Filip Blaj – Amintirile unui suflet (debut)

 Mă numesc Felix. De fiecare dată când spun povestea vieţii mele încep aşa : “Eu am murit de două ori. Dacă nu mă credeţi  ascultaţi-mă până la capăt.”.

            S-a auzit un foc de armă. Cred că încep prea ambiguu. Nu ştiţi nici cauza nici rezultatul împuşcăturii. Pentru a vă lămuri ne întoarcem cu vreo nouă ani în urmă.

            Prima zi de şcoală… Eram foarte entuziasmat. Eu şi Baldur <Baldur este prietenul meu de la grădiniţă. Eram vecini. Tatăl lui era mare patron la o firmă de mobilier, iar al meu un biet tâmplar.> intram în curtea şcolii cu părinţii, uitându-ne scârbiţi la cei trei zdrenţăroşi de la intrare.

            -Pff! Alţii care ne judecă. Doar nu e vina noastră că nu avem nici părinţi şi nici pe nimeni să ne ajute, a zis cel ce părea mai mare.

            -Eh lasă… Îi învăţăm minte pe rând, a zis unul de langă el.

            -Deci întrebarea care vine la fiecare început de an… care este ţinta ? zice celălalt.

            -Îi vezi pe cei doi ?

            -Da…cred că sunt Baldur şi Felix.

            -Exact ei. Eu zic să-l alegem pe Baldur.

            -Ok! Tu eşti şeful.

<După cum aţi bănuit ei sunt trei bătăuşi: cel care alege în fiecare an o “ţinta” este şeful şi fratele mai mare al celorlalţi doi, care sunt gemeni. Ţinta este bătută de aceştia doi. Deci Mircea, Marius şi Mihai sunt “baieţii buni” ai comunei.>

            -Hei! Băieţi! Veniţi până aici! ne cheamă cel mare.

            -Să mergem Baldur ?

            -Nu ştiu…

            -Haideţi fricoşilor că nu vă facem nimic.

            -Hai să mergem.

            -Deci voi doi sunteţi Baldur şi Felix ?

            -Da, noi suntem, ce vrei cu noi ?

            -Cam tupeist ăsta micu’, zice unul din gemeni.

            -Am mai văzut eu sclifosiţi d’ăştia! zice celălalt geamăn.

            -Ce crezi? E bun de bătut trenţarosu’ ăla de prietenu-su ?continuă primul.

            -Nu. Ăla bogat e mai bun că poate mai căpătăm şi noi ceva, replică celălalt.

            -Ce tot spuneţi voi acolo ? întreabă Baldur.

            -Ascultă băieţaş aici noi facem regulile între plozi, şi în fiecare an alegem o ţintă care e bătută şi din cauza tupeului tău tu eşti cea din anul ăsta. Poţi scăpa numai dacă ne mituieşti cu ceva, zice şeful.

            -Se pune dacă în locul lui mă bateţi pe mine?

            -Nouă ne convine! răspund gemenii în cor.

            -Putem pleca?

            -Da… azi puteţi pleca.

            -Ai înnebunit?

            -Nu Baldur. Am facut-o pentru că suntem prieteni.

            -Tu meriţi mai puţin decat mine sa fii bătut. Şi mai ales că eu puteam să scap mai usor. Tu eşti orfan.

            -Nu mai conteaza, acum faptul e consumat…

            Timpul a trecut . Eram bătut în fiecare zi şi pe măsură ce creşteam eram bătut din ce în ce mai violent. Mai scăpam cateodata cu vreo ţigară la fiecare, dar ei reîncepeau a doua zi. În fiecare zi prietenul meu îmi oferea bani ca să scap cu ei de bătăuşi dar ştiam că dacă le dau bani în fiecare zi mă vor bate şi imi vor lua şi banii.

            De-a lungul anilor pe faţă îmi tot apăreau cicatrici şi pe corp vânătăi, astfel încât, când în sfârşit s-au plictisit de mine, pe la sfârşitul clasei a IV-a arătam de parcă aş fi căzut de la etajul doi în cioburi de sticla: pe faţă numai cicatrici, pe corp 0numai vânătăi, şi pe spate semnăturile lor facute cu sticlă. Eram cel mai detestat puşti. Singurul prieten care mi-a rămas  a fost Baldur, care, între timp, a devenit cel mai popular băiat, nu pentru că avea bani, ci pentru că arăta cel mai bine dintre cei de vârsta lui. Era un prieten adevarat. Mulţi i-au sugerat să mă lase, dar el le dădea aceeaşi replica: “Nu-l las deoarece el m-a protejat pe mine când am avut nevoie, şi de asta arată aşa.”. Tot pentru că eram prieten cu el nimeni nu vroia să mă bată ca să nu strice relaţia cu el. Ceilalţi se mai luau de mine numai în vacanţe, când el era plecat.

