Mariana Cristescu – România umbrelor…

cazinoul2O dimineaţă însorită de toamnă târzie a anului 1972. Un autobuz confortabil, al ONT Carpaţi, doldora cu compozitori, rula vesel către „Marea cea mare”. Tânăr redactor muzical la Radio Bucureşti, „boboacă”, încă nu apucasem să-i cunosc pe toţi personal, nici măcar din studiourile de înregistrare. „Hait, m-am aranjat! – zic în sinea mea. În afară de mine, o singură cucoană, parfumată cu Givenchy şi elegantă, doar eşarfa costă cât patru salarii de ale mele. Nu stau lângă ea. O fi vreo fandosită, iar eu sunt cu blugi.” Trezită devreme, încă somnoroasă, şi fără chef, am vrut să mă aşez în spate, să mai moţăi un pic. Nu m-au lăsat.

„Hai încoace, domnişoară! Nu, nici aşa, primul scaun e pentru maestrul Nicolae Kirkulescu. E decanul nostru de vârstă. Vino lângă mine!” – aud o voce frumoasă şi tânără, de tenor, de pe bancheta a doua. „S-a făcut, «Teleenciclopedia» e emisiunea mea preferată, iar semnalul e superb. Merită Maestrul să stea în faţă!” – zic şi dau să privesc „tânărul”.

Zâmbindu-mi cu gura până la urechi, mai frumos decât pe micul ecran, înalt şi elegant, dar deloc june, George Grigoriu se ridicase în picioare, indicându-mi locul de la geam. Am încremenit.

„Sigur că da, se putea să nu facă Gigi serenade? Of, tinereţe…!”, glumi un alt glas plăcut, în preajmă. Era protagonistul, eroul pentru care mergeam cu toată trupa la Teatrul Liric din Constanţa – compozitorul Laurenţiu Profeta, care avea premieră cu opereta „Marinarul visător”, pe libretul unui scriitor aproape necunoscut, pe atunci, Nicolae Itu.

„Aşa nu e bine. Speriaţi copilul!” – a intervenit Mircea Neagu, râzând, singurul pe care îl cunoşteam cât de cât, şi cu care schimbasem două-trei vorbe în redacţie, fiindu-mi prezentat de şeful meu, domnul Iosif Sava. – „Noi ştim cine e ea, iar ea, sărăcuţa, nu ne cunoaşte decât… opera. Hai să ne prezentăm!” M-a luat de mână şi… ne-am prezentat. Erau cam toţi compozitorii pe care-i admiram din „off-”, cunoscându-le, într-adevăr, doar cântecele. Nu mi-i amintesc acum pe toţi: Alexandru Mandy, Vasile Veselovschi, Temistocle Popa, Dan Mizrahi, Mişu Iancu, Edmond Deda, parcă, Marcel Dragomir… Iar „fandosita” era doamna Camelia Dăscălescu, o persoană extrem de fină, uşor timidă, şi prietenoasă. Inutil de precizat că drumul până la destinaţie a fost o încântare. Ajunşi la Constanţa, fiind deja ora prânzului, şoferul a oprit fix în uşa Cazinoului, la vremea aceea impunător, superb şi funcţional, fiind întâmpinaţi, cu bucurie reală, de Oleg Danovschi, Aurel Manolache şi Dan Spătaru. Mă cutremur, doar amintindu-mi-i! Ce valori excepţionale, ce oameni deosebiţi erau, cu toţii! Atunci nu realizam, eram, aşa cum spusese Mircea Neagu, comparativ cu ei, deşi licenţiată, doar „un copil”.

La intrarea în Cazino, majordomul cu uniformă şi mănuşi albe mi-a privit cu un aer superior blugii şi iia (netransparentă!) şi a mârâit: „Aici, ţinuta e obligatorie. Dar fiindcă este abia ora prânzului, puteţi intra. Diseară să aveţi grijă!”. Am privit mirată către „băieţi”. Glumeţ, „Gigi” Grigoriu i-a replicat: „Termină, domne, îi dăm un «tutu» şi intră cu corpul vostru de balet!”.

Abia când am păşit înăuntru am înţeles că, într-o asemenea clădire, somptuoasă, cu luxuriante ornamentaţii sculpturale exteriore şi interioare, cu scări monumentale, stucatură, feronerie florală şi oglinzi complicate, până şi ramele uşilor făcând referinţe la simbolistica şcolii lui Emile Gallé /Şcoala din Nancy, despre care învăţasem la Istoria Artei -, blugii mei şi iia de Dragoslavele nu se potriveau deloc. Păşeam, pe viu, în pretenţiosul decor „Art nouveau”. Ca fapt divers, vă pot mărturisi că nu iubesc neapărat stilul acesta (prea eclectic pentru gustul meu!), însă, convinsă fiind – asemenea lui Buffon (scriitorul şi naturalistul Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon /1707-1788/, nu fotbalistul Gianluigi Buffon, de la Juventus Torino!) – că „Stilul este omul însuşi”, consider neadaptarea, intenţionată, la mediu o crasă lipsă de politeţe. Aşa că, seara, pentru cină, am păstrat rochia elegantă îmbrăcată la spectacol.

