Mariana Cristea – Personalitatea Episcopului Melchisedec Ştefănescu

Melchisedec-StefanescuMelchisedec Ştefănescu în slujba idealurilor naţionale           

Teolog erudit , personalitate culturală de frunte a secolului al XIX-lea, episcopul Melchisedec Ştefănescu a militat cu toată forţa pentru afirmarea neamului în unitate şi pentru creşterea rolului bisericii în viaţa poporului . Marele ierarh a dus o luptă grea pentru dobândirea autocefaliei bisericii ortodoxe române. Aceasta era recunoscuta în anul 1885 de către Patriarhia de la Constantinopol.

 Melchisedec Ştefănescu a fost un cleric militant , un cleric cetăţean , prezent activ în vâltoarea evenimentelor şi frământărilor de la jumătatea secolului al XIX-lea. Astfel, la 1857 , în Adunarea ad-hoc de la Iaşi s-a aflat printre fruntaşii luptei pentru unire . Ştiind că lupta pentru unire este grea şi are de înfruntat mari piedici , marele ierarh , îşi intitula discursul din catedrala episcopală din Huşi , din ziua de 29 iunie 1856 : „Jertfă pentru Unirea Principatelor” .

            Iată cum se adresa,in acest discurs, sătenilor : „Ce voiţi voi sătenilor ? Voiţi oare , ca să fiţi orbi totdeauna , sclavi în rând cu dobitoacele , să robiţi braţele voastre şi să vărsaţi sudoarea voastră în folosul străinilor ce încalcă ţara noastră când vor ? Voiţi ca pe totdeauna să fiţi salahori … şi în loc de plată să nu luaţi decât jăfuire şi loviri şi tratare de dobitoace ? Dacă nu voiţi a lăsa aceste dureri şi fiilor voştri ca moştenire şi ca ei să vă blesteme în loc să vă pomenească , că i-aţi născut , apoi strigaţi şi voi unire cu fraţii voştri din Valahia şi Unirea aceasta vă va deschide şi vouă o cale luminoasă şi vă va face să gustaţi din rodurile dreptăţii şi a libertăţii pe care voi încă nu le-aţi gustat demult .”1

            Cuvântare lui reprezenta un îndemn la unire pentru toate categorile sociale . În încheiere , rostea câteva fraze care aveau valoarea unui crez:

„ 1. Că tot cel ce se împotriveşte Unirii Principatelor lucră contra voiei lui Dumnezeu , contra ideii de progres a omenirii şi , prin urmare , este duşman şi lui Dumnezeu şi oamenilor, iară prieten , doar , satanei;

 2. Că pentru a ajunge la această ferventă unire , noi avem nevoie a jertfi abuzurile şi obiceiurile rele ce s-au înrădăcinat  în noi , egoismul , particularitatea , materialitatea . Virtutea nu se poate săvârşi fără jertfe”2.

            Marele ierarh a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc din Moldova . În acel timp era profesor şi director al Seminarului din Huşi . Rememora singur aceste importante momente peste circa trei decenii de la derularea lor : „noi ştim cât am suferit pentru unire atunci…eram atunci director de seminar ; preoţii de mir mă iubeau , am primit onoarea şi eram dator să fac ceva şi pentru dânşii.”3

            Nicolae Dobrescu, biograful sau, ne prezintă un moment important din amintirile arhimandritului privind activitatea lui intensă pentru pregătirea Unirii Principatelor: „Când s-au votat cele patru  puncte fundamentale  ale viitoarei  situaţii a Ţărilor Române în Divanul Ad-hoc al Moldovei , Melchisedec a lăcrămat de bucurie4.”

            După ce Unirea Principatelor Române a devenit un fapt împlinit, Melchisedec Ştefănescu a sprijinit toate iniţiativele şi acţiunile înnoitoare ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza . Acesta încredinţa tânărului arhimandrit conducerea Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor , portofoliu pe care-l va părăsi după câteva zile , din cauza acuzaţilor, că nu ar fi compatibilă haina monahală cu funcţia ministerială. Ulterior s-a dovedit că acuzaţia nu a avut temei . 

            Constituirea statului naţional modern, a adus o încredere mai mare în inimile tuturor, iar dorinţa de independenţă a devenit tot mai arzătoare. Episcopul Melchisedec Ştefănescu a fost unul din cei mai hotărâţi sprijinitori ai ei. Împreună cu ceilalți ierarhi ai ţării, el a îndemnat, cu cuvântul şi cu fapta pe clericii şi pe credincioşii din Eparhia Dunării de Jos, unde păstorea atunci, să ajute financiar şi material armata de pe front, răniţii din spitale şi familiile acestora.

Cartea pastorală a episcopului Melchisedec Ștefănescu, vibrează prin tot ceea ce poate constitui sentiment patriotic într-un moment de supremă încordare. Se transmitea preoţilor și credincioșilor cuvinte ca acestea: „Războiul pentru independenţa ţării şi pentru libertatea creştinilor de sub jugul barbariei înmulţeşte pe zi ce trece tot mai mult numărul ostaşilor răniţi …mulţi bărbaţi şi multe femei …şi-au părăsit familiile pentru a da ajutorul lor prin spitale, unde se aflau ostaşii răniţi. Dar o asemenea îngrijire reclama de la patriotismul și dragostea noastră creștină, ajutoruri multe și grabnice spre salvarea vieţii acestor martiri ai ţării și ai crucii creștinești.” În acest sens, marele ierarh a dat următoarele dispoziţii: 1. Să se facă rugăciuni în biserici pentru biruinţa armatei române; 2. Timp de o lună de zile, în vremea sfintelor slujbe, să se poarte prin biserici un disc în care să se adune hărăzirile pentru acești ostași; 3. Să se adune de la toţi creștinii tot felul de lucruri care ar putea fi de folos în această campanie. Să ne grăbim cu toţii, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, avuţi şi săraci a ajuta la restabilirea sănătății şi vieţii acestor bravi ostaşi care, cu piepturile şi braţele lor, s-au făcut zid de apărare pentru noi toţi … Să ne fie scumpă viaţa lor şi să nu pregetăm a contribui fiecare, după putere, spre grabnica lor însănătoşire.”