            Prin clasa a VI-a s-a întâmplat ceva ce nu mă aşteptam să se întâmple: Baldur s-a înecat şi am rămas fără nici un prieten. Eram distrus.

            Încet, încet, totuşi am intrat în societate şi mi-am făcut prieteni noi, ce-i drept, nu la fel de buni ca Baldur, dar totuşi m-am integrat.

            S-a întamplat să plec intr-o tabără, cu alţi copii, acolo s-a întâmplat şi cel mai urât şi cel mai frumos moment din viaţa mea: m-am îndrăgostit, dar ei nu-i plăcea de mine; era şi normal la cum arătam. Am suferit mult de pe urma ei dar am reuşit să-i transmit ce simt printr-un alt prieten. Cu toate că lui nu-i plăcea de ea, erau împreuna şi el îi dădea poeziile pe care le compuneam eu. Ea s-a îndragostit de el pentru poeziile mele.

            Numele ei era Bianca. Era frumoasă, deşteaptă, puţin sau mai mult superficiala, dar eram mort dupa ea.

            Am intrat şi la liceu şi m-am hotarât, pe la mijlocul clasei a IX-a să nu-i mai trimit mesaje prin Alex, prietenul meu. Acesta s-a desparţit de ea şi mi-a povestit cum a fost:

            -Am mers la ea şi i-am spus: “Bianca, trebuie să vorbim.” Iar ea mi-a răspuns: “Desigur scumpule ce este?” “Nu ştiu cum vei înghiţi asta dar trebuie să ne desparţim.”.Iar ea a început să plângă şi mi-a spus:“De ce, nu mă mai iubeşti?”. I-am raspuns:”De fapt, nu te-am iubit niciodata.” “Dar poeziile ? Nu ai fi putut scrie aşa ceva dacă nu m-ai fi iubit.” “Cel care te iubeşte, şi cel care a scris poeziile nu sunt eu, e Felix.” “Care Felix?… Nu se poate ! Uratu’,cicatrizatu’ăla?” “Da, el te iubeşte, mie nici măcar nu-mi placi.”.

            -Ai fost totuşi cam dur cu ea.

            -Mda… A mai zis ceva înainte să plec: Să-ţi spun că o să se răzbune pe tine pentru că ai minţit-o, şi te întreaba daca îţi mai aduci aminte de Mircea, Marius, si Mihai.

            Mi-am dat seama la ce se referea. Între timp ei au crescut şi au ajuns într-o gaşcă de delicventi din oraşul în care învaţam. Ea, folosindu-se de fratele ei (care era în aceeaşi gaşcă), s-a cuplat cu Mircea şi i-a povestit cum şi-a petrecut ultimii trei ani iubind un impostor, şi l-a rugat sa o razbune. Sa ma bata. După aceea avea să se despartă de el.

            A venit ziua absolvirii clasei a IX-a. Am primit un mesasj de la Alex, în care spunea să vin la gară, că Bianca vrea să ne împacăm. Eu, fiind orb de fericire, m-am grăbit acolo, la timp să-l văd pe Alex legat de şine şi călcat de tren. Bianca nu era nicaieri. Dintr-o nişa din spatele meu au sărit două personae, care m-au legat. Am primit un pumn şi mi-a ţâşnit sângele din nas. Mircea stătea râzând în faţa mea.

            -Deci nu ai putut rezista tentaţiei nu?…nu?…Răspunde!

            Primesc o serie brutală de lovituri pentru că tăceam.

            -Cum ai putut să crezi că prietena MEA s-ar uita la unul ca tine?…Răspunde odata!

            Continui să tac şi primesc o nouă serie de lovituri.

            -Stiti? Eu îmi pierd răbdarea. Duceţi-l în nişa unde ne-am ascuns şi terminaţi-l.

            Am fost dus în nişă şi ultimul lucru pe care l-am auzit a fost un foc de armă.

            M-am trezit într-o încăpere…Greu de spus încăpere… Eram imponderabil într-o mare albă.

