Mircea Dorin Istrate – versuri

Însfinţească-mi-i ţărâna

 

Însfinţească-mi-i ţărâna pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic,către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă-vie

Ce cât ţine astă lume să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru, ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab, să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă, peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare.

                                  ***

Voi, eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume peste timpuri neuitat.

 

Nemuritoarele statui

 

Poezie închinată eroului Revoluţiei de la 1848, subprefectul

 Câmpiei Transilvaniei, Vasile Simonis din Sărmaşu.

 

Tu, bunule Simonis, mi-i iartă pe cei răi

Ce ţi-au dorit pierirea şi moartea în uitare,

Ei n-au ştiut că jertfa în faţa a lor tăi

Te va-nsfinţi de-a pururi, icoană de altare.

Tu-n veacul tău, mărite , ai fost mereu cu ţara

Şi din a ei durere putere ţi-ai luat,

Un gând avut-ai numai în ruga spusă seara,

Să mântui neamul ăsta de câte a-ndurat.

 

Să-i faci a lui dreptate în mincinoasa vreme,

Să-i uşurezi povara ce veacuri dus-a-n spate,

Să-i dai, furându-i sorţii, o clipă mai devreme

Să guste din dulceaţa vieţii aşezate.

 

Tu fost-ai pentr-o clipă speranţa împlinită

A tuturor acelor ce s-au ţinut români

Şi-au vrut să faci cea lume puţin mai fericită,

Iar anii ce-or să vină mai fi-mpliniţi şi buni.

 

Deşartă aşteptare, că răii ceia răi

Ţi-au pus pecetea sorţii în gând de răzbunare,

Să ştie toţi românii din dealuri şi din văi

Că viaţa lor rămâne doar loc de lăcrimare.

                                  ***

Trecute vremuri scurse în bronzuri şi-n statui,

Icoane însfinţite pe-altare de-nchinat,

Azi vă cinstim că fost-aţi nădejdea orişicui,

Iar jertfa vostră neamul de-a pururi l-a-nălţat.

                                      Poezie citită de autor la statuia eroului.

                                               Sărmaşu la 26.08.2011

 

Ardealu-mpărătesc

 

Dacă mi-aţi da de mâine ce-n taină tot tânjesc

Şi încă pe deasupra, să-mi fie de ajuns,

Şi bogăţii visate şi trai împărătesc

Şi viaţă dusă-n tihnă, de-acum pân’ la apus,

 

Tot nu v-aş da Ardealul, că nu îl târguim

Şi nici măcar o floare din el, nici bob din vie,

C-aicea ni-i sortitul şi-atuncea când murim

Miroase ţintirimul a raiuri şi-a tămâie,

Şi-a lacrimă sărată, şi-a clipă de vecie,

Şi-a proaspătă crăiţă, şi-a fragă, şi-a mohor,

Şi-a viorea ascunsă prin ’nalta colilie,

Şi a melin sălbatic, şi-a dulce cimbrişor.

 

Nu-i loc în astă lume cu-atâta frumuseţe

Unde să-ţi dormi vecia de-acum pân’ la sfârşit,

Unde măritul soare să-ţi de-a mereu bineţe,

Unde crăiasa lună să-ţi facă somn spăşit.

 

Ş-apoi aici n-i neamul şi satul cel mutat

Din vale-n dealul ăsta, pomelnic să se facă,

Cu ei voi sta cât lumea să facem mare sfat,

Să umplem timp şi vremuri, de parc-am fi la clacă.

 

Măcar pentru atâta eu n-am să dau Ardealul,

Că vreau să dorm în tihnă acolo, lâng’ai mei,

C-aicea nemuritul îşi are cuib în dealul

Ce m-a născut pe mine şi m-a-nstelat cu ei.

 

Şi cum să-mi dau averea aceasta moştenită,

Rămasă din vechime moşie azi şi mâine,

Cu huma ei mănoasă de doruri năpădită

Ce-a tot întors-o plugul, s-o facă dulce pâine,

 

Şi coasta unde luna îşi are cuib de taină,

Şi prunii din pomişte, şi râuri unduite,

Păşunile cu stâne şi codrii de aramă,

Câmpia foşnitoare cu lanuri aurite.

 

Ardealul nu-i o ţară, e suflet, e trăire,

E începutul lumii ce îl purtăm în noi,

E jalea şi amarul, e vis şi bucurie

E vorba legănată a carului cu boi.

 

 

Repetabila poveste

 

Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care

Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită,

Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare

Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită.

 

Mai la deal, bătrâna stână toarce vremuri înstelate

Şi în colţul cel de lume ea e stâlp de veşnicie,

Timpul care a-ngropat-o, dimpreună-i ţine parte

Să slujească neamul care, e aicea din pruncie.

 

Înşirată pe cărare, mergătoare, liniştită,

Turma urcă dinspre vale în cadenţă de talangă,

Mirosind a caş de oaie şi-a jintiţă îndulcită

Şi-a mohor şi-a iarbă verde, toate strânse-ntr-o desagă.

