Atunci, Khomeyni a iniţiat un „jihad“, un razboi sfânt, împotriva Satanei: SUA. Reculul s-a simţit din nou în anul 1983. Şiiţii susţinuţi de Iran au pus bombe la ambasada SUA din Beirut, cartierul general al CIA în Liban. Au murit aici 63 de oameni, din care 9 erau angajaţi ai CIA. Acum agenţia avea de-a face cu un nou inamic, greu de găsit, încă şi mai greu de distrus. Dilema era găsirea soluţiei eficiente. Represaliile violente puteau provoca un nou recul. Problematică era şi recrutarea agenţilor care să se infiltreze. Un agent infiltrat, putea fi pus în situaţia de a ucide un coleg pentru a fi cât mai cameleonic. Însă, CIA avea opţiuni limitate. Nu putea folosi aceleaşi tactici ca teroriştii. Iranul nu era singura problemă. Libianul Mu’ammar Gaddafi era „naşul“ terorismului în Orientul Mijlociu. CIA a înţeles cât de greu va fi să lupte cu el. Odată s-a reuşit a se amplasa de către agenţii americani a unui microfon, un dispozitiv de urmărire, într-un loc unde un grup de terorişti plătiţi de libieni plănuiau un atac terorist asupra unui avion civil. Microfonul era din păcate mai aproape de un frigider zgomotos decât de cei care vorbeau, faptul soldându-se cu o catastrofă aviatică. Timp de un deceniu oamenii lui Gaddafi au înfăptuit multe atrocităţi: de la atacul din aeroportul de la Roma până la masacrul de Crăciun în 1985, când au murit 19 oameni în aeroporturile din Viena şi Roma. Preşedintele Ronald Reagan şi directorul CIA William Casey au decis să reorganizeze agenţia de informaţii pentru a lupta cu terorismul. Preşedintele american făcea presiuni asupra lui Casey, cerând ca CIA să aibă rezultate mai bune în lupta cu terorismul. Agenţia s-a pus astfel pe treabă, elaborând un plan de acţiune: au reorganizat CIA creând secţia antiterorism. În plan se prevedea o nouă birocraţie şi o abordare mai agresivă.
În 1986, avioane americane au bombardat Tripoli şi reşedinţa lui Gaddafi, ca represalii pentru un atac terorist într-o discotecă din Germania. După această acţiune, preşedintele Reagan a menţionat: „Piloţii forţelor aeriene şi navale ale SUA au vorbit regimului libian în limba pe care Gaddafi pare s-o înţeleagă.“ Libia a susţinut că au murit 37 de civili, inclusiv fiica vitregă a lui Gaddafi, însă Gaddafi a supravieţuit. După concepţia Orientului Mijlociu, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, acea acţiune a fost considerată de către guvernul libian o datorie de sânge ce trebuia plătită.
În decembrie 1988, un avion Pan Am s-a prăbuşit la Locherbie, în Scoţia. Şi-au pierdut viaţa atunci 270 de oameni nevinovaţi. Vina a căzut pe libieni, deşi erau bănuiţi şi sirienii. Lupta cu terorismul a fost pentru CIA o şansă ca să recâştige încrederea după ani de zile de respingere. Dar aceasta însemna folosirea unor metode care puteau afecta agenţia. La începutul anilor ’80, pentru a lupta cu teroriştii şiiţi ai lui Khomeyni, SUA a apelat la un aliat periculos: dictatorul irakian Saddam Hussein. S-a ajuns la concluzia că pentru a scăpa de terorişti e necesară colaborarea cu ticăloşii, dar fără a se ajunge la înrudire cu aceştia…
În 1980, Saddam Hussein a început un război sângeros cu Iranul. Reagan şi directorul CIA au căzut la înţelegere în favoarea lui Hussein. Agenţia Centrală de Informaţii i-a oferit metode de spionaj pentru a purta războiul, iar în schimb i-a cerut să nu adăpostească terorişti. Lucru nerespectat de Saddam. După Războiul din Golf, eşecul misiunilor CIA s-a resimţit în continuare. Curzii mureau pe capete. Americanii se întrebau de ce nu este ucis încă Saddam Hussein. CIA, care plănuise asasinarea a cel puţin nouă lideri străini, a renunţat la tactică în momentul când Congresul a adoptat o lege împotriva ei, în 1975. Nu era vorba numai de etică, ci şi de faptul că în asemenea conjuncturi cea mai vulnerabilă persoană nu putea fi decât însuşi preşedintele SUA. Ameninţarea la adresa oficialităţilor americane s-a materializat în 1993, când un terorist a tras asupra unor angajaţi CIA, aflaţi în maşina lor la o intersecţie de lângă sediul CIA. Doi au murit şi trei au fost grav răniţi. Reculul uneia din victoriile agenţiei se făcuse simţit. Şi era, din păcate, doar începutul.