            -Of! Ţi-am spus că nu ar fi bine să te duci. Dar ai mers.

            -Cum ar fi putut să reziste la o aşa tentaţie ?

            Şi două personaje, ambele în costum, apar din neant, unul alb de la păr până la pantofi în afara de piele, şi celălalt tot negru din cap  până-n picioare tot cu excepţia pielii.

            -Cine sunteţi voi ?

            -Suntem îngerul tău păzitor şi demonul tău ispititor.

            -El va fi apărarea, iar eu acuzarea în procesul tău.

            -Ce proces?

            -Se va hotarî dacă vei merge în Iad sau Rai, a zis cel alb.

            M-au prins amândoi de câte un braţ şi am simţit un curent care îmi dădea senzaţia că ne mişcam.

            -“Prietena” ta a făcut cea mai mare greşeală din viaţa ei căutând răzbunarea la aceia, a zis cel negru, va fi împuşcată imediat ce se va desparţi de Mircea.

            -Încetează! îi răspunde celălalt iritat. Încă nu a ajuns în Iad să-l chinui. Fii pe pace, îmi spune apoi mie, cred că o vei putea salva şi pe ea şi pe Alex dacă îmi îndeplinesc scopul; şi nu te lua după demon, vrea doar să te chinuie.

            Nu a mai durat mult şi am ieşit din marea aceea de alb. Eram pe un nor; un nor ciudat. Semăna cu o sală de judecata. Acolo era un tron mare, pe care stătea Judecatorul, mai jos, o bancă cu şapte locuri, pe care stăteau şapte îngeri cu aripi de aur, probabil Arhanghelii, care am înteles că erau juraţii. La stânga şi la dreapta tronului erau două porţi mari, una albă şi una neagră. Chiar pe mijlocul norului era un scaun alb, pe care m-au pus cei doi.

            De undeva se aude o voce:

            -Se judecă procesul lui Felix.

            -Ah! Felix, se auzi spunând Judecatorul, care era o lumină, mă aşteptam din clipa în clipa. Curato poţi începe!

            Şi cel în alb începe să vorbească:

            -Cu toate că a murit nespovedit, cu vreo două păcate, stiţi desigur onorată instanţa că are o inima foarte mare.

            -Obiectez! Nu mărimea inimii e audiata aici.

            -Dancris, ia loc! A zis Judecatorul. Curato continua!

            -Deci… vă amintiţi desigur că în clasa I s-a sacrificat pentru Baldur şi ştiţi cum arată acum, faţă de cum arăta când a murit. Sunt sigur că dacă ar mai fi viu s-ar fi sacrificat şi pentru alţii.

<Într-adevăr, toate cicatricile şi vânătăile îmi dispărusera.>

            -Acuzarea are ceva de spus?

            -Nu Doamne! răspunde Dancris.

            Arhanghelii şi Domnul iau deciziile şi îl cheama şi pe Curato.

            -Uite cum e Felix: nu a făcut destule cât să le analizăm. De obicei trimitem minorii din nou pe pământ, ca nou-născuţi, fără amintiri, dar cred că dacă îl trimitem înapoi în timp, când a primit mesajul, poate salva chiar două vieţi. Şi ştiţi la ce mă refer, spune Curato.

            -Eu personal nu cred că va reuşi.Va încerca să o salveze doar pe ea.

            -Sunt de accord cu Gabriel, răspunde Mihail.

            -Şi eu, replică Rafael.

            -Nu puteţi fi atât de siguri, le zice Domnul. Numai eu ştiu adevarul despre el.

            Mai mulţi arhangheli au fost de acord cu Gabriel decât cu Domnul, astfel încât Curato a venit cu o idee :

            -Ce-ar fi dacă doi l-am pune într-o situaţie de alegere dificilă?

            Cu toţii au fost de acord şi Domnul a anunţat:

            -Fară nici un recurs, Felix va fi trimis în Iad.

            Când El a terminat de vorbit Dancris a luat o altă înfăţişare, şi Curato la fel. Erau adevăratele forme ale demonilor şi îngerilor.

            Demonii erau creaturi oribile: o faţă lungă cu ochi injectaţi şi două coarne răsucite. Nas nu avea, ci numai două fante albe pe faţa neagră. Gura îi era cusută, cât să nu o poată deschide prea tare şi gât nu avea. În comparaţie cu corpul, capul era mai mare. Bustul era musculos, iar mâinile şi picioarele osoase, dar palmele şi labele picioarelor erau foarte mari. Mijlocul îi era acoperit de un cearceaf soios şi murdar.

