Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române!

  „Plec zilnic la câştig în minele de aur ale graiului meu”  (Grigore Vieru)

Orice am spune despre bădica Grig acum, la atât de recenta lui plecare, nu poate fi nici criticat, nici respins. Există, ce-i drept, o anume contagiune a acceptării şi toleranţei asupra discursurilor. Pentru că miza este însuşi Grigore Vieru! Că aceste discursuri sunt pornite din adevăr, simţire şi cunoaştere, sau, dimpotrivă, dintr-un oportunism bine exersat, contează mai puţin. Constatăm însă că la pomana mortului vin chiar asasinii acestuia! Constatăm, însă, că tolerăm nepermis de vinovat să vorbească despre sfinţenia acestui Apostol al Românităţii tocmai acei care l-au scuipat cu limba lor diavolească. Dintr-odată, tocmai ei se descoperă în opera lui, devin peste noapte exegeţi, conving că au fost împreună cu poetul chiar şi acolo unde poetul nu a fost vreodată. Am reluat, succint, o paralelă cu vieţile celor Mari de dinainte. Nicio diferenţă. Poate doar de stil şi verb. În vieţile lor, Eminescu, Haşdeu, Caragiale, Iorga, Coşbuc, Eliade, Goga, Blaga, Arghezi, Cioran, Ţuţea, Noica, Preda, Sorescu sau Nichita au fost maltrataţi de gunoierii cuvintelor beţive, reduşi doar la omeneştile lor defecte, trântiţi în bălegarul mahalalei din Centru. Oare de ce ar fi acum altfel? Nicolae Dabija avea să emită o judecată pe cât de radicală şi nemiloasă, pe atât de logică şi, de ce nu, adevărată. Grigore Vieru a fost ucis de tot atâte ori de câte mizerabile atacuri l-au lovit în sensibila lui inimă slăbită. Şi nu atacurile nemernicite a celor ştiuţi ca duşmani ai limbii şi neamului l-au cătrănit atât de mult, ci pervesitatea şi ticăloşia celora cu care plecase la drum, care îi aşezau sărutul lui Iuda în fiecare zi, cu rânjet de lighioană, pe obrazul livid de aşteptarea Marii Sale Împliniri. El a murit câte puţin cu fiecare trădare de dincolo sau de dincoace de Prut, căci neamuri suntem, nu?
Numai că murirea lui Grigore Vieru a fost tocmai căpătâiul eternităţii sale! Pentru că el a fost mărturisitorul iubirii de mamă, a iubirii de floare, de copil, de ţară, de limbă, şi iarăşi a iubirii de ţară, de copil, de floare, de mamă, de limbă… De Limba Ta, în care taci, de Limba Mamei, în care te rogi, de Limba Neamului, în care mori… Grigore Vieru a fost ctitor de cetate. O cetate a rezistenţei românităţii prin cele Cinci Turnuri Indestructibile de pe ale căror metereze a dat marele semn de chemare străjerilor de neam obosiţi prin cotloanele istoriei. El a ridicat STEAGUL şi l-a bătut în cuie de martir pe trupul său. A chemat CÂNTECUL pentru a-şi înălţa sufletul peste patimile mici. A îmbrăcat STRAIELE străvechi pentru colindul de Crăciun şi pentru învierea Neamului. S-a împărtăşit în fiecare dimineaţă cu CREDINŢA neştirbită întru Unul Dumnezeu şi a cules florile proaspete ale DATINEI străbune pentru a le repune la ferestra ţării. Şi când peste această cetate s-au abătut blestemele necăinţei, când bietul popor a trebuit să fie tras pe roata umilinţei secole de istorie din cauza trădărilor de sus, vine în cele din urmă, ca un Cavaler al Bunei Credinţe, păstrătorul tainei puterii şi biruinţei, Străjerul Limbii Române. Pentru că în această cetate a neamului sălăşuiau de vecuri Zâna Zânelor, Alba Zăpezilor, Maica Maicilor şi Povestea Poveştilor, toate ocrotite de vraja Limbii Române. Iar bădia Grigore a ales drept armă necruţătoare Cuvântul. Cuvântul îndumnezeit de credinţa sa îndurătoare, de bunătatea lui copilărescă, de iubirile sale vrednice, de osânda sa aleasă. El nu s-a înzăuat, nu s-a băgat în platoşe de fier, nu a pus pe cap coiful stingheritor, nu s-a ascuns după scutul de aramă şi nu a scos urlet de luptă! A ales doar taina care îl apără. A ales Graiul, „purtătorul de steag în vremuri de restrişte”. A ales „vuietul Limbii Române, tunetul şi fulgerul ei, care aduc ploaie şi rod pe un pământ ars de stele”. A înţeles că „Limba Română este, după Cerul de Sus, expresia unei autorităţi supreme”, pe care el a slujit-o ca un Mare Preot la altarul Sacrificiului Suprem.
Iar toate câte le-am scris până acum le sprijin cu luare aminte pe spusele unor spirite alese ale culturii noastre adevărate, care l-au intuit pe Grigore Vieru în devenirea Sa. Nichita Stănescu avea să spună, în anul 1978, cu generozitatea geniului care nu are teama de a recunoaşte genialitatea de lângă sine: „Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet. El ne transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur”. Iar pentru Adrian Păunescu, El este „Poetul cel Mare” ale cărui metamorfoze lingvistice au recreat definiţia Patriei-Mamă. Dar oricât de mult elogiu sublim i-am aduce, noi nu vom putea cuprinde Măreţia lui. Pentru că Grigore Vieru are o natură cosmică, iar a încerca să cuprinzi în vorbe această natură este un sacrilegiu. Şi, iarăşi, Nicolae Dabija, în modul său direct şi neietător, avea să ia apărarea poetului, dând sentinţa irevocabilă: Vieru a fost şi „gingăşie de floare, dar şi lamă de brici, urcând prin hăţişul junglei de netrebnici la „coroanele, palpitând de sevă, ale limbii române”. Nu suntem dintre aceia care refuzăm exegezele, dar tocmai pentru că dorim să păstrăm simplitatea firescului şi a evita invenţia gratuită, ne restrângem la expresia-simbol. „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – este confesiunea de credinţă a filosofiei esenţializate gemene, a poetului care l-a recompus în conştiinţa românităţii, şi nu numai.
Da, Grigore Vieru este un simbol clădit „zilnic, frumos şi simplu”, cu trudă neodihnită, care merită a fi purtat mereu pe Steagul Demnităţii noastre. „Dacă vrei ca lumea să-ţi stea la picioare, urcă pe cruce!” este tocmai îndemnul celui ce şi-a zidit viitorul, văzându-l zi de zi. Şi, când toţi îl credeau un heruvim cu aripi rupte, plăpând ca roua de pe floare, răstignit cu braţe tăiate sau rătăcit în iubiri imaginare, iată-L ridicat în slava nemuririi, în carul de foc nimicitor, cu fulgerul Luminii pe condeiul Scriptei Sale. Iată-L, purtător de biruinţă, El, Arhanghelul Limbii Române, răzbunătorul veacurilor de temniţă a spiritului românesc. Dacă nu vom şti să-l iubim pe Grigore, degeaba îl mai avem pe Eminescu!

General (r.) dr. MIRCEA CHELARU

 

Sursa: „Cuvântul liber”, Târgu-Mureş

 

 

 

Reclame

Un gând despre „Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române!

Comentariile sunt închise.