Atentatul de la World Trade Center din New York, în 1993, a şocat lumea. Terorismul sosise în America instaurând aici nesiguranţa. Atentatorii aparţineau unui grup de fundamentalişti musulmani. Capul operaţiunii era un veteran dintre mujaheddini, războinicii religioşi ai Afganistanului, susţinuţi de CIA. Toţi afganii posedă arme, de la guvernul SUA, şi trag unii în alţii. Afganistanul a fost ultimul teren de bătălie al Războiului Rece. CIA a ajutat mujaheddinii rebeli să învingă Armata Roşie. Pentru a-i ajuta pe afgani CIA a format baze de antrenament în Pakistan. Ofiţerii CIA i-au învăţat pe tinerii musulmani totul, de la a face bombe la a doborî elicoptere. Îndeplineau o directivă secretă a preşedintelui Reagan. S-a spus atunci „Asiguraţi ajutor, prin arme şi alte mijloace, poporului afgan pentru a rezista invaziei sovietice“. Dar nu s-a spus „Apoi asiguraţi-vă că la putere vin băieţii buni“. Deşi ordinele de a-i ajuta pe afgani veneau de la preşedintele Reagan, CIA trebuia să decidă care dintre facţiunile rebele avea să primească mai mulţi bani şi arme. CIA l-a ales pe Gulbadin Hekmatyar, un fundamentalist care ura Occidentul. Adepţii lui au intrat în atenţia lumii când au ars cu acid feţele femeilor musulmane care nu purtau văl. Problema e că în toiul unui jihad, la care participă 200 000 de „soldaţi ai lui Allah“, nu se poate spune care sunt băieţii buni şi care sunt cei răi. În ciuda avertismentelor, CIA a luat contact cu cele mai radicale facţiuni anti-occidentale. Neînţelegerile între afgani au fost ignorate, întrucât conta numai lupta împotriva sovieticilor. Războiul era sfânt şi pentru mujaheddini şi pentru CIA. Aveau în comun Islamul. Cu cât erau mai fanatici, cu atât erau mai zeloşi şi mai dispuşi să lupte cu sovieticii, iar agenţia asta voia.
CIA nu ştia cum sunt îndoctrinaţi războinicii de către liderii religioşi. Fundamentaliştii nu îndemnau adepţii doar să lupte împotriva sovieticilor, ci îi pregăteau şi pentru următorul război sfânt: împotriva SUA. Totuşi un ţel comun s-a atins, cu bani americani şi cu sânge afgan: înfrângerea Armatei Roşii. În 9 ani de război cu sovieticii au murit 1,5 milioane de afgani, iar 500 000 au fost schilodiţi sau răniţi. Nenorocirile războiului au întors mulţi afgani împotriva foştilor lor aliaţi. Mulţi dintre orfani nu au cunoscut decât războiul. Taţii lor au fost învăţaţi să ucidă şi au dispărut ucişi. Copiii lor sunt traficanţi de droguri sau fanatici fundamentalişti, având în faţă tot perspectiva implacabilă a morţii.
Cea mai recentă manifestare a fanatismului religios în Afganistan o reprezintă talibanii. În 1996, această facţiune a cucerit mai toată ţara, inclusiv capitala Kabul. Sub dominaţia ei islamică severă, femeile au fost date afară din fabrici şi şcoli, iar televizoarele, filmele, radiourile au fost distruse pentru a îndepărta tot ce era occidental. În urma războiului a încolţit o altă sămânţă, făcând din Afganistan principala sursă de opium a lumii. Unii lideri mujaheddini susţinuţi de CIA încă deţin multe din uriaşele câmpuri cu maci. Opiul e cea mai nouă armă a războiului sfânt împotriva necredincioşilor. Facţiunile combatante din Afganistan au destule droguri, bani, pregătire de gherilă şi arme sofisticate pentru a destabiliza zona şi a răspândi terorismul în lume. Arsenalul lor include şi rachete cedate de CIA. Pentru cei din CIA care s-au ocupat de campania în Afganistan, victoria asupra sovieticilor compensează cu mult reculul. În SUA tendinţa nu e de a recunoaşte că a ieşit destul de bine, ci de a-şi reproşa că nu le-au păsat de consecinţele nedorite, de faptul că a da arme fanaticilor va cauza apoi probleme. Un astfel de raţionament ar fi putut împiedica şi ajutarea Uniunii Sovietice pentru a învinge al III-lea Reich… Sovieticii s-au retras din Afganistan în 1989. Dar unii voluntari islamişti care au fost pregătiţi în baze de către CIA au continuat lupta în lume.
