Irina Lazăr – poezie

irina lazar„O autoare, ce apelează caracteristic la formula „dialogul monologat”, prin aceasta personalitatea ”eu-lui” ei fiind prezentă şi în partea interogativă, ca şi în cea de răspuns. O poezie, astfel, predominant lirică şi mult autoro-centristă, sau, mai altfel spus, e un comentariu „matematizat” despre viaţă, ce-şi are doar „o singură soluţie”.

Aşa „solistică” precum s-ascunde între versuri, poetica-i socio-umană străbătută de nervuri quasi-etice şi ţesută „de sus până jos”, de „of”-ul său de-o viaţă. Chiar dacă stă „pe margine” şi vede, nu-i scapă nici un fir din labirintul zilei.

Poeta constată de „una singură”, existenţa-i proprie şi acea de lângă ea. Reacţia sa de neîmpăcare la care ajunge, o extinde apoi la esenţa unui „a fi” interogativ. Protestează la lumina zilei, împotriva acesteia, apelând la o monovalenţă repetabilă şi evitând violenţa „baricadelor” plurale.

Un monolog şi expansiv şi retractiv, prin care autoarea îşi proiectează vieţuirea-i pe un „larg ecran” ceea ce îi oferă, morganatic, posibilitatea de a-şi amplifica penumbrele din gând ca pe un evantai, deschis din ce în ce mai larg.

Se fac mereu multiple corelaţii inedite şi purtătoare de farmecul surprizei. Dacă la primul volum, părea că autoarea comentează, tot cu neîmpăcare, „strada”, aşezată fiind la o fereastră larg deschisă înspre lume, acum, cu o aceeaşi, priveşte iarăşi viaţa străzii, de după o perdea prea trasă şi cu multe falduri-colonadă peste tot, în juru-i apărând o prea multivalentă umbră de-nserare.

aUn nou „popas” ce nu-i numai Paşi printre Voi ci şi un altul, poate, cu alt sens: Voi, printre paşi „                                                        

                                                                              Gheorghe A.M.Ciobanu

 

 

 LECŢIE

 

Sunt unii cărora, din start

Le-ai supraestimat inteligenţa.

Încredere prea multă tu le-ai dat,

Dar ei, la testul vieţii

Nu şi-au luat licenţa.

 

Te-aştepţi cu bucurie să-nţeleagă

Ce alţii, mediocri, chiar habar nu au.

Dar ei, lucrând în viaţă fără normă-ntreagă,

Cu stânga-n dreptu mai mereu îşi dau.

 

Ce-nseamnă vezi, o notă mult prea mare

Ce-ai dat-o cu prea multă uşurinţă…

Te-aştepţi la un „Apus de Soare”,

Iar ei se-mbracă-n neştiinţă.

 

VOI

 

Sunteţi alergici

La prea mult adevăr,

Deci nu va merge operaţia

Cu-anestezie generală.

Prea des vă luaţi iubirea în răspăr,

Şi vă lăsaţi vitrina sufletului

Goală.

 

Nu puneţi întrebări,

Deşi ar trebui,

Ci faceţi doar aluzii arhicunoscute.

Pe vorbe doar, nu vă puteţi sui,

Decât pe cele ale sufletelor

Mute.

 

Şi datorii prea mari vă faceţi

La cămătari de vise,

Sperând să treceţi graniţa

Cu bine.

În propriile ţinte, gloanţele vă trageţi,

Epuizaţi de buzunarele prea pline.

 

Mai bine nu mai luaţi

Atâtea somnifere,

Ce vă eutanasiază elocinţa.

De-atâta duritate, nu mai aveţi putere

Nici să vă faceţi conştiinţă.

 

 

 

TEST

 

Am dat un test,

La care am picat.

Dar totuşi, sper c-am învăţat

Ceva.

Opinia mea n-a fost deloc

Perfectă.

Şi-am îndrăznit să cred

Că omul poate fi evoluat,

Pe-o linie ce părea

Directă.

 

Am presupus, bineînţeles greşit,

Că oferind ceva măreţ

Celor din jur,

N-o să mai am nici sufletul turtit,

Şi nici obrazul oferit de voi

La fel de dur.

 

Noi toţi avem un obicei

Cam prost.

Să-i judecăm pe ceilalţi

După tiparul nostru mic.

Iar dacă nu-i vedem celui din cauză

Un rost,

Îl şi vedem ca inamic.

 

 

Dacă cumva, de frică ni se pare

Că celălalt nu are-acelaşi ţel cu noi,

Ne căutăm iute prin buzunare,

Şi-i vindem sufletul

Pe două „foi”.

 

O lecţie,

Oricând e binemeritată,

Şi pentru mine, chiar şi pentru voi.

La urma urmei, orişice „răsplată”

Ne face după caz, mai împliniţi,

Sau mai bogaţi, dar goi.

 

REŢETĂ DE SLĂBIT

 

Mă-ntreabă lumea

Reţeta mea secretă de slăbit,

Căci prea arăt din ce în ce mai bine.

