Tradiţii – Pomul de Crăciun

Cei mai mulţi dintre români care, încă de la începutul lui decembrie, cercetează pieţele în vederea cumpărării unui brad arătos şi, totodată, colindă magazinele pentru a cumpăra cadouri celor dragi, cred, probabil, că obiceiul împodobirii bradului de Crăciun vine dintr-un trecut insondabil. Dacă s-ar face un studiu asupra contestării, de către români, a unorobiceiuri, acuzate de nespecificitate românească, pomul de Crăciun (bradul luminat şi împodobit) ar constitui un capitol semnificativ, pentru că i s-a tăgăduit, timp de vreo şase decenii, între 1882 şi 1940, dreptulde a exista printre obiceiurile de Crăciun ale noastre. Obiceiul a iscat, la noi, încă din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, o aprigă discuţie pe tema nespecificităţii lui. Contestarea lui a fost începută, în chip paradoxal, de Petre Ispirescu, care, cum se ştie, a fost culegător deproducţiuni populare şi doar într-o mică măsură aplicat spre teoretizări pe astfel de probleme. Şi totuşi, P. Ispirescu a atacat cu înverşunare acest obicei, atât în cadrul unei serate a Junimii bucureştene, în casa lui Titu Maiorescu (acesta ar fi spus: „Pe mine m-ai convins şi în casa mea nu voi lăsa să se mai facă”), care i-a tipărit textul în Convorbiri literare (1882, nr. 9), cât şi într-o conferinţă ţinută la Societatea „Concordia română”, unde a denunţat originea „barbară” a obiceiului. Textul lui Ispirescu a apărut în broşură în 1886 şi a fost reprodus în Calendariu din Sibiu (1902, p. 127-141).

P. Ispirescu mărturiseşte că a văzut pentru prima dată un brad deCrăciun în copilăria sa (se ştie că s-a născut în ianuarie 1830, la Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche): „Nu mai văzusem decât pe la morţi – scrie el – un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era”. Era obişnuit să vadă brad doar la moartea unui tânăr nelumit sau a unei fete nelogodite, iar la nuntă, adaugă, bradul era neîmpodobit. Credea că bradul la români era exclusiv simbolul „înmulţirei neamului”. Când a văzut pentru prima dată un bradde Crăciun în casa unui neamţ (celui „din neamurile apusene, fie el catolic, protestant sau orice o fi el acolo, îi zice neamţ”) l-a apucat „o jalede să ferească Dumnezeu”. Cu trecerea anilor, a constatat că obiceiul se răspândeşte „precum se întinde şi năvălirea în gloată a streinilor de alt neam în oraşele noastre”. Că obiceiul era practicat de cei înstăriţi, era cumva de înţeles pentru P. Ispirescu, dar pericolul cel mare îl vedea în faptul că obiceiul cobora între cei mulţi. Petre Ispirescu nu face economiede comparaţii infamante pentru a exorciza obiceiul venetic: „eu îl văz ca o piază rea, ca o cobe, ca unul ce înfăţişează semnul jalei şi se vâră tocmai în sărbătorile educative de veselie ale românului.”Vinovaţi pentru importarea pomului de Crăciun erau, în opinia lui P. Ispirescu, „cei procopsiţi care au călătorit în Apus”, tinerii care au studiat în străinătate şi au adus cu ei obiceiuri străine, apoi doicile nemţoaice şi franţuzoaice. Face un apel ferm la salvgardarea obiceiurilor neaoşe, la împotrivirea faţăde moda apuseană, la apărarea „osiei românismului”. Pentru ca pericolul să nu mai vină de la clasele avute, sensibile la modă, ideea salvatoare ar fi – scria P. Ispirescu – ca acestea să adopte tradiţiile populare, spre exemplu, „să se joace în saloane Căluşarii, Bătuta şi Brâul”, adică dansurile naţionale. Ca exemplu de tărie în păstrarea obiceiurilor străvechi îi dă pe evrei: „Dar rele, dar bune, el şevreulţ le ţine cu toată încăpăţânarea”. Credea că pomul de Crăciun va diminua importanţaobiceiurilor neaoşe. Steaua, colindele cu Moş Ajunul, cu icoana Naşterii Domnului, cu Vasilică, cu sorcova, cu Vicleimul şi de aceea propunea să se adopte o atitudine severă faţă de străinisme: „să ne împotrivim, făţiş şi pieptiş, năvălirii modei şi să ne mândrim de viţa din care ne tragem”.

Semnificativ este că apelul lui Petre Ispirescu a avut ecou, o serie depublicaţii raliindu-se la punctul său de vedere: Evenimentul (Iaşi), Telegraful român, Revista literară (Literatorul), Familia, Amicul poporului. Calendar, Ţara nouă, Orientul român.

