Denisa Lepădatu – proză scurtă

Denisa LepadatuÎmi place să scriu

 Îmi place să scriu, să le fac surprize oamenilor pe care-i iubesc şi care mă iubesc… Aş vrea ca toată lumea să aibă în fiecare zi o bucurie, să ştie că viaţa este minunată atunci când eşti înconjurat de oameni cu suflet bun şi frumos. Aş mai vrea ca tristeţea, văzând atâta fericire în jur, să nu-şi mai găsească loc aici, pe pământ, şi să plece într-un loc de unde nu se mai poată întoarce.

Într-o zi, când voi fi mai mare, voi scrie despre lumea aceasta frumoasă în care trăiesc acum, despre prietenii mei minunaţi, care mă învelesc în fiecare seară cu dragostea lor şi în fiecare zi îmi zâmbesc, făcându-mă să zbor!

 Denisa Lepadatu2

Noaptea

 Noaptea se aşază încet peste tot oraşul. Este timpul să merg la culcare, însă nu-mi este somn. Întunericul mă sperie câteodată, dar ştiu că trebuie să fiu curajoasă. Păşesc spre camera mea, mă aşez în pat şi îmi spun rugăciunea. Prin fereastră zăresc steluţele ce strălucesc şi-mi zâmbesc spunându-mi „Noapte bună!”. Le spun şi eu, în gând.

Noaptea observă însă că mi-e teamă şi pătrunde încet în camera mea. Are chip de prinţesă, cu părul negru şi frumos, cu rochie lungă de catifea albastră şi un zâmbet care mă face să mă simt tare bine. Îmi ia mânuţa dreaptă în mâna ei, mă mângâie şi mă înveleşte cu pelerina ei pufoasă. Se apleacă şi-mi dă un pupic pe frunte, spunându-mi:

– Nu ai de ce să-ţi faci griji! Eu nu fac rău nimănui… De fapt, eu vin aici, pe pământ, deoarece soarele oboseşte şi el să stea atâtea ore sus pe cer. Acum se odihneşte, odată cu voi, oamenii. Mâine-dimineaţă îl vei vedea din nou sus pe cer!

– Dar mie îmi este frică de întuneric! Mereu mă gândesc să nu se întâmple ceva rău…

– Nu trebuie să te temi! Eu îi iubesc pe toţi copiii! Voi nu ştiţi câte vise frumoase vă trimit eu în fiecare noapte!…

– Dar într-o seară am visat urât! Şi mi-a fost frică!

– Acestea s-au întâmplat pentru că nu te-ai gândit la ceva frumos atunci când ai pus capul pe pernă. Imaginează-ţi că se întâmplă cu tine numai lucruri minunate şi frica nu poate să mai aibă loc în gândurile tale.

– Aşa voi face de azi înainte! Îţi mulţumesc, Zână Noapte, că ai trecut pe la mine!

– Să ai vise frumoase, fetiţă scumpă! – zise Noaptea şi, după ce mă mângâie puţin din nou, se îndreptă spre fereastră.

Deodată nu am mai văzut-o deloc. Dispăruse. În urma ei a rămas doar întunericul, iar eu mă gândesc bine să mă împrietenesc cu el. Poate aşa nu mă voi mai teme când îl voi simţi prin preajmă! Mai întâi, înainte de culcare mă voi gândi la ceva frumos şi atunci voi fi sigură că totul va fi bine.

 Tablou de toamnă

 Sunt la biroul meu şi încerc să citesc ceva dintr-o carte… Fereastra este întredeschisă şi vântul pătrunde uşor, întorcându-mi paginile. Întorc privirea spre fereastră, fiindcă vreau să-l cert. Dar el vrea să se joace… Simt cum începe să se distreze, luându-mi firele de păr, răsucindu-le şi învârtindu-le. Acum chiar m-am supărat pe el! Mă ridic de pe scaun şi, vrând să-l zăresc, sunt uimită de tabloul pe care l-a pictat afară minunata toamnă. Cred că e cea mai frumoasă pictură, în care toamna a colorat bătrânii copaci în aşteptarea celorlalte anotimpuri.

Cu trunchiurile aplecate, copacii stau de vorbă între ei: îşi povestesc unul celuilalt cum şi-au petrecut vara. De câteva sute de ani îşi tot povestesc, dar n-au terminat încă, mai sunt multe de spus. Privesc trişti cum frunzele alunecă una câte una de pe crengile lor aplecate la pământ. Din când în când se mai aude câte un oftat. Unii au poveşti fericite, însă alţii sunt foarte supăraţi, ca şi noi, oamenii. Un pui de tei stă lipit de mama lui şi o tot întreabă dacă şi el va rămâne fără frumoasa hăinuţă pe care a primit-o anul acesta. Plângând, se întreabă cum va fi iarna care urmează, pentru că a auzit despre ea doar lucruri urâte.