            În schimb îngerii erau mirifici. La faţa lor aproape nu te puteai uita, caci pur şi simplu emanau lumina. Faţa era curată, fără nici un semn şi ochii erau albi, fără iris sau pupila. Haina era asemănătoare cu o cămaşă de noapte şi erau încălţaţi cu sandale albe. Aveau în spate o pereche de aripi albe, cu pene ca de lebădă, şi aveau legat de fiecare mână câte un clopoţel.

            Imediat ce şi-au luat forma adevărată m-au luat pe sus şi m-au aruncat pe poarta neagră…

            Iadul e cel mai înfiorator loc: un miros de putreziciune îngrozitor şi o căldură infernala. Toate torturile lumii posibile şi imposibile erau acolo, iar cele care te-ar fi omorât nu o făceau. Cel puţin o dată pe zi erai decapitat şi trebuia să-ţi zdrobeşti capul, iar când nu mai rămânea nimic din el îţi creştea la loc. Erai sfaşiat în bucaţi, şi bucaţile erau arse, iar când ardeau de tot te materializai înapoi complet normal, pregătit pentru urmatorul chin.  Apoi când ziua era gata, sau mai bine zis când oboseau demonii, eram culcaţi pe paturi de cuie.

            Continuau să mă nelinişteasca vorbele demonului dianinte de judecată: “Prietena ta a făcut cea mai mare greşeala din viaţa ei căutând răzbunarea la aceia, va fi împuşcata imediat ce se va desparţi de Mircea.”…Oare era adevarat sau doar vroia să mă chinuie…şi mai era raspunsul îngerului: “Fii pe pace,cred că o vei putea salva şi pe ea şi pe Alex, dacă îmi îndeplinesc scopul”. Acesta din urma îmi dădea un fel de siguranţă, dar foarte slabă. Aşteptam un semn, dar urmam aceeaşi rutina. Aproape mi-am pierdut speranţa.

            Într-o zi (sau noapte; nu-ţi dădeai seama acolo) a apărut câte un plic la fiecare. Oricine îl deschidea dispărea odata cu plicul. Îmi era frica să-l deschid pe al meu, dar s-a deschis singur şi m-am simţit absorbit de acesta.

            Am fost transportat într-o celula rece. Privirea mi-era înceţoşată. Când ochii mi s-au obişnuit am văzut două persoane care vorbeau. Nu se putea… Erau Baldur şi Bianca.

            -Cum se poate … voi?…

            -Da amice noi, a răspuns Baldur.

            -Felix…Felix?

            -Încă nu pot să cred ce ai putut să-mi faci…

            -Felix ascultă, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, dar am plătit scump clipa mea de furie. Te rog să ma ierţi!… Iartă-mă!… Te implor!

            Se cunoştea că a suferit mult pentru ce a facut. Era palidă, purta o togă subţire şi murdară, iar în locul unuia dintre sâni era o pată de sânge. Părul era smuls pe alocuri şi câţiva dinţi îi lipseau.

            -Poţi fi liniştită. Te-am iertat. Dar nu voi vorbi cu tine.

            Am aşteptat în celulă ceva timp, după părerea lui Baldur ”până îşi deschid toti plicurile”, apoi am auzit o voce puternica:

            -Către toţi păcătoşii: Iadul a devenit suprapopulat, deci trebuie să-l rărim puţin. Aţi observat biluţele de pe jos?Aveţi trei secunde să luaţi câte una din ele.

            Am luat fiecare câte o bila. Bila mea s-a colorat în verde, a lui Baldur în albastru şi a Biancai în roşu. A mai durat puţin şi toţi am dispărut în întuneric. După câteva secunde eram într-un amfiteatru. Baldur şi Bianca erau suspendaţi deasupra unor gropi, la distanţă cât să  nu-i pot prinde pe amândoi odată, în cazul în care cădeau. Erau suspendaţi de un mecanism care le tăia încet frânghiile. De comutatorul mecanismului era atârnată o frânghie, şi aceea suspendată deasupra unei gropi. Vocea a anunţat:

            -Felix ai zece secunde să decizi pe cine salvezi.

            Amfiteatrul era plin cu demoni care numărau cât timp eu m-am decis.

