Interviu cu actorul Mircea Diaconu – În voia sorţii (I)

Mircea-DiaconuAm început discutia cu binecunoscutul actor Mircea Diaconu, undeva, la margine de oras, într-o seară de la sfîrsitul anului trecut, rememorînd impresiile pe care le-am încercat cu 10 ani în urmă, la finalul unei reprezentatii de exceptie cu spectacolul „Variatiuni enigmatice“ de Eric – Emanuel Schmitt, pus în scenă de regizorul Claudiu Goga printr-o colaborare a Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Brasov cu Teatrul „Nottara“ din Bucuresti, si în care evoluau, cu farmecul binecunoscut, doi mari actori ai teatrului românesc dintotdeauna: Alexandru Repan si Mircea Diaconu. 

I-am amintit interlocutorului meu, rîndurile mele de atunci – cam exaltate, recunosc acum – despre starea resimtită în fata unui act artistic ce s-a dovedit a fi, ulterior, de mare succes.
„Involuntară complicitate întru iubire, varietatea sentimentelor si perceptia individuală, dualitate complementară în complexul teritoriu al sufletului femeiesc, exacerbate orgolii masculine seduse atît de gratia carnală cît si de cea sufletească, impetuozitatea si vehementa androgină transformată în vulnerabilitate, dureroasa descoperire, si apoi reconstructia întregului functional cu iz de «menage a trois», toate astea la un loc, fiecare în parte si multe altele pe deasupra – iată datele unui text scris inteligent, cu vervă si cu o temeinică cunoastere a regulilor dramaturgice. Plus doi mari actori care, firesc si sobru, cu multă naturalete reusesc să confere o notă personală si inegalabilă unui spectacol care, în acest moment cel putin, nu are alti termeni de referintă“.

Saiba si actorul

Ioan Amironoaie: Pentru că am pornit de la acel spectacol, revin amintindu-vă că atunci mi-ati acordat un scurt interviu. Tin minte că v-am întrebat cum vă simtiti în postura de „monstru“. Evident, mă refeream la formula aceea consacrată de monstru sacru. Si mi-ati răspuns: „Nu, nu sînt monstru si am de gînd să ies la pensie un tip cumsecade“.
Mircea Diaconu: Da, si mai ales, vreau să ies la pensie la timp. Nu am ajuns încă la vîrsta de pensie si o astept asa cum asteptam să se termine zilele de armată. Mai am doi ani si două luni.
I.A.: Sînteti hotărît s-o faceti?
M.D.: Absolut. E dreptul meu.
I.A.: Bine, veti iesi la pensie si veti colabora în continuare cu teatrele, cu arta…
M.D.: Voi iesi la pensie pentru că am fost salariat atît amar de vreme: patruzeci si doi de ani.
I.A.: Si totusi, cum se împacă postura aceasta de pensionar cu cea de liber profesionist. După cîte stiu, ati fost primul actor care ati iesit din sistem. Mă refer la cel institutionalizat.
M.D.: Asta cu iesitul din sistem mă îngrozeste, pentru seamănă cu iesirea pensionarilor din viată.
I.A.: Da, formularea este nefericită, asa este.
M.D.: Ce se întîmplă. Eu am fost primul actor din România care a coborît de pe statul de plată. Nu înseamnă că am plecat din sistemul teatral, vreau să spun. Vedeam, si văd si azi, actorul pe contract si nu pot discuta, că e si penibil, dealtfel, despre salarile actorilor, care sînt mizerabile. As prefera să discut despre veniturile actorilor. Este o enormă diferentă între salariu si venituri. Pentru că veniturile sînt urmare a prestatiei artistice, a calitătii acesteia. Putem discuta despre un box-office, de nevoia de tine sau lipsa de tine. De tine ca actor, ca artist. Că dacă e nevoie, atunci existi, dacă nu e nevoie nu trebuie să existi ca artist. Pe cîtă vreme tot sistemul pe care îl avem astăzi este ultrainstitutionalizat, într-o inertie… si stiu ce spun pentru că am lucrat în teatru, am condus un teatru… Sistemul de azi nu este cu nimic mai bun decît cel de pe vremea Suzanei Gîdea, cînd se numea Consiliul… Nici nu mai stiu cum.
I.A.: Înteleg în subtext că vreti să spuneti că e rău acest lucru.
M.D.: E foarte rău. Adică sînt patru trepte de salarizare, pornesti din prima, apoi treci la a doua…
I.A.: Ca vitezele la masină.
M.D.: Exact. Astăzi sînt la fel; sau aproape. Ceea ce este o prostie. pe de altă parte, s-a mai întîmplat ceva groaznic azi. Legile apărute între timp, europene unele dintre ele, nu ne disting. Noi sîntem un corp special, într-un colt. Noi nu producem. Mă refer la lumea artistică. Produsul muncii pe actor nu este egal cu cel al celuilalt. E diferit. Si este purtător de drepturi de autor. Nu e ca o saibă. Cineva produce o saibă. Altul produce o altă saibă care este egală cu cealaltă. Ceea ce produce un actor nu este egal cu cea ce produce un alt actor. Si poartă dreptul de autor. Deci nu poate fi stantată, cîntărită si plătită la fel. Si apoi, actorul, după părerea mea nu are ce căuta în Codul muncii. În sens salarial. Actorul, cred eu, trebuie să fie pe contract. Pînă în ă’90, cînd am iesit pe contract eram deja obosit, bătrîn, tracasat de milioanele de treburi pe care a trebuit să le fac pînă atunci: filme, spectacole de teatru, mai scriam si cîte o carte pe un colt de masă. Mereu făceam toate lucrurile în acelasi timp, pentru că asta era situatia. Am dorit ca din ă’90 să le fac pe rînd. Speram eu, mult mai bine.

