Eminescu: ‘tu-i neamul nevoii!

Eminescu ”Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu”

Se împlinesc 163 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu. Viaţa sa fiind cunoscută datorită celor câteva cărţi esenţiale despre el, publicăm câteva amintiri despre Eminescu, omul, mai puţin cunoscute. Ele sunt oarecum inedite deoarece au avut o circulaţie mai restrânsă. Este vorba de evocarea poetului de către un prieten al său, fost coleg, Teodor V. Ştefanelli, în cartea “Amintiri despre Eminescu”, apărută în anul 1914 şi reeditată de Editura Junimea în 1983.  Ştefanelli a fost coleg de liceu cu Eminescu la Cernăuţi, între 1860 şi 1863, şi l-a reîntâlnit în 1869, la Universitatea din Viena. Ştefanelli a trăit între 1849 şi 1920 şi a fost membru al Academiei Române.

Era, scrie Ştefanelli, un om cu puţine pretenţii: “Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puţine pretenţii ca dânsul. Când avea bani mânca bine, iar când paralele erau pe sfârşite, se mulţumea cu puţin, fără ca să putem presupune că cauza acestei fragilităţi ar fi lipsa de bani. Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar în schimb lua mai multe cafele negre şi fuma mult”.

În societate, Eminescu era rezervat în discuţii, iar atunci când vorbea avea câteva expresii pe care le întrebuinţa mai des: “Toţi cari l-au cunoscut pe Eminescu mai de aproape au rămas cu impresia că era tăcut, gânditor şi că numai rareori, silit de împrejurări, ieşea din rezerva sa şi discuta cu cunoscuţii săi. Deobşte se mărginea să asculte şi să-şi formeze propria sa idee despre obiectul discuţiunii. (…) Numai dacă era direct întrebat despre opinia sa, sau dacă i se păreau prea gogonate părerile susţinute de unii şi alţii asupra unui obiect mai serios, se amesteca şi el în vorbă şi atuncea discuta liniştit, cu căldură, şi-şi dezvolta şi motiva vederile sale (…). Dar dacă erau o samă de obiecte la care trebuia să-l tragi de limbă ca să discute, erau dimpotrivă altele la a căror discuţie nu rămânea Eminescu niciodată pasiv şi aceasta se întâmpla atuncea când era vorba de păturile sociale din România. El avea ură în contra ciocoilor, a parveniţilor…, care prin gazete, prin adunări şi prin scrieri, debutau cu fraze sforăitoare, lipsite de orice fond şi îmbătau lumea cu apă rece, iubea însă poporul cu toată căldura sufletului său, căci pentru dânsul era poporul masa inconştientă, dar sănătoasă şi necoruptă pe care se sprijină statul şi care ne-a conservat limba, datinele, cântecele şi toată individualitatea noastră etnică. (…) Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea, le întrebuinţa adese. Aşa era expresia pur şi simplu, pe care o întrebuinţa totdeauna când voia să dea cuiva vreo lămurire. (…) Este pur şi simplu aşa şi aşa… şi urma apoi cu explicaţiile şi motivările sale. Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu. Expresia ce o întrebuinţa Eminescu când saluta pe colegii săi era: Trăiască naţia!, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele: Sus cu dânsa! Această formă de salutare era uzitată la toţi studenţii din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi. (…) Când neajunsuri, dureri şi suferinţe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârşea cu expresia: ‘tu-i neamul nevoii! (…) Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu. (…) Eminescu dacă-i era cuiva prieten, ţinea la dânsul cu toată sinceritatea ce-l caracteriza şi care era una din cele mai frumoase virtuţi ale lui. Dar fiind şi foarte modest şi puţin comunicativ, îţi făcea impresia că-şi impune oareşicari rezerve faţă de unul sau altul din prieteni. Numai dacă era cu cineva foarte intim, îşi permitea câte o glumă nevinovată, precum a făcut-o odată cu mine, când mi-a vândut pantalonii, fapt de care a râs el încă multă vreme. (…) Dacă-i lipsea vreo expresie potrivită sau vreo frază frumoasă, el nu se împiedica de lipsa ei de la scris, ci lăsa un loc gol şi trecea mai departe. Când era lucrarea gata, atunci o cetea de mai multe ori şi acuma începea să corigeze, să netezească, să adauge şi să cizeleze cele ce scrisese, până ce lucrarea căpăta forma frumoasă şi expresia conciză, ce o admirăm în scrierile sale. Cine a avut în mână vreun manuscript al lui Eminescu a văzut câte corecturi cuprindea, câte fraze sunt schimbate şi câte cuvinte şterse şi înlocuite prin altele mai potrivite (…). O particularitate a lui Eminescu era că nu spunea nimănui ce scrie, şi dacă scrisese ceva nu arăta nici colegilor săi din cameră ce a scris, ci încuia manuscriptul.”

În sfârşit, cum arăta fizic Eminescu şi cum se comporta în preajma femeilor: “Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. (…) Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Când a venit la Viena avea mustaţa rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaştem îndată, căci avea astfel încă înfăţişarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuţi, dar în Viena a lăsat să-i crească mustaţa, avea însă obiceiul să şi-o tot muşte.” (…) “Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întâmplare se afla într-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeţ şi voios. Le vorbea dulce, le făcea complimente, şi lucru principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor, şi fiindcă şi întreaga sa înfăţişarea avea ceva tipic şi original, câştiga uşor simpatiile damelor.”

Ziarul Ceahlaul

Reclame