            M-am aruncat asupra frânghiei atârnate de comutator, care a oprit tăierea frânghiilor celorlalti doi.Vocea a zis din nou:

            -Se pare ca “eroul” de Felix vrea să-i salveze pe amândoi.

Şi imediat frânghia mea a început să fie tăiata. Vocea a mai zis:

            -Cine să cadă cu el?

            S-au auzit demonii din amfiteatru: ”Fata, Fata!”

            -Deci se vor rupe frânghiile lui Felix şi Baldur.

            După aceea eu şi Baldur am căzut prin gropile de sub noi într-o apă; peste tot era întuneric. Eu nu ştiam să înot şi mă scufundam. Apa îmi invada plămânii. Simţeam durerea dar nu mă înecam. Baldur m-a adus la suprafaţă. Se pare că eram într-un bazin rotund cu diametrul de vreo douăzeci de metri. Tot peretele era închis.

            Ne-a luat ceva până să ne dăm seama că există o deschizătură, dar subt apă. Am trecut amândoi prin ea şi am nimerit în alt bazin, de două ori mai mare. Acesta nu avea nici o deschizătură. Până la urmă Baldur a obosit  şi am început să ne scufundăm încet. Greşisem. Al doilea bazin nu avea fund, deoarece la un moment dat au început să ne iasă picioarele din apă. Ciudat. Am continuat să cădem până când în apă mai erau doar capetele. Când ne-au ieşit şi gurile, apa din corp ne-a ieşit şi s-a contopit cu cea care încă ne ţinea de vârful capetelor. Dedesubtul nostru era un loc ciudat. Peste tot numai vulcani care erupeau continuu şi râuri de lavă.

            Cum am ieşit de tot din apă am căzut pe pământul tare şi fierbinte. Deasupra noastră era o rocă cu interior cilindric, ca un butoi cu capul în jos, plină cu apă  care nu curgea, şi care uraca până la… tavan. Se pare că eram într-o peşteră şi prin acel “butoi” am căzut noi.

            Eu şi Baldur am pornit să căutăm o cale de scăpare, pentru că nu puteam ajunge sub nici o formă la “butoi”; şi de altfel nu avea nici un rost să intrăm în acea apă. Nu aveam o altă cale să ieşi decât prin acea lume de foc.

            Nu pot să apreciez cât am stat acolo, dar la un moment dat ne-am hotărât să ne aruncăm în primul vulcan pe care îl vedeam, ceea ce am şi făcut. Vulcanul era surprinzător de adânc şi am avut timp să observ:

            -Baldur! nu putem muri! ai uitat?

            -Ei bine înca un chin prietene, o să găsim totuşi o cale de scăpare.

            Dar nu s-a întâmplat cum am crezut noi. Am căzut în lavă, dar aceasta nu ne ardea; era ca şi cum am înota în lapte cald. Eu, neştiind să înot m-am dat la margine şi m-am suit pe o terasă a stâncii. <Cred că nu am amintit că lava era chiar limpede; un fel de apă portocalie.>. Cât timp am stat aşteptând, Baldur a căutat să se scufunde. După puţin timp iese şi îmi spune:

            -Felix, nu o să-ţi vină să crezi; cum te scufunzi te trage un curent ciudat printr-un canal care urcă şi urcă poate chiar până la tavanul peşterii.

            -Dar asta nu are sens. Nu e nimic atât de înalt în jur.

            -Ştiu. E cam ciudat. Trage aer adânc în piept şi haide.

            Ne-am scufundat în curent şi după vreo douazeci de secunde de răsucit m-am trezit la suprafaţa unui fel de lac, plin cu aceeaşi lavă. În jurul nostru era o peşteră rosie, cu suficienta lumină difuză, pentru a vedea la zece metri în faţa. Această peşteră era capătul unui tunnel, deci nu puteam merge decât înainte. Tunelul nu părea prea înalt, nu avea stalactite sau stalagmite, şi pereţii deveneau din ce în ce mai netezi pe măsură ce înaintam. De la un anumit punct a devenit cilindric şi a început să se îngusteze. La capăt acesta se despărţea în două ovale care acopereau aproape complet capătul. Unul dintre ele continua în aceeaşi manieră tunelul, şi avea un Λ cu un Θ deasupra; celălalt părea plin cu un lichid negru.

            -Eu încerc să intru prin chestia asta neagră. Ce-am de pierdut? replica Baldur.