Dezertor de la post

I.A.: Despre dorul acesta de a scrie cărti, pentru că veni vorba, mărturiseati undeva că v-ar plăcea enorm si vă exprimati speranta că abia la pensie veti putea scrie mai mult. Cîte aveti în total?
M.D.: Am patru. Dar mici. E mai bine asa. Nu cred că mai citeste cineva o carte cît o cărămidă, astăzi. Trebuie să scrii ceva ce poate fi citit. Îmi imaginam un prieten care îmi citeste o carte. De ce să-l pedepsesc cu o carte imensă? A fost o glumă. Dar e un lucru delicat pentru viata mea, acesta… a scrie. Pentru că mi-am descoperit tîrziu bucuria asta, pe la vreo douăzeci si sapte de ani. Dacă vă interesează vă spun mai multe. De altfel, sînt lucruri pe care le spun foarte rar. În primii ani după ce am terminat facultatea, stăteam la cămin, că nu aveam altundeva unde. Nici nu aveam salariu. Pe noi ne repartizau undeva, obligatoriu. Ori, tinerii de azi suferă că n-au un loc de muncă. Mai bine asa. Că a te trimite obligatoriu la Cucuieti, e mult mai grav si mai dramatic.
I.A.: Asta se întîmpla la alte specializări.
M.D.: Da, profesorii de pildă ajungeau chiar si la Cucuieti. Dacă spun Cucuieti, la actori însemna Turda, Bîrlad… E la fel, ca să spun asa. Or eu am fost repartizat la Turda. Nu m-am dus si trei ani de zile a fost un chin pe care l-a suportat Teatrul Bulandra, vorbesc de domnul Liviu Ciulei, care s-a tot chinuit cîtiva ani de zile să mă aducă la Bucuresti si să-mi ofere un statut normal, timp în care veneau amenzi peste amenzi că nu m-am prezentat la post. După trei ani abia Teatrul Bulandra a reusit să mă ia.
I.A.: Dar cum se face că în perioada pomenită jucati în Scrisoarea pierdută?
M.D.: Păi da, jucam ca figurant.
I.A.: Plătit ca figurant. Pentru că dumneavoastră ati făcut un rol mare acolo. Alături de Dem Rădulescu. Îmi pare rău că această primă variantă, a Scrisorii pierdute din 1972, în regia lui Liviu Ciulei, s-a pierdut.
M.D.: Nu s-a pierdut. N-a fost filmată.
I.A.: Exact. Există niste filmări de la repetitii. Bine că am apucat să o văd de aproape treizeci de ori. Cu săracul Toma Caragiu.
M.D.: Da, după moartea lui Caragiu s-a schimbat distributia.
I.A.: E adevărat că Rodica Tapalagă nu a mai vrut să mai joace?
M.D.: Asa este. Nu a mai vrut.