 

Către seară, umbre late îngustând a lumii zare

Bat în cuie de luceferi bolta ce se potcoveşte

Şi-nălţându-se spre astre, totul cade în visare,

Adormind sub Carul Mare, repetabila poveste

 

 

Întorsul în trăiri

                      D-lui profesor Dimitrie Poptămaş

 

Tu, satule, m-aşteaptă, că vin degrab-acasă,

Că e târzie vremea şi-o iarnă parcă-mi vine,

Iar sacul vieţii mele e greu şi mult m-apasă

De faptele făcute, de rele şi de bine.

 

Pe uliţa rărită vecini mai am în parte,

Puţini mai ştiu de mine din timpul trecător,

Cu ceilalţi doar aminte mă ştiu din vremi departe,

Cu cei ce-am fost de-o seamă voi fi nerăbdător.

 

Cu toţi vom sta-ntr-o seară la vorbe tăinuite,

În faţă la o cană de vin, din cela vechi,

Din vremile trecute aducerea aminte

S-o mărunţim în noapte, cât sta-vom de priveghi.

 

Aminte ne-om aduce de când eram o ceată

Pe maluri de Târnavă topind la vremi nebune,

Furând din raiuri sfinte clipite ce odată

Le-am tăinuit în suflet, acolo să se-adune,

 

De jocuri nesfârşite în râs şi-n bucurie,

Hârjoanele cu fete ce-nmugureau iubiri,

De serile de clacă, de ruginita vie,

Colindele de miere născând dumnezeiri.

 

De nopţile la poartă, când inimi învrăjite

Se sărutau nebune în fierbinţeli de jar,

De lacrimi şi ispite, de jurăminte sfinte

Din suflete pornite, cu gânduri la altar.

 

De jocuri şi-nvârtite ţinute până-n seară,

De fete ce-n ochiade topeau pe rând feciori,

Ţiganii care-n ceteri puneau cel dor în pară

Să facă şi bătrânii la ponturi uneori.

Ne-om număra la urmă să ştim câţi suntem vii

Şi câţi îşi dorm vecia pe unde mi-au plecat,

Pe cine nenorocul de-acum l-o nimeri

Pomelnic să mi-l facă, să nu fie uitat.

 

’Nainte de plecare vom face-o-nchinăciune,

Ne ierte Preaslăvitul pe toţi care ne ştim

Şi, chiar de astă lume a fost deşertăciune,

Noi am iubit-o toată, trăind-o ca destin.

 

 

 

 

Urmaţi-le exemplul

 

Voi, ’naintemergătorii ce mi-aţi fost înţelepciune,

Înşiraţi într-un pomelnic, amintiţi la fapte bune,

Voi, ce nu mai faceţi umbră păcătosului pământ,

Voi ne-aţi fost modele-n viaţă şi icoane de preasfânt.

 

Voi aţi dus pe umeri greul încercatului popor

Şi speranţele ’nălţate din nevoi, din greu şi dor,

V-aţi găsit şi alinare şi putinţa să-mi străbateţi

Veacuri multe vânturate, tot ţinându-vă de-o parte.

 

Doar la Domnu-n lăcrimare i-aţi mai spus dureri avute

Şi-n smerită închinare jinduit-aţi cele vrute,

Rar avut-aţi însă parte despre cele ce-aţi dorit,

Dar, şi-aşa, pe Preamăritul toată viaţa l-aţi iubit.

 

Trebuitu-v-au puţine să rămână pomenire,

Muncă, cinste preacurată şi în toate cea iubire,

Doar cu astea zilnicite, semn lăsat-aţi pe cărare

Pilde fie rânduite şi sămânţă următoare.

 

Să v-aduceţi, aşadară, o clipită doar aminte

De ce-au fost premergătorii ce avut-aţi înainte,

Iar de vreţi vă faceţi viaţa uşurată de păcate,

Voi exemplul lor urmaţi-l, veşnicindu-vă în fapte.

 

Păstorul mioritic

 

Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de vânt,

Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând,

De vorbă cu luceferi pe-ntinderi de câmpie,

Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie.

 

De mii de ori în veacuri urcat-a către munte,

Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute,

Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită

În fluier pus-a doina, din suflet tăinuită.

 

La tânguiri de bucium a fost la datorie

Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie,

De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână,

De soarta i-a fost crudă, rămas-a în ţărână.

 

Aşa trecut-a lumea, cu bine şi cu rău,

Din vremile bătrâne, e cap la neamul tău,

Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane,

Că-i pulbere de stele şi-apoi e-un simplu „Ioane”.

                      ***

Din vremile bătrâne e cap la neamul tău

Şi lumea a trecut-o cu bine şi cu rău,

Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele,

Să-şi păstorească turma prin pulbere de stele.

 

Nemurire

 

Se moare doar o dată, se-nvie-n nesfârşit

De-a tale fapte bune vor fi de pomenit,

Cât următorii încă ţi-aduc o mulţumire,

Mereu te vei renaşte, în fală şi-n mărire.