Şi li se pare neobişnuit.

 

 

Eu, dintre toate, pe asta

O consider cea mai bună:

Îmi iau din fericire porţia în rate,

Iar zi de zi…

O porţie de mătrăgună.

 

Nu e aşa că e originlă

Reţeta mea secretă?

Formula nu e chiar deloc banală,

 Dar trebuie să ai la tine, zilnic,

O pipetă….

 

PSIHOLOGICĂ

 

Trăieşti în două emisfere

Diferite.

Şi faci un efort considerabil,

Ca noi să nu ştim în care din ele

Anume.

Nici nu ştii ce efect

De empatie ai

Cu subconştientul tău,

Ce-ţi constrânge universul interior

La tăcere.

Lucrezi împotriva sinelui tău,

Şi îţi îngropi conştientul

Între zece pătrate,

Printre care jonglezi,

Simţindu-se ca acasă.

Faci eforturi să-nnoţi până la mal,

Dar nu ne laşi să vedem

Că trăieşti.

 

 

 Incluzându-se în comunitatea din care face parte, autoarea volumului Paşi printre voi reuşeşte să realizeze o adevărată radiografie a societăţii contemporane, dezvăluindu-i carenţele care afectează fiinţa umană. spirit neliniştit, aşa cum mărturiseşte în poezia Somn cu nesomn, Irina Lazăr poartă cu sine gânduri, „cuvinte răsturnate” „reguli uitate”, pe care ni le comunică într-o formă adecvată, în mod direct,  pe un ton ce cuprinde revoltă, durere, inacceptare şi uneori compasiune. dincolo de verva satirică sau ironia fină ceea ce de multe ori dă o rezonanţă  pamfletică versurilor, autoarea, căreia îi place să  întoarcă „cuvintele pe dos” („şi invers, să le-atârne de aer înţelesul”) dă sfaturi pentru evadarea din universul mic şi nociv în care ne zbatem, prin exerciţii de imaginaţie. vibraţii lirice răzbat dincolo  de sentinţele necruţătoare, de maniera celor din poezia Arhitectură: „Astăzi avem de restaurat caractere / Mici şi căzute-n suflete mizere”,  atunci când poeta se retrage la umbra copacului, ca să-şi vindece „rănile vechi şi noi deopotrivă”.

Strecurând încredere în ce va fi şi cutezantă în a înfrunta „Destinul cu tot ce-ţi pregăteşte” (Explicaţia) socoteşte că „O lecţie meritată şi pentru mine, chiar şi pentru voi” (Test) este necesară.

În concepţia poetei această luptă implică o profundă meditaţie asupra destinului: „În poţi să te lupţi cu soarta, / Dacă tu asta vrei / Poţi să te sui în nori / Dacă asta-ţi place / Dar nu sta cu spatele spre zori / Ştiu sigur că bine nu-ţi face/ (Sfat

De altfel, poeta, deseori se află în ipostaza de detectiv, colindând, descoperind, însumând faptele reprobabile existente în diferite secvenţe ale vieţii sociale şi dezvăluindu-le cu un ton ce are rezonanţe de umor negru: „De multe ori suntem prieteni de faţadă / Ne aruncăm din colţul gurii / Zâmbete pe stradă..„ (Aparenţe) sau „suntem alergici!” la prea mult adevăr: „Deci nu vă merge operaţia / cu-anestezie generală / Prea des vă luaţi iubirea în răspăr / şi vă lăsaţi vitrina sufletului goală…/ (Voi) etc.

De remarcat este faptul că această modalitate de a „restructura caractere” de a ne atenţiona asupra abaterilor de la o viaţă decentă, morală , îşi găseşte o formă adecvată şi prin folosirea unui limbaj diversificat. Termeni din astrologie, medicină, aviaţie, sport, matematică etc.  sunt numeroşi şi utilizaţi cu discernământ, fără a ştirbi valoarea artistică a versului.

Despre cuvinte poeta îşi exprimă concepţia sa în poezii: Înclinaţie, Nemulţumire şi altele, ca o sinteză în Sensuri: Orice cuvânt  / are efecte secundare” sau „Orice cuvânt / stă pe un balansoar! / Cu sensul prins ca într-un dans / De multe ori fii în echilibru / cam precar…”

După ce Irina Lazăr îşi revarsă revolta şi protestul faţă de tot ceea este în jurul său, se retrage la umbra copacului la care merge „ca la doctor / să-mi vindec rănile vechi / şi voi deopotrivă, şi să-i mulţumesc pentru asta” (Copacul) dar îi rămâne încă, câteva întrebări pe care le-a încuiat în casă „Pentru că sunt prea obraznice  / Prea incomode …” (Sentinţă).