Păsările ţipă şi se strâng la un loc în cârduri mari, făcând cerul să devină întunecat. Se strigă unele pe altele, adunându-se, fiindcă trebuie să plece în alte locuri, spre alte ţări şi mări, unde este mai cald. Le va fi foarte dor de casele pe care le lasă aici, dar nu pot rămâne. Geroasa iarnă le va face viaţa grea şi nu vor rezistă. Copilaşii lor trebuie să fie îngrijiţi şi ocrotiţi, iar ele ştiu bine asta. De aceea îşi iau rămas bun, coborând spre pământ şi ridicându-se spre cer toate deodată. Nu mai privesc în urma lor, fiindcă le este foarte greu să se despartă de locurile acelea în care au poposit de astă-primăvară.

Sprijinită de trunchiul unui copac, o ursoaică se gândeşte că a venit timpul să-şi caute un bârlog. Va trebui să stea ascunsă mult timp de acum încolo. Puii ei au crescut, ei şi-au găsit deja un loc unde să hiberneze. Ursoaicei nu-i prea place că trebuie să stea fără puii ei, dar ştie că altfel nu se poate. Vor trece lunile şi se vor revedea. Mai mare va fi bucuria lor după aşa o lungă despărţire!

Cerul se întunecă şi norii negri anunţă că vine ploaia. Aşa îi place toamnei, să ne arate că ea a devenit stăpână pe aici. Pe cer zăresc fel şi fel de forme ciudate: căluţi înaripaţi, prinţese zâmbitoare, zmei fioroşi. Când norii se mişcă în drumul lor, formele nu mai sunt la fel, se împrăştie sau devin altceva.

Grăbiţi, norii încep să stropească pământul cu picături mari şi reci de ploaie. Vântul începe şi el să se joace din nou, ia frunzele căzute şi le împrăştie, le rostogoleşte, purtându-le dintr-o parte în alta. Îi place să alerge printre copaci, să le mişte crengile sau să le desprindă frunzele, să se ascundă după vreo casă şi după aceea să reapară iar… El pare a fi cel mai neliniştit fenomen al naturii: niciodată nu şti când apare!

Dintre toate vietăţile pe care le-am văzut mai devreme în acest minunat tablou nu a mai rămas niciuna. Fiecare şi-a găsit un adăpost pe undeva până va trece ploaia. După aceea totul va fi din nou la fel.

Privind atentă, văd că din scorbura unui copac mă priveşte cu ochişori mici o veveriţă. Cred că e nedumerită: de ce e atâta gălăgie? Cred că animalelor pădurii le-ar trebui umbrele şi pelerine de ploaie, aşa cum avem noi, oamenii. Atunci n-ar mai trebui să stea ascunse atâta timp în adăposturi. Mă voi mai gândi la asta şi, dacă voi putea, le voi ajuta.

Şi în sufletul meu, uneori, toamna face schimbări. Numai că mie nu-mi trebuie umbrelă când plouă acolo la mine. Eu ştiu că, după ce vine ploaia, apare soarele, de aceea aştept mereu să vină vremea bună. Fiecare dintre noi trebuie să ştie asta!

 

Ce îmi doresc

 I-am spus soarelui să nu mai plece când vine noaptea, iar el mi-a răspuns că nu poate lumina în acelaşi timp cu luna. Le-am spus stelelor că mi-ar plăcea să le văd şi ziua, dar mi-au răspuns că strălucirea lor mi-ar lua ochii.

M-am hotărât să le spun anotimpurilor să se amestece între ele. I-am spus iernii să ia din florile verii, primăverii să ia din fructele toamnei, iar verii să ia puţin din răcoarea iernii. S-au amuzat şi mi-au răspuns că, aşa cum atunci când râd nu pot să plâng, nici ele nu au cum să-mi împlinească dorinţa.

M-am mai întrebat dacă nu aş putea să le dau oamenilor răi din bunătatea oamenilor buni. Să dau din fericirea mea oamenilor nefericiţi, să transform supărarea în bucurie; poate atunci lumea ar fi minunată.