Dată fiind importanţa lor culturală la nivel naţional, cred este cazul să amintesc faptul că, în timp, înaintea acestei monumentale, în paragină acum, construcţii, au existat alte două „Cazinuri” constănţene. În jurul anului 1880 funcţiona ca atare „o construcţie de paiantă, fardată cu scândură la exterior”, numită Cazin sau Kürsaal (din limba germană), lângă Farul Genovez, care dispunea de sală de dans şi două săli de lectură, unde „vilegiaturiştii” puteau citi ziarele locale şi reviste, precum ,,Telegraf”, „Farul Constanţei”, dar şi publicaţii precum, ,,Le Figaro” sau „L’Illustration”. Se mai aflau aici două săli de jocuri (şah, domino, table) şi o terasă cu deschidere la malul mării. În local erau frecvente reprezentaţiile teatrale, concertele, balurile mascate, seratele cu caracter caritabil, conferinţele, recitalurile instrumentale sau cele susţinute de primadona Operei din Milano, de origine română, Carlotta Leria. Tot aici, Caragiale susţinea conferinţe şi se citeau fragmente din scrierile sale. (Intrarea se făcea pe bază de abonament sau cu bilete cu preţ variabil.) Această primă amenajare este menţionată şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea, care a vizitat Constanţa în 1887, când a fost inaugurată Statuia lui Ovidiu:  „În port, marinari români şi marinari englezi…sunt nelipsiţi de la petrecerile organizate la Casino, la Hotel Carol sau pe bulevard.”

„În anul 1891 o furtună puternică a distrus în mare parte această clădire din lemn a Cazinului”, iar Primăria a ajuns la concluzia că este mai ieftin să ridice o nouă clădire. La cererea primarului Al. Belik, lucrările au început în aprilie 1892, iar localul a fost dat în folosinţă un an mai târzu. Era însă tot o construcţie din paiantă, susţinută de piloni din lemn.

În mai 1902, antreprenor al Cazinului devine unicul fiu al marelui povestitor Ion Creangă, căpitanul C.I. Creangă, care convinge Primăria Constanţa să-i închirieze Cazina pentru suma de 2.000 de lei pe an. Pe lângă plata chiriei, Primăria i-a impus antreprenorului Creangă să pună în vânzare ,,articole de consumaţiune de cea mai bună calitate” şi să folosească, pentru iluminare, ,,petroleum de cea mai bună calitate, pentru a nu produce niciun miros”.

Dar şi acest Cazin era demodat, aşa că, în 1903, primarul Cristea Georgescu şi prefectul Scarlat Vârnav vor începe demersurile de ridicare a unui stabiliment modern, asemenea celor de pe riviera franceză. Arhitectul Daniel Renard (n.1871, Dragomireşti, judeţul Neamţ – m.1935), care locuia în Constanţa, primeşte contractul. Acesta îşi făcuse studiile superioare în Parisul dominat de „Art nouveau”, curent modernist pe care, întors în ţară, îl va promova  la realizarea Cazinoului din Constanţa (1907 -1910) şi a Hotelului Athenée Palace, din Bucureşti, refăcut mai târziu de Duiliu Marcu. „La 15 august 1910 (Sf. Maria), Cazinoul a fost inaugurat în prezenţa principelui Ferdinand. Au fost  ţinute discursuri omagiale pentru regele Carol I – primul ministru Ionel Brătianu, ministrul V. Morţun, şi au fost organizate un spectacol, susţinut de trupa de teatru Davilla, şi un bal fastuos, la care au luat parte notabilităţile Constanţei.” (Daniel Renard ocupa deja funcţia de arhitect-şef al Ministerului Agriculturii).
          În timpul Primului Război Mondial, deşi transformată în spital, clădirea a fost bombardată şi deteriorată. Însuşi „Generalfeldmarschall August von Mackensen, unul dintre cei mai importanţi lideri ai întregului război, desemnat Guvernator al României, în 1917, şi învins în cele din urmă la Mărăşeşti, a inspectat Constanţa.” Reparaţiile Cazinoului s-au încheiat complet abia în anul 1928, fiind restaurat ulterior, în anul 1937, de către însuşi proiectantul Daniel Renard.

            Al Doilea Război Mondial, cu raidurile sale aeriene ruseşti sau aliate, a transformat clădirea-simbol a falezei constănţene într-o ruină: „Cazinoul stătea căscat cu un hău în creştet şi pereţii găuriţi ca un cuib de viespi.” Ulterior s-a decis transformarea sa în local de cultură, aşa că a fost renovat… „de un detaşament format din 100 de deţinuţi politici, de la Penitenciarul Poarta Albă”. Începând din 1951, „100 de oameni au transformat, în doar un an de zile, o ruină, peste care trecuseră Al Doilea Război Mondial şi cizma Armatei Roşii, într-o «bijuterie» comunistă.”

Două decenii mai târziu, în 1973, când, invitaţi de constănţeni, împreună cu compozitorii de la Bucureşti păşeam în acea clădire, pentru servi masa, Cazinoul era, încă, o „bijuterie”, şi în exterior, şi în interior.