În 1995, veterani ai războiului sfânt afgan au pus bombe la o bază americană de pregătire din Arabia Saudită. Unii din acei oameni au părăsit Afganistanul şi au ajuns în metropolele lumii. După atentatele şi actele de terorism provocate de ei, mass media a dat vina tot pe Afganistan. Reculul campaniei a provocat primul atac terorist pe pământ american: atentatul de la World Trade Center, în 1993. Liderul spiritual al teroriştilor era şeicul Abdel-Rahman. Discursurile lui înflăcărate au inspirat mulţi tineri din bazele CIA. Alt războinic fanatic, Ramzi Yousef, a plănuit să arunce în aer sediul ONU şi tunelurile Holland şi Lincoln. Ca urmare a acestui război secret, mulţi se întreabă dacă reculul jihad-ului afgan se va mai face simţit.
Timp de 40 de ani, CIA a ajutat armata Guatemalei să poarte un război crud împotriva propriului popor. 100 000 de civili au fost ucişi şi 50 000 au dispărut, mulţi fiind aruncaţi în gropi comune. În 1954, CIA a organizat o lovitură împotriva liderului ales în mod democratic, Jacobo Arbenz. Arbenz iniţiase un program de reformă pentru a da pământ ţăranilor. Planul lui a neliniştit cel mai mare proprietar de pământ din ţară, o companie deţinută de americani. Preşedintele Eisenhower a trimis CIA la faţa locului, care a dat totul peste cap. După operaţiune s-au perindat un dictator după altul, un ticălos după altul. Nimic n-a mai fost cum trebuia. S-a numit „operaţiunea Succes“. Un guvern străin a fost în secret îndepărtat pentru folosul SUA. Dar reuşitei aveau să-i urmeze decenii de consecinţe nedorite. Generalii au etichetat orice împotrivire drept „comunism subversiv“. Protestele studenţilor, sindicaliştilor şi preoţilor maya au fost înăbuşite. Rebelii au ripostat printr-un lung război civil. CIA a ajutat la formarea temutului serviciu de spionaj gautemalez, G2, echipat cu dispozitive de ascultare, computere, clădiri adecvate şi personal numeros, eforturile fiind concentrate asupra grupurilor care erau împotriva guvernului. „Echipele morţii“ din America Latină au apărut în Guatemala în anii ’60 şi au persistat încă trei decenii. Datorită lor, au început să dispară oameni. Erau pur şi simplu luaţi de pe stradă de către bărbaţi înarmaţi, în maşini albe, care au fost cunoscuţi drept „mano blanco“. Victimele care nu mai reveneau niciodată, erau „dispăruţii“. G2 a format în toată ţara o reţea de camere de tortură şi gropi comune. Crimele în numele anticomunismului au devenit în Guatemala politică de stat. Politica „pământului pârjolit“ e un genocid împotriva guatemalezilor, mai ales a mayaşilor. Apa e otrăvită, pamântul cu recolte, pârjolit. Femeile sunt violate, familii întregi sunt închise în case şi acolo sunt arse de vii.
Acţionând în ambasada SUA, războinicii nevăzuţi ai CIA au sfătuit şi plătit unele autorităţi guatemaleze care aplicau politica „pământului pârjolit“. Liderii guatemalezi au învăţat tehnici de contracarare a rebeliunii la „Şcoala Americilor“ din Fort Benning, Georgia. Şcoala avea ca scop specializarea liderilor militari din America Latină, dar unii ofiţeri au primit manuale care promovau tortura şi execuţiile. În această şcoală, CIA recruta elemente din serviciile de securitate latino-americane. În anii ’60, lucrul cu aceste servicii l-a indignat pe Philip Agee. Acesta a părăsit CIA şi a devenit cel mai acerb critic al agenţiei. CIA a fost în legătură directă şi a oferit bani, pregătire şi sprijin de tot felul serviciilor secrete din America Latină. Printre absolvenţii şcolii s-au numărat colonelul Julio Roberto Alpirez, unul din capii G2 din Guatemala, generalul din Panama Manuel Noriega, traficant de droguri şi Roberto D’Aubisson, care a condus „echpele morţii“ din Salvador.