Mă puteţi ajuta? Ştiu că într-o zi voi putea face toate aceastea să se întâmple, doar să am răbdare! Când veţi deschide ochii, într-o frumoasă dimineaţă, veţi găsi o lume diferită şi atunci veţi şti că am reuşit…

 

 

Dacă aş fi floare…

 

De astăzi nu mai vreau să fiu copil. Îmi doresc să fiu o floare, o floare parfumată, cu petale catifelate. Vreau să simt adierea vântului, albinuţele şi fluturaşii carevor veni să mă privească. Soarele îmi va încălzi trupul meu fragil şi mă va gâdila cu razele sale. Ploaia mă va răcori şi mă va ajuta să cresc mare. Voi sta în câmpul cu flori, iar tu vei şti unde să mă găseşti.

Când vei veni, vreau să te aşezi lângă mine! Îmi vei povesti tot ce ştii tu, iar eu te voi asculta şi te voi privi îndelung, cu mult drag.

Când va veni toamna, mă vei lua de aici, pentru că, altfel, trupul şi petalele mele se vor usca. Mă vei pune într-o cutiuţă şi mă vei păstra într-un buzunar, ca să fiu mereu alături de tine.

Când te vei plictisi, mă vei pune undeva pe un raft şi vei uita de mine. Eu voi aştepta să-ţi aminteşti din când în când că sunt pe aproape.

Vara următoare, în câmp, vor creşte alte flori. Tu poţi să alegi pe oricare dintre ele, să le povesteşti ce mi-ai povestit mie… Dar voi şti sigur că am fost specială. Mereu te vei uita să vezi dacă mai sunt pe undeva!

 

 Galaţi – oraşul dintre ape

 

Dacă ar fi să vină peştişorul de aur să mă întrebe care sunt cele trei dorinţe pe care aş dori să le îndeplinească, aş spune, în primul rând, că nu aş vrea să mă mut niciodată din oraşul meu iubit, Galaţi.

În al doilea rând, mi-ar plăcea să mă nasc în aceeaşi familie pe care o am acum. Iar a treia dorinţă a mea ar fi să pot avea şi eu puterea peştişorului de aur, ca să pot ajuta oamenii necăjiţi. Le-aş îndeplini dorinţele, pentru a fi şi ei fericiţi, pentru că orice om are acest drept.

Sunt un copil al Galaţiului, care doreşte să facă multe lucruri bune pentru oraş şi pentru locuitorii lui. Deseori merg cu părinţii mei pe faleza Dunării, pentru a ne bucura privind fluviul cum îşi rostogoleşte valurile la vale, unul după altul.

Într-una dintre plimbările mele, m-am aşezat liniştită pe malul apei şi am început să ascult cum se loveau valurile de pietrele mari de pe marginea falezei.

Deodată aud un glas subţire care fredona o melodie frumoasă. Întorc încet capul să văd cine e, dar nu observ pe nimeni. Melodia continua însă fără oprire şi eu priveam uimită, fiindcă nu înţelegeam de unde se aude. Vroiam să merg să-i ajung din urmă pe părinţii mei, dar i-am zărit că se odihneau pe o bancă, nu departe de mine. Ceva însă, chiar atunci, mi-a atras atenţia: un val luase forma unui cap de fată care-mi zâmbea. Zâmbesc şi eu, iar ea îmi face cu ochiul. Începe să-mi fie teamă. Oare vrea să-mi vorbească? Un val? Hmm… Dacă le voi povesti aşa ceva colegilor mei, vor râde de mine şi nu mă vor crede. Poate că am vedenii.

Privesc din nou într-acolo şi văd cum acelaşi val, acelaşi chip frumos de fată, îmi zâmbeşte în continuare:

–  Hei! – zic eu. Cine eşti?

Ea zâmbeşte în continuare şi-mi răspunde:

            – Sunt Dunărea! Doar mă cunoşti, de ce mai întrebi? Te văd mereu trecând pe aici şi privindu-mă. Dar eu nu mă arăt oricui. Pe tine însă te-am văzut că mă placi…

            – Da, e adevărat. Însă mă faci să-mi fie teamă. Cum de vorbeşti?

            – Da, vorbesc! Dar numai cu oamenii buni. Aşa precum eşti tu.

            – Nu am ştiut că poţi vorbi. Te-am privit de multe ori şi mi-am umplut sufletul de bucurie văzând cât de frumoasă eşti…

            – Mulţumesc!

            – Mama mi-a povestit multe despre tine. Ştiu că eşti al doilea fluviu ca mărime din Europa şi că vii tocmai din munţii Pădurea Neagră.

            – Da, vin de departe. În drumul meu trec prin patru capitale şi zece ţări. Dar oamenii cei mai buni şi frumoşi i-am întâlnit aici, în acest oraş din România.

            – Ce mult mă bucur!

            – Şi eu sunt foarte fericită că te-am cunoscut.