Norocoasa impostură

I.A.: Rămăsesem la…
M.D.: Da. Revenind, am stat patru ani într-o cămărută de serviciu, cu un pat pliant, cu o masă, cîteva cărti si cîteva discuri. Asa am trăit. Veneam obosit, tîrziu seara, de mîncat nu găseam nicăieri, nu aveam frigider, nu aveam nimic, se închidea la zece totul, mîncam pîine uscată, dacă aveam… Nu spun lucrurile astea ca să impresionez pe cineva, dar aceasta a fost realitatea. Si nu puteam adormi. Pentru că după spectacol ai o stare de surescitare. Încă vreo două-trei ore nu poti dormi. Asa e meseria noastră. Ei, si în aceste ore mă descărcam într-un fel, mă linisteam scriind pe o hîrtie cîteva vorbe de peste zi. Si s-a întîmplat un lucru. Stiti că la Bulandra erau niste concerte splendide pe care le sustinea formatia „Sfinx“, cu Dan Aldea si între piesele muzicale Florian Pittis citea niste pastile extraordinare pe care le scria Radu Cosasu la vremea aceea. Divine erau, splendide, de spirit. Si s-a întîmplat ca Florian Pittis să plece nu stiu unde. Si eu, pentru că stăteam în cămăruta de serviciu, foarte aproape de teatru – mi-au dat locul acela Clody Berthola si Lucian Pintilie, după ce m-au văzut dormind prin cabine – am fost chemat de urgentă să tin eu în locul lui Pittis aceste pauze. M-am dus si am cerut repede dosarul cu texte. Dar era încuiat, regizorul tehnic plecase… Cert este că nu erau. Panică, mai erau cinci minute, am plecat repede acasă, la cămăruta acea si am luat repede hîrtiile alea pe care le scriam eu noaptea, nervos de peste zi. Le-am adus, n-am spus nimănui si le-am citit ca fiind ale lui Radu Cosasu. Sincer mărturisesc după atîta amar de vreme. I-am mărturisit si lui. Nici nu s-a supărat pe mine, ba din contra. Am avut un succes năprasnic. Si am prins curaj. Am început să le dau o formă, pentru că pînă atunci fuseseră, pur si simplu, aruncări pe hîrtie. Am început să le cizelez, să le aranjez, să le dau titluri, în fine. Si cînd s-a închegat ceva cît de cît m-am dus la revista „Luceafărul“, care avea pagini de literatură masive… În fine, cert este că mi-a apărut o primă carte de nuvele. După ce pentru o nuvelă luasem deja premiul revistei. După care am fost chemat la editura „Meridiane“ de Mircea Sîntimbreanu, care era director acolo. Si iarăsi e bine să ne aducem aminte de niste oameni.

„Nu eu decid“

I.A.: Cum era Mircea Sîntimbreanu? În copilărie aveam o multime de cărtulii cu povestiri cu si despre copii scrise de el. Era, într-un fel scriitorul celor mici.
M.D.: Un om de aproape doi metri, la vîrsta lui… Se spun despre el diverse istorii. Permiteti-mi să spun una acum. Cine stie, poate om dispărea si nu se vor sti. Se pare că atunci cînd el era tînăr student, la facultate fuseseră niste miscări studentesti, ceva de stînga… în fine. Au apărut niste tineri studenti comunisti care au vrut să se alăture acestor miscări si scandaluri. Si se pare că un tînăr comunist a vrut si el să aibă păreri într-un mediu studentesc, ceva de genul ăsta. Si atunci, un student foarte înalt, de vreo doi metri, care era Mircea Sîntimbreanu la vremea aceea, l-a luat de mînă si a vrut să-l dea afară. Acela a fost foarte încăpătînat si atunci studentul înalt i-a dat un sut în fund de l-a aruncat pe scări. Stim că cel înalt era Mircea Sîntimbreanu, dar mai apoi am aflat că celălalt era Nicolae Ceausescu.
I.A.: Amuzant.
M.D.: Cazul este autentic si îl stiu din sursă autorizată, chiar de la cel în cauză. Ei bine, Mircea Sîntimbreanu m-a chemat la el si mi-a zis: „Ti-am citit nuvela si ti-am pregătit un contract de debut cu o carte de proză scurtă. Cîte mai ai?“ „Niciuna“ am răspuns si nu i-a venit să creadă. Mi-a dat termen sase luni să vin cu restul. Si atunci a trebuit să muncesc, ca să spun asa. N-aveam în plan lucrul ăsta; asa mi s-a întîmplat toată viata mea. Am fost împins de la spate.
I.A.: Cu exceptia faptului, spun eu, că nu v-a împins nimeni să faceti actoria. A fost o alegere.
M.D.: A fost si n-a fost. A fost ca o încercare, ca un loto, dacă vreti, ca un fel de încăpătînare copilărească fără nici o motivatie în spate. În sensul că nu aveam manifestări artistice, nu eram dintre cei care spuneau tot timpul versuri. Nu eram de tipul ăsta; făceam matematică, făceam real, liceu sportiv, nu aveam aplecare. A fost asa ca un accident. Dar asta-i soarta; pînă la urmă trebuie să te împaci cu ea. Si mă las mereu pe mîna sortii, care întotdeauna a stiut ce să facă cu mine, mai bine decît mi-am plănuit eu vreodată viata.
I.A.: O să creadă lumea că nu sînteti un luptător.
M.D.: Ba da, sînt foarte luptător. În clipa în care soarta mă trimite undeva mă duc ca un disperat. Si încerc să fac cît pot de bine ceea ce am de făcut. Dar nu eu decid. Pentru că de cîte ori am încercat să-mi decid eu însumi soarta, cineva de sus m-a trimis exact în altă parte. Unde nu mă asteptam. Ce-mi rămînea mie de făcut? Să fac cît mai bine cea ce am de făcut. Asta-i singura mea datorie. Si azi si mereu asta am încercat.

interviu realizat de Ioan AMIRONOAIE

(Monitorul de Neamt si Roman)