Lungul război civil din Guatemala a trecut aproape neobservat în SUA. Atrocităţile petrecute în Guatemala au dus la un scandal care a obligat CIA să admită ceea ce mulţi bănuiseră: că a colaborat cu agenţi străini pentru crime, răpiri, violuri şi torturi. În 1995, directorul CIA John Deutch a pedepsit 12 agenţi pentru că au apărat ofiţeri corupţi şi au trecut cu vederea încălcarea drepturilor omului în Guatemala. Indignând „Frăţia“, directorul Deutch a concediat doi ofiţeri superiori răspunzători de operaţiunile din Guatemala. În decembrie 1996, epoca începută cu lovitura CIA în Guatemala din 1954 se apropia de sfârşit. Ultimul şi cel mai lung război civil din America Centrală s-a încheiat cu un tratat de pace între guvern şi liderii gherilei. Înţelegera prevedea amnistia generală. Pentru mulţi guatemalezi şi americanii prinşi în conflict, preţul plătit cu sânge nu va fi uitat niciodată.
Războiul drogurilor a devenit în SUA coşmarul tuturor. CIA luptă în prezent împotriva traficului internaţional de droguri, dar unii susţin că agenţia a contribuit la actuala problemă a drogurilor. Guvernul SUA a privit în altă parte şi a lăsat cocaina să intre în ţară. Opinia publică americană a devenit sceptică în faţa scuzelor agenţiei de informaţii. Acuzaţiile cum că CIA a provocat problema cocainei au fost provocate de un buletin publicat în vara anului 1996. Ştirile de pe prima pagină susţineau că oameni ai CIA sprijineau vânzarea cocainei ieftine către bandele din Los Angeles pentru a finanţa războiul din America Centrală. CIA a dezminţit supoziţiile din presă, însă ani de zile s-au făcut conexiuni între operaţiunile secrete ale CIA şi traficanţii străini de droguri. Unii ofiţeri ai agenţiei au declarat publicităţii că CIA a fost în permanenţă implicată în traficul de droguri, deoarece adesea oamenii de resort, care trebuiau să combată traficul de droguri, deveneau chiar ei traficanţi. Totul a început în toiul Războiului Rece, când CIA a ajutat gangsterii corsicani să împiedice comuniştii francezi să preia controlul portului Marsilia. În următorii 25 de ani, Mafia corsicană a folosit portul pentru a trimite heroină în SUA. Reculul s-a numit „filiera franceză“. Jack Blum, din Senatul american, a declarat: „Cel mai bine e să lucrezi cu infractorii. Ei ştiu cum să scape de lege, ei au reţele, refugii, ştiu cine din guvern e corupt, probabil deja au mituit poliţia. Sunt aliaţii ideali.“ În anii ’60, CIA şi-a extins operaţiunile sub acoperire în zonele de război din Asia de Sud-Est. Acolo recruta lideri de trib, care se foloseau de agenţie pentru a deveni seniori ai drogurilor. Anthony „Tony Poe“ Poshepny, fost ofiţer CIA, între 1959-1976, a declarat: „Opiumul şi traficul cu el îi revin implicit comandantului general.“ Tony Poe a pregătit membri ai tribului Hmong ca să lupte pentru CIA în Laos. A încercat de asemenea să nu scoată pe piaţă opiumul lor. El a menţionat: „Am încercat de mai multe ori să cumpărăm produsul şi să-l izolăm la sursă sau să-l distrugem. Dar n-am reuşit, fiindcă au mărit producţia.“ La sfârşitul anilor ’60, partenerii agenţiei în operaţiunile secrete transportau heroină din Triunghiul de Aur pentru a o vinde soldaţilor din Vietnam. Un raport al agenţiei a dezvăluit că în 1971 o treime din soldaţii americani din Vietnam foloseau heroină. În 1972, un alt raport CIA declara: „Implicarea ofiţerilor laoţieni în traficul cu droguri e binecunoscută. Preocuparea noastră principală în Asia de Sud-Est a fost războiul. Nu vedem de ce am nega asta.“ Un deceniu mai târziu, în Afganistan, agenţia susţinea din nou rebeli care cultivau opium: „Au fost diverşi comandanţi, cu diverse păreri. Noi am încercat să colaborăm cu cei neimplicaţi în traficul de droguri, dar nu putem nega că alţii se ocupau cu aşa ceva.