            Imediat am fost puşi la pământ de o forţa nevazuta. Am fost legaţi şi târâţi prin gaura cu simbol deasupra. Ne deplasam prin aer, dar simţeam mâini care ne ţineau. Auzeam voci care vorbeau într-o limba asemanatoare cu latina, engleza şi chineza în egală măsură. Un fel de dialect primordial. Eu le tot strigam să ne lase dar continuau să vorbească între ei, şi deoarece continuam să ţip una din voci spune:

            -Taci odată şi aşteaptă!

            În câteva minute intram legaţi aşa cum eram într-o încăpere sculptată în piatră. În mijlocul camerei (care era circulară) era un bazin în care plutea aceeaşi lavă portocalie. În bazin se tot adăugau roci de diferite culori care modificau pentru scurt timp compoziţia acesteia (ba se înroşea, ba se înnegrea, forfotea, stropea).Când într-un final aceasta a rămas de un auriu intens deodată în cameră au apărut vre-o sută de persoane. Fiecare îşi dădea o mască jos. Probabil masca îi făcea invizibili. Baldur tremura din toate încheieturile. Într-o parte a camerei, opusă locului pe unde am intrat, era un tron pe care stătea un bărbat impunător. Acesta a strigat:

            -Puneţi-i în cazan!

            Şi am fost aruncaţi în  bazinul din centrul camerei. Lichidul din interiorul lui îmi dădea o senzaţie plăcută, mă curăţea, hainele mi se albeau şi rănile mi se vindecau. În schimb, Baldur nu agreea deloc lichidul, caci ţipa ca din gură de şarpe. La un moment dat nu a mai fost…Baldur…s-a transformat în Dancris, demonul de la procesul meu.

            Oamenii de acolo priveau uimiţi ce se întâmpla cu mine, probabil au mai aruncat în bazin demoni şi au ars (deoarece Dancris s-a făcut scrum acolo). Am fost scos şi adus în faţa tronului. Cel de pe tron a spus:

            -Ce cauta aici un suflet curat?

            Nu ştiam ce să răspund dar mi-am ales cuvintele cu mare grijă şi am reuşit să bâdgui:

            -Nu pricep… Înălţimea Ta… la judecată am fost trimis în Iad…

            -Interesant… Foarte interesant.

            Din tavan se auzeau bocănituri.

            -Kida, îmi miroase a capcană.

            Cel care mă interoga a spus:

            -Fiţi toţi pregătiţi. Ar putea fi orice. Tu… Ai fost o momeală, zice apoi spre mine.   Nu-i nimic discutăm noi mai târziu.

            Acoperişul camerei se crapă şi de sus cade o persoană. Era parcă fosforescent şi haina, care a fost cândva albă, acum era plină de praf şi transpiraţie. Faţa îi era schimonosită, dar  mi-am dat seama că era un înger după ochii fără iris şi pupilă, şi după clopoţeii de la mâini. Şi nu era orice înger; era fostul meu înger păzitor.

            Cum s-a ridicat în picioare a scuturat clopoţeii, care s-au transformat într-o sabie şi un scut de foc. Toti din cameră şi-au pus măştile şi au început să-l atace, dar el parca-i vedea.             Ţintea măştile, care se spărgeau şi respectivii deveneau inconştienţi. Când a rămas doar Kida (seful), acesta şi-a dat jos masca, a pus sabia în pământ şi l-a întrebat pe Curato:

            -Cine eşti şi de ce ai venit aici?

            -Sunt Curato, un înger păzitor. Am venit să-l aduc pe acesta (şi arată spre mine) înapoi la Domnul, caci nu a fost trimis unde trebuie.

            -Dacă vrei să te cred intră în bazinul de piatră.

            -Dacă e o capcană?

            -Nici o grijă; dacă eşti înger te va curăţa.

            -Nu cred.

            -Spune adevarul, îi răspund eu.

            Curato intră în acel lichid şi revine la forma normală, doar că fără aripi. Kida îngenunchează şi îi spune:

            -Îmi pare rău Îngerule, dar eşti primul care vine pe aici. Oamenii mei vor fi bine?

            -Se vor trezi. Adu-mi două măşti. Avem nevoie ca să trecem neobservaţi prin Iad.

            După ce a luat măştile m-a apucat de braţ şi m-a tras după el până la deschizătura aceea cu lichid negru, din locul unde se despărţea tunelul în două.