Momentul istoric al cuceririi prin jertfe grele a independenţei naţionale găseşte în episcopul Dunării de Jos un constant susţinător. Potrivit documentelor vremii studiate de renumitul istoric al Bisericii Ortodoxe Române, Mircea Păcurariu , marele ierarh a oferit cea mai

mare sumă de bani Crucii Roşii, pentru ajutorarea soldaţilor de pe frontul de la Plevna – 2000 de lei5. Din corespondenţa sa mai aflăm că a mai trimis 1000 de lei pentru cumpărarea de arme. Pentru cei răniţi făcea o donaţie importantă de 2000 lei, iar din partea eparhiei pe care o păstorea o alta importantă sumă de bani în numele a ceea ce documentul numea: “Sentimente pioase şi naţionale ale fiilor săi spirituali”.

            Marele ierarh a primit din partea autorităţilor, ca o recunoaştere a patriotismului său sincer şi neţărmurit , distincţia “Crucea de mare ofiţer”.  Intr-o scrisoare trimisă de acesta, rectorului Academiei teologice din Kiev, se făcea referire la martirii români căzuți la Plevna: “Acum inimile noastre, ale tuturor, sunt îndreptate către acea nefericită Plevnă, care este stropită şi continuă a fi scăldată în sânge creştinesc. Să dea Dumnezeu ca acest sânge mucenicesc să devina sămânţa eliberării şi fericirii popoarelor creştine ortodoxe ce sunt în suferinţă.”

            În mai 1884, când era episcop al Romanului, Melchisedec Ştefănescu, a făcut o  călătorie în Bulgaria, în locurile unde s-au dus marile bătălii  pentru dobândirea independenţei, la Plevna si Griviţa. În această vizită a fost însoţit de primul ministru Ion Brătianu. După aceasta vizită va scrie un studiu ce-l va publica în revista lui Grigore Tocilescu. Studiul cuprinde o descriere geografică şi istorică a teritoriilor unde s-au dat lupte grele în războiul de independenţă. Melchisedec prezintă în acest studiu şi monumentele închinate ostaşilor români căzuţi în războiul de independenţă, exprimându-se astfel: Am părăsit catacomba cu ochii plini de lacrimi, gândind la gloria ce aduce unui popor vitejia şi abnegaţia soldaţilor săi . Soldaţii români cu sângele lor au scris o pagină neştearsă în istoria modernelor state, Romania şi Bulgaria.

            Un alt episod foarte grăitor, în privinţa afirmării conştiinţei de neam a poporului nostru, îl constituie momentul sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir de la 25 martie 1882. Episcopul Melchisedec se află şi acum în centrul acţiunii. La 9 ianuarie 1882, intr-o scrisoare către ministrul cultelor, dădea îndrumări amănunţite asupra sfinţirii Marelui Mir, şi-l considera “un drept incontestabil al bisericii noastre”.

            La 10 iulie 1882 patriarhul Ioachim al Constantinopolului trimitea o scrisoare de reproş Bisericii noastre pentru sfinţirea Marelui Mir. Melchisedec, episcopul Romanului, a fost cel care a compus scrisoarea de răspuns, numită: „Raportul asupra sfinţirii mirului de clerul român”. In acesta el demonstra autocefalia veche a Bisericii Ortodoxe Române şi dreptul ei istoric la sfinţirea Marelui Mir. Afirma cu îndreptăţită mândrie că românii au adoptat creştinismul cu mult înaintea Constantinopolului, înainte chiar de existenţa lui. „Românii n-au primit botezul şi doctrina creştină de la Constantinopole, nici pe întâii lor episcopi. Căci creştinătatea românilor este mai veche chiar decât existenţa Constantinopolului … Sămânţa creştinismului adusă în Dacia, s-a dezvoltat aici prin propriile puteri ale poporului …De aceea nici unul dintre scriitorii posteriori, care au scris despre creştinarea diferitelor popoare, din Orientul Europei, precum despre bulgari şi ruşi, despre unguri, poloni şi lituani, nu amintesc nimic despre creştinarea românilor, fiindcă ei erau deja creştini din veacurile primitive ale creştinismului.”

Acest raport a avut o influenţă hotărâtoare asupra recunoaşterii autocefaliei Bisericii noastre la 25 iunie 1885 de către Patriarhia ecumenica. Totodată el exprima contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la înălţarea demnităţii naţionale a românilor şi deplina afirmare a ei în lume. Biserica este aşadar, actul de identitate a poporului roman şi argumentul absolut al unităţii sale naţionale.

Prof. Cristea Mariana, Colegiul Tehnic Miron Costin Roman

 

 

 

1. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României , vol. III , Bucureşti , 1889 , p.260, apud Pr. Scarlat Porcescu, op.cit., p.307

2. Ibidem, p.31

3. Ibidem, p.32

4. N. Dobrescu , în Istoria Bisericii Române întocmită pentru clasa a VII-a de seminar , Vălenii de Munte , 1912 , p.188 

5. Constantin C.Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieţii şi activităţii lui …, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1908

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Mariana Cristea, Melchisedec Ştefănescu și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.