“ Pentru a sprijini rezistenţa afgană în faţa invaziei sovietice, CIA a colaborat cu rebelii afgani, care au folosit armele, logistica şi ajutorul agenţiei pentru a deveni seniorii drogurilor din regiune. Zona a devenit principala sursă de heroină pentru America şi Europa. În anii ’80, în America Latină, ţelul agenţiei în Războiul Rece s-a izbit de războiul Americii cu drogurile. Agenţia Antidrog în America Centrală avea alte obiective decât CIA, care se afla acolo pentru a lupta cu comunismul, nu cu narcoticele. „De aceea se producea conflictul între agentul Antidrog şi ofiţerul CIA. Ofiţerul e infiltrat într-un cartel. Agentul Antidrog vrea altceva: vrea ca traficantul să dispară. Ofiţerul CIA vrea să-l menţină acolo ca să aibă în continuare informaţii.“(Dane „Dewey“ Clarridge, ofiţer CIA, 1957-87). Unul dintre informatorii CIA care au exploatat relaţia cu agenţia a fost generalul Manuel Noriega din Panama. Noriega nu era un om cu care SUA să aibă de-a face. Sub administraţia Carter nu a mai fost plătit de CIA. În 1981, când William Casey i-a urmat lui Stansfield Turner, prioritară a devenit oprirea revoluţiei sandiniste din Nicaragua. Noriaga şi-a oferit ajutorul şi CIA a colaborat din nou cu el, ignorând activităţile lui ilegale. Cât timp Noriega i-a susţinut pe Contras, CIA şi administraţia Reagan-Bush i-au trecut cu vederea acţiunile ilegale. Când războiul s-a sfârţit, legăturile lui Noriega cu drogurile au devenit o problemă pentru CIA şi Bush. Agenţia a instigat o lovitură împotriva dictatorului, dar fără succes. În 1989, SUA a invadat Panama şi Noriega a fost extrădat prin cea mai costisitoare operaţiune antidrog din istorie. Generalul, ulterior condamnat pentru trafic de narcotice, nu a fost unicul colaborator al CIA implicat în trafic de droguri.
În anii ’80, când CIA organiza armata Contras, avea nevoie de oameni care să ştie cum să ducă bani şi arme în America Centrală. Reculul s-a simţit când unii din aceşti colaboratori au folosit reţeaua de aprovizionare pentru Contras ca să transporte droguri în SUA. În 1986, senatorul John Kerry a investigat legăturile dintre Contras, susţinuţi de CIA, şi traficanţii de droguri. În timpul războiului Contras, SUA a renunţat la politica antidrog şi atrecut cu vederea situaţia creată pentru a da traficanţilor posibilitatea de a duce droguri în SUA. Astfel, traficul de droguri era prosper pentru a susţine mişcarea şi războiul Contras. Dezvăluirile lui Kerry nu au primit atenţia cuvenită, însă după aproape un deceniu s-a pus din nou aceeaşi întrebare: cum se poate avea încredere că oficialităţile CIA se vor ancheta între ele ?
În 1996, directorul CIA John Deutch a mers la o întâlnire în Los Angeles pentru a răspunde la întrebări privind legătura între CIA şi droguri. În urma huiduelilor din partea asistenţei, el a declarat că pleacă din Los Angeles cu convingerea că trebuie făcut mai mult pentru a împiedica drogurile să intre în SUA. Astfel, CIA şi politicienii de culoare din Congres au promis fiecare investigaţii privind problema drogurilor. Pe când americanii aşteaptă rezultatele acestor investigaţii, mulţi bănuiesc că lupta antidrog a fost subminată de războinicii din umbră.
La 50 de ani de la înfiinţare, CIA se luptă cu reculul operaţiunilor din Războiul Rece. Tragediile şi scandalurile pun sub semnul întrebării viitorul războinicilor nevazuţi. Astăzi operaţiunile secrete nu mai sunt ce erau în trecut, nu mai răstoarnă guverne ici şi colo, ci vizează adevăratele ameninţări pentru cei ce vor pace: droguri, terorism, arme de distrugere în masă. Există pericole diverse pentru ca CIA să poată fiinţa la rândul ei. Organizarea agenţiei actuale se concentrează asupra obiectivelor importante, cele aproape imposibil de atins. Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, poate fi alt război, nu rece, ci fierbinte: e posibil să explodeze o rachetă nucleară, poate fi otrăvit vreun rezervor sau să fie acţionată vreo armă biologică. Deci, CIA este un rău necesar cu tot cu inerentele sale blowback-uri.

Reclame