                                                                          Cecilia Bănică-Pal

 

bUn monolog pe-o insulă pustie, pe care, pe furiş ne strecurăm şi noi, unul câte unul, fără ca robinsonica autoare să fi observat aceasta, autoare care, asemeni „Bărbierului Regelui Midas” s-a retras spre a spune cele prea văzute de el, nu la capătul unei grădini ci pe acest imaginar colţ de lume, numai de ea ştiut, spre a-şi spune „oful ei”.

Mulţi din cei ce pleacă de acolo, au sentimentul, nu că au ascultat-o, ci că s-au ascultat pe ei, aflaţi acolo nu pe fugă, ci dintotdeauna.

Irina e acum, nu autor, ci Irina care, asemenea Marianei Alcoforado din ale ei „Scrisori portugheze”, priveşte prin golurile unei zidiri închise, la iureşul unei planete toată strânsă pe lângă poartă, o lume neatentă la „castelana”, ci foarte preocupată în a fi „altfel” decât ei.

Apelând la o sinceritate deosebită şi la un stil mult personal şi ca limbaj şi ca tematică, autoarea îşi exprimă, lucid totuşi, angoasa omului contemporan, aflat cot lângă cot, cu acest ocean de semeni, dar totuşi, tot mai sigur de la o zi la alta, fără a se surprinde un cât de mic „altfel e-acum”, chiar şi în iubire.

O „meditaţie…în pustiu”, sau pe un stadion imens şi arhiplin dar ea având, ca microfon, un condei.                                                                                  

E tragedia omului de azi, ce este conştient că a ajuns, nu ştie cum, ca cei din jur să se înţeleagă între ei cu ajutorul unei limbi ce nu se aude.

Poetica autoarei e firească, e de „auroră” păstrând încă pe ea sclipirea picurilor de rouă cerându-şi dreptul la un necesar: „mă laşi, să-mi spun?” E un vulcan imens ca izbucnire, dar care e lipsit de-u cât de mic seism.

Cu uşa bine închisă, dar cu ferestrele în larg, condeiul ei atent priveşte şi ascultă totul, meditând. Numai că trecătorii, foarte numeroşi, merg reci pe celălalt trotuar.

O poezie a lui „azi” şi al lui „aici”, nu cu amar în ea de sorginte existenţială – „despre necunoscut, numai ce-i bine” – ci socială pe deplin. Nemulţumire, neîmpăcare, neadecvare.

Dar, fără a exclama, ca şi cineastul Lelouche: „Opriţi planeta, vreau să cobor”, autoarea noastră aflată firesc cu visele ei pe un Mont-Blanc, îşi spune sieşi cu amar: „Oare de ce?”…

                                                                                    Gheorghe A.M.Ciobanu

PEDEAPSĂ

Mi-am pus visele
La colţ,
Să stea în genunchi, pe coji de nucă.
Le-am pedepsit,
Pentru că se prea plimbau
Libere
Prin mintea mea.

Am pregătit pentru fiecare
Le-am legat la ochi,
Şi le-am pus la zid
Pentru că prea se voiau băgate în seamă
Zburând împrejuru-mi
Îmbrăcate în roz.

Dar până la urmă
Le-am tras doar un perdaf
Zdravăn,
Şi le-am dat o mustrare scrisă;
Le-am acordat încă o dată
Circumstanţe atenuante, pentru că…
Sunt totuşi… ale mele.

 

 

LECŢIE DE PSIHOLOGIE

Nu judeca o faptă, scoţând-o din context;
E o greşeală gravă de interpretare.
Ea poate fi doar rima scoasă dintr-un text,
Sau poate-un scop în sine, cu miza mult mai mare.

 

În jurul faptei pot dansa o sută de argumente,
De-i plus sau minus, mai târziu vei şti.
Poţi învăţa ceva, din astfel de momente,
Şi mai uşor să judeci îţi va fi.

 

Nu-mi lua de rău învăţătura,
Căci scopul vieţii e să evoluăm;
A ne opri la timp şi-a ne ucide ura,
Mai sus c-o treaptă, astfel să urcăm.

 

 

 

LECŢIE

să fii sensibil, unii zic
Că e o calitate,
Dar din păcate-i omenească.
Îţi naşte lacrimi din nimic
Şi chiar de multe ori,
Aş vrea să îmi lipsească.

În lumea asta, cu susu-n jos întoarsă
Să fii pragmatic e mai bine.
Şi să iei totul ca pe-o farsă,
Durându-te în cot de mine.

Nu-ţi faci iluzii şi complexe
Că ai putea răni pe cineva;
Îţi pui lentilele convexe,
Iar sufletul ţi-l laşi în drum, pe undeva.

 

 

 

SFAT PRIETENESC

 

N-aş vrea să pleci
Cu întrebări prea multe-n cârcă.
Şi nici cu mâinile prea reci
Ce-ţi dau acum de furcă.

Iar dacă pleci nedumerit
De lumea mult prea plină pentru tine,
Ar fi cu siguranţă nimerit,
Să-ţi joci rolul de om, mai bine.

 

 

 

 

 

Reclame