            -Măştile lor sunt ingenioase; doar imperfecte. Aşa cum sunt ele acum, demonii şi îngerii tot îi văd, a spus în timp ce clătina clopoţeii deasupra măştilor, care şi-au schimbat culoarea de la roşu-cărămiziu, spre portocaliu-gălbui, pînă au devenit transparente.

            -Am atâtea întrebări să-ţi pun.

            -Nu acum. Pune-ţi masca şi vino după mine.

            L-am urmat pe unde mi-a arătat. Prima oară a atins acel lichid negru, care a dispărut preţ de câteva  secunde până când am trecut noi prin gaura lăsată în perete. Am intrat într-o cameră asemănătoare unui bar plin cu demoni care chefuiau. Am ieşit pe uşa scoasă din balamale şi am ajuns în zona unde erau torturaţi cei din Iad. După ce am trecut şi de acel loc am ajuns lângă o stâncă, pe care Curato a atins-o, şi o în ea a apărut o gaură prin care am intrat. Nu a durat mult şi măştile s-au crăpat.

            -Huh! Exact la ţanc. Dacă măştile crăpau acum un minut eram prinşi, a zis Curato.

            -Acum unde mergem?

            -Mergem la Dumnezeu. El are o misiune pentru tine.

            -Te rog să-mi explici cum am ajuns aici? De ce prietenul meu cel mai bun era demon?

            -Uşurel. Îţi explic cum a fost. Tu n-ai trăit destul pentru a se hotărâ unde meriţi să ajungi. De obicei trimitem indivizi ca tine înapoi pe pământ cu amintirile şterse. Dar tu ai potenţial. Puteai să-i salvezi şi pe Alex şi pe Bianca de la moarte, daca dădeam timpul înapoi până când ai fi primit mesajul. Din păcate mulţi dintre arhangheli nu au fost de acord. Credeau că o să o salvezi numai pe ea, aşa ca le-am propus un test. Eu m-am transformat în Bianca şi Dancris în Baldur. Puteai să salvezi doar pe unul dintre noi, acolo in amfiteatru, dar tu ai vrut să ne salvezi pe amândoi. Ai trecut testul. În mod normal ar fi trebuit să cazi prin groapa de sub tine catre Dumnezeu, în aceeaşi sală de judecată ca atunci cînd s-a hotărât testul şi a fii trimis pe pământ, dar a intervenit Dancris. El a pariat cu regele Iadului, Lucifer, pe cine vei salva. Dacă ai fi sacrificat pe unul din noi Dancris ar fi luat locul lui Lucifer ca rege al Iadului, dar dacă te sacrificai Dancris avea să primească cea mai nedorită treabă din Iad: sa fie valetul tuturor. Astfel puterile îi erau luate şi trebuia să îndeplinească orice sarcină i-ar fi dat vre-un demon. A vorbit cu cel care manipula portalurile, adică acele gropi de sub voi în amfiteatru, să schimbe cel de sub tine şi el în portaluri spre un loc unde nu puteaţi fi găsiţi; în schimb acela primea puterile lui Dancris. Locul unde aţi căzut este fostul Iad, unde singura tortură era arderea; peste acel Iad s-a construit noul, care cuprinde toate torturile lumii. Vulcanul pe unde aţi intrat este de fapt vechea intrare, pe unde veneau demonii la tura de chinuit. Te-a dus prin tunel până la poarta aceea neagră. Ce nu a ştiut el este ca noi îngerii am dus acolo ultimii supravieţuitorii ai Atlantidei, care prindeau de fiecare dată demoni şi îi făceau să dispară, acum ştiu şi prin ce. Dacă treceai cu el, acea poartă neagră te-ar fi transformat în demon, şi de cealaltă parte ar fi aşteptat acel demon căruia Dancris i-a dat puterile şi v-ar fi schimbat corpurile între voi, şi astfel tu ar fi trebuit să-i slujeşti pe toţi demonii în locul lui Dancris, iar el ar fi devenit un demon normal.

            -Dar acea poartă neagră ce făcea de fapt?

            -Transforma orice înger sau suflet în demon. De aceea i-am plasat pe atlanţi acolo. Ca să prindă şi să distrugă pe oricine ar fi trecut de poartă, şi astfel să menţinem un echilibru între îngeri şi demoni.

            -Dar cum mai gasit?

