Ioan Miclău – Doina poeziei noastre

Asezand gandirea punte,
Iar eu vesnic calator,
Cu un deget pus la frunte,
M-am lasat furat de dor!
Peste negura pustiei,
Pe-unde dorul tainic trece,
Iar icoana vesniciei,
E-un altoar solemn si rece,
Am vazut chipul Fecioarei,
Lacrimand cu ochi de sange,
Parea chipul caprioarei,
Al Poeziei ce plange!
Doina poeziei noastre,
E o fata de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu nalta frunte!
Dar scrutand privirea mintii,
Deslusii a noastre Doina,
Ce scrasnea muscand cu dintii,
Buza-i vanata si moina!
Indignat de-a ei tristetze,
Din condei facui o arma,
Iar din ochi sageti maretze,
Gura goarna de alarma!
Si zburlit ca fiara neagra,
Cu-a ei coama ridicata,
Vreau sa sfasiu lumea-ntreaga,
Pentru zambetu-i ce-l cata!
Doar a noastra Doina-I sfanta,
Ca si vatra-n care creste,
Al ei glas spre ceruri canta
Si iubire prevesteste!
Atunci, cum sa fie trista,
Doina noastra romaneasca?
Oh, Carpatica lumina,
Dulce gura Ardeleneasca!
Codrul tau e rai de basme,
Cerul cor de lumi senine,
Apele oglinzi fantasme,
Juvaeruri pentru tine!
Doina noastra-I Duhul insasi,
Ce-n al neamului piept bate,
Norii-n vant iubirea duca-si,
Insa Doina ne e frate,
Cand ea-i trista si noi suntem,
Limba noastra-i melodie,
Glas cantat de Duhul sprinten,
Si de Doina cea mladie!
Prinsa-n hora cea de zane
De-au acest Pamant comoara,
Doina ta, brave romane,
Niciodata n-o sa moara!
Lasa-i zambetul pe buze,
Iar pe trup a noastre ie,
Si-ai sa vezi cum intre Muze,
E-o regina, Doina sfanta Poezie!
N-o sili-n rochii streine,
Ci-n condurii Consanzienii
Ea se simte mult mai bine,
Lasand zambet larg sprancenii!
Doina poeziei noastre,
E o fata de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu nalta frunte!

Ioan Miclau Gepianul