Telegraful român crede că obiceiul a fost adus în ţara noastră de către Zinca Goleasca, în vreme ce Vestitorul românesc propune ca aducătoare a bradului de Crăciun pe Maria Bibescu, în anul 1848. Telegraful român combate „extravaganţa imitativă a mulţimii” şi crede că atunci când copiii se vor mări nu-şi vor mai aminti de Stea şi Vicleim. Este chemată în sprijinul conservării datinilor o opinie a lui M. Kogălniceanu care a scris, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, că avem obligaţia de a ne îngriji de „ultimele rămăşiţe ale Irozilor, cari secoli întregi, cu păpuşele, au fost teatrul nostru popular”. Concluzia este netă: bradul de Crăciun n-are nici o legătură cu Naşterea Mântuitorului, este o datină pernicioasă, care duce la pierderea caracterului „naţional-religionar” (citeşte religios). Se dă şi un citat din T. T. Burada, care în Datinele poporului român. Copacul Crăciunului (1897), a scris: „Introducerea acestui obicei al copacului în bătrâneştile noastre datini nu face decât să răspândească un venin primejdios în neamul nostru românesc”.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, apar şi punctede vedere mai echilibrate, apar informaţii privind istoria pomului deCrăciun, descrierea unor obiceiuri germanice legate de el: I. Achimescu, Pomul de Crăciun – legendă germană (în Liga literară, 1895, 68-70), Rdt., Aus der Geschichte des Weihnachtsbaumes (Din istoria pomului deCrăciun) (în Sonntagsblatt, 1901, 404), Bod., Pomul de Crăciun, (în Revista populară, 1903, 157). Petru Şpan, pedagog cu studii deperfecţionare în filozofie şi pedagogie la Viena şi Jena, în Pomul deCrăciun (în Transilvania, 1896, nr. 1-2), încearcă să domolească zelul contestatarilor (nici nu se referă la P. Ispirescu) spunând că obiceiul are origine romană: „Stând astfel lucrul, noi nu avem să ne zguduim în amorul propriu naţional, în faţa pomului de Crăciun, ci mai vârstos să-l privim cu oarecare linişte şi fără nici o teamă că va altera caracterul nostru naţional. Acest obicei şi aşa e pe cale de a deveni un bun comun al tuturor popoarelor cu oarecare pretenţiuni culturale.” Cunoscător al unor scrieri în temă din literatura germană, cum este aceea a lui Tille Alexander, Die Geschichte der deutschen Weihacht, evocă legende şi mituri germanice care au condus la constituirea pomului de Crăciun. „Toată literatura poporală din veacul al XVII-lea este plină de această credinţă” despre pomi care înfloresc în noaptea de Crăciun. Aminteşte,de asemenea, opinia medicului silezian Philip Iacob Sachs despre aceeaşi problemă şi citează o pagină dintr-o predică a predicatorului vienez Ulrich Megerle de la sfârşitul secolului al XVII-lea: „Pe când s-a născut fiul lui Dumnezeu s-au întâmplat multe lucruri miraculoase. Zăpada cea mare din acel ţinut a dispărut momentan şi deodată s-au arătat pomii cu flori şi frunze; pământul s-a înfrumuseţat şi acoperit cu florile cele mai frumoase”. Este amintit trandafirul de Ierihon, care deşi în tot timpul anului este uscat, înfloreşte în noaptea Naşterii Mântuitorului. Sunt amintiţi, iarăşi, arbori miraculoşi în Anglia şi Franţa. Până la constituireadeplină a obiceiului bradului de Crăciun, se puneau pe la case, în Germania, smocuri înverzite, crengi de cireş sau de vişin. Mai târziu, ramurile de brad au fost împodobite cu flori de hârtie şi cu panglici.

Telegraful român (23 decembrie 1899/4 ianuarie 1900) crede că primul brad împodobit a fost consemnat în anul 1605 la Strassbourg şi era împodobit „cu bucăţi de hârtie colorată, cu mere, ostii şazimeţ, spumă deaur şi zahăr”. Multă vreme însă n-a fost admis pomul de Crăciun, prin 1642-1645 apărând o carte care denunţa bradul ornat cu păpuşi. Încă în 1785, baroneasa Oberkirch din Strassbourg consemna rezerva bisericii faţă de brazii „decoraţi cu lumini”. Obiceiul, se precizează, este de origine alsaciană, de unde a pătruns, la începutul secolului al XIX-lea, la restul popoarelor germane. Au fost menţionate câteva date ale atestării pomului de Crăciun: Goethe a văzut primul pom împodobit, în 1765, la Leipzig; la Berlin şi Potsdam a apărut iniţial sub formă de ramuri de pin; la Viena, primul pom luminat a fost semnalat la 1834; în Franţa, primul pom de Crăciun a fost cel din salonul parizian al Elenei de Mecklemburg, soţia prinţului Ferdinand de Orleans; în Anglia, prinţul Albert de Saxa-Coburg, căsătorindu-se, în anul 1840, cu Regina Victoria introduce obiceiul pomului de Crăciun în palatul regal. Obiceiul nu s-a impus îndată, aristocraţia taxându-l ca ţărănesc, iar cei care ornau pomi de Crăciun erau socotiţi trădători de patrie. Atmosfera aceasta de respingere a făcut ca obiceiul să se impună în Apus spre anul 1880. În fine, să menţionăm o curiozitate, şi anume aceea că în America de Nord pomul de Crăciun nu era un brad, ci un pom mecanic, confecţionat din fier.