            -Cum am observant ce a facut Dancris am trecut prin acelaşi portal cu tine, cât era vâlvă în amfiteatru, deoarece ştii bine, ei au vrut ca fata să fie aruncată. Voi deja dispăreseseţi în celălalt bazin şi acea gaură pe unde aţi trecut s-a astupat. Şi pe deasupra s-a închis şi portalul pe unde am intrat. Aşa că am căutat o cale de scăpare dar nu am găsit. Până cand am auzit zgomote de jos. Am crăpat fundul bazinului şi am ajuns între atlanţi, de unde te-am luat.

            -Mai am o singură întrebare. Ce s-a întâmplat cu aripile tale?

            -Aici, în Iad, aripile nu pot rezisita; deoarece sunt atât de pure a trebuit să le las la intrare.

            -Acum ce facem?

            -Aşteptăm pînă când cei de pe cealaltă parte a porţii Iadului vor veni; în câteva minute vom putea ieşi.

            După ceva timp se aude o voce, care ne-a strigat pe nume. Am ieşit din stâncă şi pe poartă, însoţiţi de vreo cinci îngeri. Am ajuns în acea sală de judecată unde ne aştepta Domnul, care a zis:

            -Felix, ce vom face noi e o premiera: te vei trezi cu telefonul în mână, citind mesajul de la Mircea prin telefonul lui Alex. Eşti gata?

            -Gata!

            Imediat m-am trezit ca dintr-un vis. Eram viu şi nu îmi venea să cred ce s-a întamplat. Am crezut că aveam insolaţie. Dar am auzit o voce în mintea mea: ”Grăbeşte-te în zece minute o să moară Alex!”.

            Am ştiut imediat ce trebuie să fac. Am sunat la 112.

            -112, Buna ziua, care este urgenţa?

            -Am nevoie de poliţie; dar opriţi trenurile din zona oraşului X. Prietenul meu este legat de şine.

            -Am preluat urgenţa. Vă fac legătura cu poliţia oraşului X.

            -Alo? Poliţia oraşului X. Agent Gheorghe Vasiliu. Vă ascult.

            -Mă numesc Felix. Prietenul meu este legat de şinele din gară de nişte delicvenţi care mă aşteaptă să vin.

            -Trimitem imediat un echipaj. Unde vă aflaţi?

            -În faţa gării.

            -Trenurile din zona oraşului sunt oprite, iar echipajul nostru ajunge în doua minute.

            După un minut ajunge echipajul de poliţie.

            -Cine a chemat poliţia?

            -Eu. Aşteptaţi la intrare că ei stau ascunşi. Mă duc înainte şi când o să mă atace să intraţi.

            -Du-te!

            Am intrat în gară, am fost prins şi legat rapid dar a intervenit poliţia. Înainte de a fi arestaţi Mircea m-a înjunghiat în umăr cu un şiş şi am fost trimis la spital. Alex mă vizita în fiecare zi. Într-o zi mi-a adus o veste îngrozitoare: Bianca era în spital cu o boala grava la inimă, si singura ei sansa era un transplant. Părinţii ei aveau banii necesari operaţiei dar le lipsea un donator. Numaidecât am făcut testele de compatibilitate necesare. Eram compatibil şi m-am oferit donator…

            Operaţia, care a durat aproape o zi, s-a soldat cu suces. Inima mea bătea vesela în pieptul ei. Probabil voi credeţi că am murit după operaţie. Ei bine un anonim a dat o inimă artificială spitalului, care m-ia pus-o in piept. Aceasta mă mai putea ţine în viaţă o lună. În timpul recuperării ea s-a trezit şi m-a observat pe patul de lângă ea <eu eram conştient, dar nu puteam vorbi sau deschide ochii>.Doctorii i-au explicat situaţia şi ea a petrecut următoarea zi lângă mine. Am auzit-o mulţumindu-mi şi i-am simţit buzele pe frunte. Un fior fierbinte m-a cuprins. Am deschis ochii şi am zâmbit. O vedeam în ceaţă dar eram sigur că ea era lângă mine şi mă ţinea de mână. Era şi Alex acolo. Apoi aparatul mi-a măsurat ultimele trei secunde din viaţa…

            M-am trezit în aceeaşi mare albă. De data asta spre mine venea numai Curato.

 

 

 

 

 

 

Flying Soul iti multumeste pentru ca ai citit.

Reclame

4 gânduri despre „Filip Blaj – Amintirile unui suflet (debut)

Comentariile sunt închise.