 

Se moare doar o dată, murit vei fi mereu

De n-ai lăsat prin fapte o urmă, ce la greu

Să poată fi călcată de ceilalţi următori,

Ce-aminte să-şi aducă de tine-adeseori.

Se moare în trăire, de n-ai lăsat nimic,

Uitat vei fi-n vecie când numele ţi-e mic,

Te-nvredniceşte-n fapta lăsată moştenită

Şi nu-n averea strâns, ce iute-i risipită.

 

Lăsaţi în urmă fapte mereu nepieritoare

Şi-al vostru nume fi-va în glorie şi-onoare,

Atâta de-o rămâne din viaţa cea trăită

Veţi veşnici de-a pururi, în clipă nemurită.

 

Vredniciţii mei călugări

 

Vredniciţii mei călugări, dintr-o vreme învechită,

Prinşi în fapte-nălţătoare în cea viaţă pusnicită,

Înspre voi înalţă gândul neamul meu cel risipit

În păcate-nşelătoare şi-n minciună hăituit.

 

Împreună la Măritul cereţi, dară, îndurare

Să primească, după fapte, cuvenita Lui iertare,

Să se lepede de rele şi-a lor viaţă înnoită

În urmaşii lor s-o pună, fie veşnic miruită.

 

Doar aşa, cu voi alături, lumea asta trecătoare

S-o schimba şi-o fi nădejde către ceea viitoare,

Dacă nu, a noastră turmă e sortită pustiirii

Şi, în vremea ce-o să vină, hărăzită e pieirii.

 

Pustnicitul

 

 Motto: „Gârbovită e spinarea de povara dusă-n spate

 Că-n desaga-ngreunată îndesată-i multă carte,

 Ce-o să-i ţină pentru vreme cât aicea în uitare

 O să-mi steie pusnicitul, de a lumii căutare”.

 

Învechite cărţi preasfinte îmi citeşte pusnicitul

Şi, spetit în sfiiciune, ’nalţă gânduri la Măritul,

Să mi-l ierte de făcut-a nedreptăţi în a lui faptă

Ori uitat-a să se-nchine la lucrarea Lui cea dreaptă.

Iar de-n post şi rugăciune petrecute cu credinţă

Pune-o Domnu-a Sa putere în umila lui fiinţă,

Har avea-va ca să-mi curme suferinţele de-o viaţă

La acei ce-n deznădejde au o boabă de speranţă.

 

Mulţumit cu tot ce are, în cea neagră sărăcie,

El bogatul fără margini fi-va-n viaţa ce-o să vie,

Iară sufletul de-i pleacă, pe de-a-ntreg s-o însfinţi

Că făcutu-şi-a menirea cât mi-a stat printre cei vii.

 

                       ***

În chilia mucezită, dintr-un muc de lumânare

O lumină licărită se împarte la-ntâmplare

Până-n colţul din spre vatră, unde şade pusnicitul,

Ce-mi citeşte cărţi preasfinte, tot cu gândul la Măritul.

 

Iancule!

 

Iancule, ţi-aducem astăzi, la gorunul tău din deal,

Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal,

Că în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti,

Nu ţi-am dus gândul la capăt din ’nălţimile-ţi cereşti.

 

Tot săraci suntem şi-acuma în bogata noastră ţară,

Tot furaţi mai suntem încă de vecini ce ne-nconjoară,

Tot uitaţi în voia sorţii şi-n a vântului putere,

Umiliţi de neromânii care-şi fac pe-aici avere.

 

Nu te-am meritat, Mărite, n-ai lăsat la următorii

Cel curaj avut în suflet, ca să poată viitorii

Să-mi adune, cum făcut-ai , românimea laolaltă

Şi cu lancea ta să-şi facă legea vrută, meritată.

 

E păcat că doar rămas-ai o icoană luminată,

Scrise rânduri într-o carte ce de-acuma e uitată,

Vise vagi la ceia care astăzi dacă-mi mai adună

Doar o mână de trudalnici, ce te simt o săptămână.

 

Suntem laşi, mărite Iancu, neuniţi de-a ta durere,

Toţi ne calcă şi ne spurcă după cum e a lor vrere,

Slabi ca mâna de femeie, cumpăraţi c-o vorbă dulce,

Iertători cu cei netrebnici şi Hristoşi pe-a ţării cruce.

 

De vei vrea, îmi ia cu tine moţii tăi neînfricaţi

Şi coboară la câmpie, unde sunteţi aşteptaţi,

Să trezeşti încă odată ţara ce-i în amorţire

Cu speranţă-naripată, în gândire şi-n simţire.

Că-i târziu şi-i mincinoasă vremea asta ce-o trăim,

Iar de nu ţi-om fi oştire şi la tine nu venim,

Stinge-n grabă pe mormântu-ţi în sfinţita lumânare,

Lasă Ţebea şi Ardealul şi te du în cea uitare!