            – Îmi mai povesteşti despre tine? Îmi place cum vorbeşti…

            – Îţi mai spun o singură poveste şi plec, am drum lung de făcut. Într-o duminică, o fetiţă frumoasă şi cuminte a vrut să ia o minge de la malul meu şi a alunecat. Căzând în apă şi neştiind să înoate, a început să ţipe. Nimeni însă nu a auzit-o. Atunci am hotărât să trimit toţi peştişorii să o ajute. Aceştia s-au strâns laolaltă, au format un covor din trupurile lor şi au ridicat-o pe fetiţă, aşa încât un val subţire a putut s-o împingă spre mal. De atunci suntem prietene foarte bune. Dar tu ce-mi poţi spune despre oraşul tău?

            – Eu? Am multe de spus. Sunt foarte fericită că m-am născut în acest oraş înconjurat de ape. Tu, împreună cu Siretul şi cu Prutul, ne faceţi să ne simţim cei mai bogaţi oameni din ţară. Noi nu vom duce niciodată lipsă de apă. Şi, după cum ştiu eu, aerul, apa şi soarele nu trebuie să lipsească deloc oamenilor. Oraşul meu îi fascinează pe turişti prin multele locuri frumoase pe care le are: Faleza Dunării, Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, Muzeul de Istorie, Grădina Publică şi Grădina Botanică. Mai sunt parcuri de joacă pentru copii, unde, împreună cu prietenii mei, mă distrez de minune. Locuitorii oraşului meu sunt buni şi cinstiţi. Avem şi o zi în care sărbătorim cu toţii ziua oraşului nostru. În fiecare an, pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, oamenii ies pe străzi şi se bucură că locuiesc într-un oraş atât de frumos, privind focurile de artificii, costumele unor personaje interesante, plimbările celorlalţi…

– Ce mult mă bucur să aud astfel de lucruri! Acum eu trebuie să plec! Sper însă că ne vom revedea curând. Mă bucur că am cunoscut o fetiţă atât de sufletistă şi de drăguţă cum eşti tu. Rămâi cu bine!

– La revedere, dragă Dunăre! Şi eu sunt fericită că am vorbit cu tine. Când voi mai veni pe aici, îmi voi aminti cu bucurie de discuţia noastră. Drum bun!

– Mulţumesc! Să ai grijă de oraşul tău!

– Voi avea, negreşit! La revedere!

***

 Denisa lepadatu

 Denisa Lepadatu: S-a născut în Galaţi la data de 26 septembrie 2002.

În prezent este elevă în clasa a IV-a, la Şcoala Nr. 11 „Mihail Sadoveanu” din Galaţi.

Este deţinătoarea a 35 de diplome şi premii la concursuri literare sau concursuri de matematică, informatică, limba engleză ş.a., dar şi a 7 medalii (patru de aur, una de argint şi două de bronz).

Şi-a descoperit talentul pentru scris în urmă cu doi ani, când a început să fie remarcată la concursuri literare, în cercuri şi cenacluri, inclusiv în medii virtuale etc. Textele sale au fost apreciate şi găzduite în revista şcoli, „Mozaic”, în revista literară „Boema” (nr. 42), unde a semnat şi debutul literar, în antologia colectivă de creaţii literare „Pe strada inimii, cuvântul”, apărută în 2012 sub îngrijirea Asociaţiei Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice – ASPRA, pe diferite site-uri literare („Confluenţe lirice”, „Noduri şi Semne” ş.a.), pe blogul http://compuneri-u.blogspot.ro/ aparţinând profesorului de limba română Ionel-Dumitru Nedelcu, pe site-ul www.vioreldarie.ro al scriitorului Viorel Darie. Autoarea deţine şi un site personal, la adresa:www.denisalepadatu.inforapart.eu.

În septembrie 2012 şi-a publicat propria carte de proză scurtă, intitulată „Şoapte de catifea”, la Editura “InfoRapArt” din Galaţi. Efortul Denisei Lepădatu de a îmbogăţi spaţiul literaturii pentru copii a impresionat membrii juriului la fiecare concurs pe teme literare la care autoarea a participat, obţinând premii importante, spre bucuria sa, a familiei, a mentorilor şi a tuturor celor pe care îi preţuieşte. În acest sens, ar fi suficient de menţionat Premiul I obţinut în cadrul unui proiect regional la secţiunea „Să redescoperim magia Crăciunului” (2011), ca şi recentul Premiu „Mezin Talent” din cadrul Concursului Internaţional de Poezie şi Proză „Starpress 2012”.

 

2 gânduri despre „Denisa Lepădatu – proză scurtă

Comentariile sunt închise.