Mariana Cristescu – Cine batjocoreşte Armata Română? Şi de ce? Până când?

Cam multe întrebări într-un titlu, veţi spune, pe bună dreptate. La prima întrebare se poate răspunde rapid, fără pretenţia de a epuiza subiectul. După căderea Zidului Berlinului şi a celorlalte „ziduri” din Est, după evenimentele din Decembrie ’89 din România, marile imperii şi-au tras repede pătura democraţiei şi a drepturilor individului peste şosetele murdare, îndemnând la distrugerea armatelor mici şi propagând un trist mercenariat în cadrul marilor lor familii. Aşa că feciorii noştri nu mai sunt obligaţi să stea de strajă gratis la popotă ori să pună mâna la muncile agricole  (oricum, obiectul muncii nu mai există, nu mai avem agricultură, iar şanţurile antitanc de la irigaţii au dispărut şi ele), ci pot muri în glorie, cu o brumă de bani şi medaliaţi, în teatrele de operaţiuni ale altora, la ordin străin.

Face armată cine vrea, pe unde şi pentru cine vor muşchii lui, graniţele sunt vraişte, intră toţi nenorociţii, neîntrebaţi, se plimbă ca vodă prin lobodă, ne înjură acasă la noi, ne iau de sub nas pădurile, pământurile, îşi pun steaguri ale neamurilor până şi pe buda din fundul curţii, azi-mâine o să avem regat ungaro-britanic – filiala Transilvania – până şi în scara de bloc.

Cine ne apără? Nimeni. Pe sus, pe la Putere, se adună prostănacii, votaţi, în decembrie trecut, de noi şi de alţi prostănaci – nu de drag, ci de urât faţă de fostul guvern, după care teamă mi-e că o să plângem în curând, precum nostalgicii după Ceauşescu.

„Stegariada” a devenit epidemică. Nu-i bai că a trecut graniţa, dar unii parlamentari români doresc steguleţe şi heraldică pentru fiecare judeţ (alţi bani publici, altă distracţie!).

Colac peste pupăză, Valeriu Zgonea consideră scandalul diplomatic „un joc de copii” nedemn de vreo reacţie românească, „mai importantă decât comportamentul emoţional al unor politicieni din ambele ţări” fiind relaţia dintre Parlamente. După capul lui, flamura arborată pe Parlamentul budapestan „nu aparţine heraldicii şi simbolisticii româneşti.” Dar cui aparţine, domnule Zgonea? Insinuaţi cumva că secuii vor un Ţinut autonom în Ungaria? Faceţi afirmaţii catastrofale! Asta ar însemna, din start, ca Transilvania să fie alipită Ungariei Mari! Ungurii înşişi „se jură că nu fură/ şi i-am prins cu…. vorba-n gură”. S-au jurat de-atâtea ori că pretenţiile lor nu aduc prejudicii statalităţii româneşti. Ce să facă ei cu Ţinutul Secuiesc fără secui? Ei vor doar autonomie pentru Transilvania şi federalizare pentru România. Atât! Ce mare lucru? Deci, stat în stat. Colonie ungurească, adică. Mai bine zis, un fel de paşalâc, precum au stat ei sub turci, odată. În capitala Ungariei se  arborează steagul secuilor… numai în semn de solidaritate! A avut şi Kelemen Hunor dreptate o dată: când a declarat că ar fi de „cascadorii râsului” ca Parlamentul României să reacţioneze oficial la gestul Parlamentului de la Budapesta.  Aşa s-a dovedit a fi şi este! Jaj!

Dar să revenim la Armata Română, urmărind, „pe repede înainte”, destinul unui venerabil general!

La, azi-mâine, vârsta de 75 de ani, domnul general în rezervă Gheorghe Popa, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere (ACMRR), evacuat din locuinţa retrocedată „moştenitorilor” ex-proprietarilor maghiari (despăgubiţi la vremea respectivă de statul român, aflaţi în Israel), cumpărată de domnia sa în urmă cu 16 ani, achitată integral, pusă la punct şi… nerevendicată de nimeni până în 2001, este nevoit să-şi ridice casă nouă… într-o margine de sat. Cu credit bancar obţinut de unul dintre copiii săi (vârsta înaintată nepermiţându-i vreun împrumut oficial, conform legilor româneşti), a cumpărat o bucăţică de pământ şi, cu braţele ostaşului trecut prin multe şi cu mintea ageră, sclipitoare, a „sudistului” (născut la Curcani, judeţul Călăraşi), a luat-o de la capăt.

General Gheorghe Popa este absolvent al Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, şef de promoţie al Şcolii Militare şi şef de promoţie al Academiei Militare. A vrut să fie inginer energetician şi a dat la Politehnica din Capitală. A reuşit la probele de specialitate, dar l-a picat „tovarăşa de rusă” (proba de limba rusă fiind obligatorie peste tot la acea vreme), surprinzându-l ascultând şi pricepând informaţii de… coridor compromiţătoare pentru dascălii tuturor timpurilor. N-a fost să fie! S-a reorientat, a urmat studii militare şi şi-a luat, pe rând, şi pe merit, toate gradele. A jurat, cu viaţa lui, să apere poporul şi ţara, purtat fiind şi el, cu familia, toată viaţa, dintr-un colţ în celălalt al României.

Este acum general în rezervă, iar statul român, drept recompensă, îl împinge la marginea unui sat, să-şi ridice singur, cu puterile vârstei septuagenare, un adăpost, o fântână, un hidrofor, să-şi tragă curent electric, păzit fiind, împreună cu soţia suferindă, de… doi căţei. Semper fidelis, câinele – prietenul omului.

Generalul Gheorghe Popa a pierdut casa, şi-a luat gândul de la ea. Dar aşteaptă să fie despăgubit măcar pentru banii pe care i-a investit acolo unde a locuit vreme de 16 ani. El nu a plecat spre zări mai calde, cu coada pe spinare şi tolba plină cu bănuţi româneşti.

Aude cineva? Îi pasă cuiva?

Aşteptăm să ne apere Armata României. Strigăm să se reînfiinţeze Gărzile Naţionale, după model american, din veterani. Ar fi o idee bună. Dar de ce ar accepta ei să-şi rişte viaţa din nou, când sunt batjocoriţi şi umiliţi în halul acesta? Cu siguranţă, vor răspunde, oricând, „Prezent!” la chemarea poporului. Jurământul este, ca în faţa altarului, … „până când moartea ne va despărţi”. Iar ei, aceşti militari, sunt… ultimii mohicani. Ei mai ştiu ce înseamnă onoarea şi datoria faţă de ţară. Ce va fi după ei? Potopul?

Este pentru prima dată când mă bucur că părintele meu, veteran de război, se află în pământ şi nu poate vedea unde a ajuns nemernicia.

Instituţiilor statului român care astfel batjocoresc ostaşii ţării să le fie ruşine! De fapt, ne batjocoresc şi ne umilesc pe noi toţi. Până când?

Ruşine!

 

 

 

Reclame