Revenind la spaţiul românesc, menţionăm că şi revista Familia (din 15/29decembrie 1902) încearcă, asemeni lui Petru Şpan, să domolească tonul contestatar la adresa obiceiului spunând că el este de origine romanică, fiindcă germanii numai de când au adoptat, în ianuarie 354, calendarul roman au început să sărbătorească, în biserică, Naşterea Domnului. Obiceiul şi-ar avea sorgintea în datina romană de a pune, la înverzit şi la înflorit, în vase, plante şi rămurele de pomi. Obiceiul aminteşte că la Naşterea Mântuitorului „pomii înverzesc în livezi şi poartă fructe”. Obiceiul, scrie autorul articolului, Ion Mihăilescu, s-a impus greu: „Un secol a trebuit pomului de Crăciun, după ce şi-a ajuns forma sa tipică, ca să cucerească toată Germania şi numai o altă jumătate de secol ca să se răspândească în tot Apusul Europei şi să se coboare şi în jos de-alungul ţărmurilor Dunării până la noi românii.”

Ne-am referit până acum la articole din presa românească a vremii şi trebuie să privim şi în principalele cărţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului următor. S. Fl. Marian, în Sărbătorile la români nu menţionează obiceiul, probabil pentru că începe ciclul sărbătorilor cu acelea de la Anul Nou. Nici Elena Niculiţă Voronca, în Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică (1903) nu-l consemnează. Abia în 1914, în studiul etnografic Crăciunul, de Tudor Pamfile, se face o scurtă menţiune („Pomul deCrăciun e o datină venită din Apus, încetăţenită pe la oraşe, prin casele slujbaşilor şi moşierilor. Ţăranii n-o cunosc”) şi se dă un citat de câteva rânduri din articolul lui P. Ispirescu. obiceiul va continua să fie contestat până prin 1940. În 1938, în Revista Asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni, se afirma că obiceiul trebuie să fie părăsit nu numai pentru că este alogen ci şi pentru a fi conservate pădurile de brad. În acelaşi an, în Cele trei Crişuri, Gr. Tăuşan, invocând tot motivul protejării pădurilor de brad, propunea să se găsească un substitut tehnic, aşa cum s-a procedat în biserici prin introducerea luminii electrice în locul lumânărilor.

S-a întâmplat însă ceea ce au prevăzut Petru Şpan şi T.T. Burada. Acesta, cu pregătire etnografică superioară şi călător în multe spaţii etnograficede dincolo de graniţele ţării noastre, deşi s-a opus adoptării obiceiuluidespre care vorbim, a întrevăzut că nu va putea să fie oprită pătrunderea lui şi în spaţiul românesc: „dacă vom merge după cum am început, apoi el va prinde rădăcini adânci în moravurile noastre, deoarece a prins a se introduce şi prin instituţiile noastre publice, ca spitalul decopii, şcoli etc. Într-adevăr, o broşură, apărută în anul 1901, consemna serbarea pomului de Crăciun la secţiunea normală a Azilului „Elena Doamna” din Bucureşti iar publicaţia Galaţi (1904, nr. 5), apărută în oraşul cu acelaşi nume, scria despre O serbare rară, adică despre serbarea pomului la Şcoala de băieţi nr. 5. „Spaima lui P. Ispirescu şi a acelora care l-au susţinut, că pomul de Crăciun va înlocui obiceiurile tradiţionale la Naşterea Domnului, că va îndepărta tineretul de la acestea, că va clinti osia românismului, a fost cu totul gratuită. Confuzia a fost şi mai deplină atunci când se spunea că pomul de Crăciun este „semnul jalei”. Lumea l-a perceput însă ca un simbol al bucuriei sacre.

Timpul a trecut, a adus altă percepţie asupra obiceiurilor şi sărbătorilor, mentalităţile s-au schimbat, au dispărut încrâncenările, s-a admis, după 1990, că unele sărbători trec graniţele de la unii la alţii. Alături deDragobete (Cap de primăvară) se sărbătoreşte şi Ziua îndrăgostiţilor, iar în unele localităţi din Transilvania, la început de noiembrie, se celebrează Halloween-ul american, americanii vin să sărbătorească, în ambianţa Sighişoarei sărbătoarea lor, pe care o leagă de Vlad Ţepeş, pentru ei Dracula. Aceeaşi permisivitate o arată şi alţii, spre exemplu japonezii, care s-au consolat să aibă şi ei carnaval la Tokio. În fine, să ne amintim că românii au trimis, în 2001, de Crăciun, la Vatican, un falnic brad din Carpaţi, sub care, în piaţa San Pietro, au răsunat sfintele colinderomâneşti.

de Iordan Datcu

romlit.ro