Premiera cu „Marinarul visător”, de Laurenţiu Profeta, a fost, în seara aceea, un triumf. Muzică superbă, libret minunat, sală arhiplină, ovaţii… Mai îşi aminteşte cineva de ea? Dar despre Laurenţiu Profeta? S-a prăpădit în 2006. Dar despre compozitorii pomeniţi mai sus? Cei care ştiau să rămână solidari şi prieteni? Mai există doar vreo doi-trei supravieţuitori, cu pensii de mizerie.

În ce priveşte Cazinoul, în acest an, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT) a decis să-l transfere în administrarea Primăriei constănţene, întrucât nu are fonduri pentru reabilitarea clădirii, iar termenul de începere a lucrărilor a fost depăşit.

„Cazinoul din Constanţa este deschis şi gratuit pentru oricine vrea să-l vadă. Cum arată interiorul celei mai frumoase clădiri de la malul mării?” – semnala, în 17 aprilie trecut, jurnalista Roxana Petrescu. „Încerc să-mi imaginez cum era, acum mai bine de 100 de ani, când Cazinoul din Constanţa se deschidea, devenind una dintre cele mai moderne clădiri ale secolului 20.” – notează „nostalgica” noasră colegă constănţeancă. –  „Rochii lungi, mătăsuri foşnitoare, catifea grea, bastoane de lemn nobil, evantaie din dantelă, mustăţi răsucite, jobenuri înalte şi parfumuri grele. Dacă te uiţi la toată arhitectura centrului vechi din Constanţa, Cazinoul se integra perfect, era cireaşa de pe tort într-un oraş cu negustorime bogată şi gusturi rafinate. Acum, tot centrul vechi din Constanţa este ca o rană, iar Cazinoul este poate cea mai vizibilă victimă a anilor întregi de lipsă de interes sau a afacerilor ratate. De ceva timp, Cazinoul s-a deschis din nou. Cine vrea să-l vadă, cine mai trece prin Constanţa rezistând ispitelor cu castraveţi muraţi venite din Bulgaria, poate să intre. Gratis. Înainte, trebuia să treci de ochii unor paznici oarecum vigilenţi, pentru a face o poză mai de aproape, dar acum Cazinoul se expune aproape indecent oricui are chef să-l vadă, fără a cere un ban în schimb. Înăuntru este o ruină. Mirosul este greu, aerul este umed. Pereţii sunt încărcaţi de mucegai şi de povara poveştilor de iubire scrijelite în tencuială. Nu sunt pliante la intrare, nu-ţi explică nimeni nimic, dar poţi să afli că Ada dintr-a IX-a E te iubeşte şi că cineva l-a apreciat pe Eminem aşa de mult, încât i-a tatuat numele pe zidurile de 100 de ani ale Cazinoului. Câţiva porumbei mai zboară prin camerele goale, care-şi aşteaptă totuşi vizitatorii în fiecare zi, chiar şi de marile sărbători, între 10 şi 16. Lumea este normal indignată. «N-o să mai facă, domne, aştia nimic. S-a dus!» Poate vor face, poate nu, este greu să ai aşteptări mari în ziua de azi, dar cert este că să refaci doar Cazinoul este ca ai cum ai arunca cu banii în mare, pentru că toată zona de acolo este o paragină. Cine vede în Cazino poate un restaurant luxos, sau un club extraordinar, sau poate chiar o sală de spectacole, nu a fost prin zona aceea a Constanţei mai pe înserate. Centrul vechi este ca un oraş cu fantome, cu schelete de clădiri, cu tencuieli care se desprind, cu străzi proaste, cu afaceri demult închise, cu locatari oarecum ostili. Nu este nimeni care să-ţi spună povestea oraşului din vremurile bune, ţi-o imaginezi singur, mai citeşti câte ceva pe internet, şi atât. Nimeni nu a reţinut că mâna întinsă, fără o poveste, nu primeşte pomană.”….

Din păcate, fenomenul este general. Iar eu tocmai am încercat să vă spun o… poveste, pentru a nu rămâne, cu toţii, vizitatorii, între orele 10 şi 16, unei Românii a umbrelor.

MARIANA CRISTESCU

P.S. Conform ultimelor informaţii, „decât să îl vadă prăbuşit în mare, autorităţile locale sunt gata să vândă emblema oraşului unei firme din China.” Informaţia a fost confirmată şi de consulul Republicii Populare Chineze, Wang Tieshan, care a precizat însă că este vorba de discuţii aflate într-un sta­diu incipient. Cazinoul fusese conce­sionat, în 2007, pentru 49 de ani, firmei Qeen Investments parte a grupului „Queen” din Israel, un operator internaţional care de­ţi­ne alte şapte cazinouri de lux în în­treaga lume (Rodos, Tanger etc.), inclusiv în Romania, unde administrează Casa Vernescu din Bucureşti. Din păcate, firma deţinută de omul de afaceri israelian de origine română Fredy Robinson s-a retras din afacere pe uşa din dos, „economisind”  15 milioane de euro – obligaţii contractuale. Aviz amatorilor!

Reclame