Nicolae Băciuţ – un gazetar de excepţie, înveşmântat în poezie

N. Băciuţ, În spatele oglinzii,„În spatele oglinzii” încearcă să se situeze Nicolae Băciuţ, acum, cu noua sa carte de Dialoguri literare, împrumutând, solidar,  nu de puţine ori, rolul personajului „oglindit”, partenerul său de conversaţie, pendularea psihologică fiind posibilă datorită martorului mai mult sau mai puţin impasibil care a devenit internetul, instrument pe cât de demonizat, pe atât de util în a anula depărtările de ordin… geografic măcar. Sunt „dialoguri la distanţă” – aşadar, fapt care, mai mult ca sigur, nu s-ar fi observat dacă autorul nu s-ar fi destăinuit din start, în prefaţă, demonstrând, în fond, că un bun gazetar poate face interviuri convingătoare şi fără reportofon, şi fără studio de înregistrare, în orice situaţie şi din orice colţ al pământului. Poţi „vedea”, „simţi” inclusiv mimica, grimasa interlocutorului, chiar aflat la sute de kilometri distanţă, dacă ştii cu adevărat să-l „citeşti”, inclusiv printre rânduri. Desigur, nu este o întreprindere facilă, pentru aşa ceva e nevoie de experienţă profesională, de cazustică, de inteligenţă – mai ales – şi, nu în ultimul rând, de iubire de oameni. Fiindcă iubim ceea ce cunoaştem, şi invers: ceea ce iubim descifrăm mai degrabă decât fiinţele, lucrurile neplăcute, pe care le evităm de la bun început, din instinct de conservare.

Aşadar, Nicolae Băciuţ dialoghează literar – în capitolul „Voci în oglindă”, cu actriţa Ioana Crăciunescu (Ana lui Rebreanu din filmul „Blestemul pământului, blestemul iubirii”), plecată de peste două decenii în Franţa, unde „a prins şi cioara de pe gard”, nu numai privind palmaresul de scenă, ci şi ca autoare de romane bilingve, care mărturiseşte că, deşi „s-a dezrobit de certitudini”, a devenit „sclava întrebărilor”. Hamletiană dilemă, care ne bântuie pe toţi, de fapt, încărunţindu-ne şi sufletele… odată şi odată… Şi totuşi, de o certitudine actriţa ardeleancă nu s-a dezrobit: aceea de a-şi încheia socotelile cu viaţa, când o fi să fie, „în Transilvania, în mijlocul ei”.

Aflat în pragul a şapte decenii de existenţă (oare când or fi trecut?), scriitorul Horia Bădescu nu se dezminte: „Detest critica de curte şi de gaşcă, critica de partid şi de partidă!”. Mi-a fost drag totdeauna acest excepţional autor de proză, poezie, eseu. Poate şi mai drag îmi este acum, când mărturiseşte: „Viaţa noastră e şi viaţa aşteptărilor noastre. Lumea noastră e în bună măsură lumea unor virtualităţi tânjite. Fugim după noi înşine, aceia care n-am fost niciodată, şi de noi înşine, cei ce n-am reuşit vreodată să fim. Ca şi cum am putea fugi de noi înşine. Ca şi cum n-am fi altceva decât nişte corăbii bătrâne, ducându-şi cu trudă chila îngreuiată de scoici pietrificate şi alge, putrezind de propria neodihnă”.

Dialoghează apoi Nicolae Băciuţ, cu George Ardelean, strălucit exeget al lui Nicolae Steinhardt, autor al Integralei creaţiei monahului de la Rohia, cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe, care afirmă, fără nicio reţinere, că scriitorul român se preţuieşte şi se vinde la acelaşi preţ, în ţara lui, pe care i-l oferă societatea românească, adică… pe „doi bani”; cu basarabeanul Iulian Filip, poet, prozator, dramaturg, folclorist, grafician! Un alt interlocutor este poetul Răzvan Ducan, care consideră că „Greu eşti «văzut» în provincie”. Un foarte interesant dialog, recuperat probabil din revistele vremii, este cel cu scenograful târgumureşean Romulus Feneş, convins că: „Găina şi vulturul sunt zburătoare. Puse pe aceeaşi stâncă, la aceeaşi înălţime, fiecare va zbura după putere”.

Al doilea capitol al cărţii este intitulat, nu întâmplător „La apel”, aici fiind redate o serie de interviuri cu Nicolae Băciuţ. De data aceasta, autorul se aşază el însuşi în faţa oglinzii, cu faţa la public. Nu este o poziţie tocmai comodă, dar autorul nu are complexe (nici nu ar exista motive, de altfel!). El afirmă tranşant: „Lumea literară nu doar că nu e un spaţiu paradisiac, ba chiar că e un veritabil infern”, dar această realitate nu îl împiedică să se destăinuie: „Eu respir poezie. Acesta este modul meu de a fi. Trăiesc, locuiesc poetic lumea aceasta, cum ar spune Hölderlin. Din când în când, mai şi scriu poezie. Aş vrea să fiu perceput mai întâi ca poet şi pe urmă celelalte. Publicistica e un exerciţiu cotidian, care salvează nevoia de implicare, pe care poezia nu o poate satisface.” Şi mai spune Nicolae Băcuţ, în interviul acordat Mariei Vaida„Cea mai mare pedeapsă pentru mine e să nu fiu lăsat să lucrez. Să fiu condamnat să stau fără rost”.

Într-un fermecător dialog cu tânărul scriitor Darie Ducan, când acesta îl roagă să numească cel mai iubit loc din Târgu-Mureş, Nicolae Băciuţ răspunde: „Nicăieri nu mă simt mai în largul meu ca acasă. Toate drumurile duc acasă. Aici se concentrează toată lumea mea, tot trecutul meu, tot viitorul meu. Pentrucă am pus suflet în totul. I-am fost meşter Manole. Aici am pus jertfa mea la temelie…”

„Dreptul la timp” este titlul dialogului cu jurnalista şi poeta – acum timişoreancă – Veronica Bălaj, interesant, alert, critic, pe bună dreptate fără menajamente, faţă de cinismul şi stupiditatea unor foruri locale care pun beţe în roate proiectelor culturale româneşti, cartea incluzând, în final, răspunsurile lui Nicolae Băciuţ – consemnate de Daniel Corbu – la chestionarul anchetei iniţiate de revista „Feed back” sub genericul „Criza literaturii, literatura crizei”, şi la cel al „Caietelor silvane” demarând ancheta „Sub semnul Centenarului N. Steinhardt”, consemnate de Viorel Mureşan.

Cartea de Dialoguri literare „În spatele oglinzii” este o carte… totală, de autor, experienţa de editor a lui Nicolae Băciuţ constituind un atu în plus. Este frumoasă şi din punct de vedere grafic, dar, înainte de toate, oricând se poate constitui într-un excelent, eficient manual de jurnalism şi, de ce nu? – de deontologie profesională. Am mai spus şi repet: dincolo de harul scriitoricesc pe care i l-a dat Dumnezeu, Nicolae Băciuţ este un puternic gazetar al timpului nostru. Născut, iar nu făcut. Cartea despre care tocmai am scris o dovedeşte cu prisosinţă.

 

 

Mariana Cristescu