Ioan Miclău – Eminescu și spiritualitatea românească de azi!

  EminescuSe spune si cred cu convingere, ca cea mai frumoasa etapa a istoriografiei literaturii romane a fost perioada  in care Vasile Alecsandri dupa o lunga si rodnica creatie literara, dand literaturii noastre o valoroasa opera, apunea, iar la zenitul nou al literaturii romanesti aparea ca un luceafar Mihai Eminescu. 

Zic cea mai frumoasa etapa, pentru ca acum idea ierarhizarii valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutata la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupari scriitoricesti se inchegau, noi orientari si curente emancipau  gandirea, cat mai ales legarea poeziei de realitatea vietii cotidiene. Asta insemna desigur si un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, asa cum il constata Titu Maiorescu, era totusi mai putin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, insa prin profunzimea filosofica din care Eminescu isi scoate ideile inspiratoare, ideile  social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare completa a poeziei spre a fi redata interesului general, de emancipare nationala.

      Poezia avea sa fie acum, mai mult ca oricand inasi simtirea nationala, si daca

vreti, a acelei simtiri ce suferea, ce indura, ce plange si lupta, si nu tocmai a acelei

simtiri vesele ce invaluia imaginatia lui Alecsandri, omul deagata, ministru si mosier,

cum afirma uneori G.Calinescu, Tutor Vianu, si altii.

Cel putin in critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentari, mai ales la

generatiile in devenire, dar, eu incerc sa  apuc o cale ceva aparte, desigur nu inafara

opiniilor facute de inaintasi la vremea respectiva, opinii ce stau precum acele coloane

de catedrale de sustin  zidirea prin vremuirea vremurilor.

      Si, era drept inteleptul ridicat din Cristinestii Hotinului, B.P.Hasdeu cand asemana

literatura romana cu o campie poetica, unde fiecare creator de arta e ca un ram ce

creste in individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, si pot rasari genii in

aceasta campie literara deoarece e spatiu sufficient, asi zice infinit, pentru fiecare

talent desigur.

     Mai mult, B.P.Hasdeu afirma in studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel

mai mare poet roman, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzandu-se pe el insusi,

si nu cuprinsul intregii literaturi romane, dar fara a umbri pe nimenea in jurul sau.

        Aci e cazul sa amintim, fara suparare, acea obisnuinta romaneasca de a adora, iar

in aceasta adoratie sentimentala rasfirata invaluim o valoare a personalitatii cu prea

multa supranaturalitate si neglijam valorile din jur. Stand tot la exemplul hasdeian,

cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare si frumos, dar unul singur? Nu ar

arata oare ca un stejar stingher pe o costisa de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar

asa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu:

Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu,

C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de il

inconjurau in marele peisaj scriitoricesc. Dar sa ne amintim ca atunci se implinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se faurea unitatea nationala. Deci valoarea tuturor era inestimabila!

     Acum, sa ne apropiem de generatia lui Mihai Eminescu, de insasi personalitatea sa

exceptionala, de viitorul poet ce avea sa deschida cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Nascut la 1850, Mihai Eminescu avea in jurul sau deasemenea

pleiada multor oameni de seama ai culturii romanesti. Astfel amintim pe I.L.Caragiale, B.Stefanescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuta, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

     Semnul istoric, aducerea fata in fata a celor doi mari poeti si scriitori, Alecsandri si

Eminescu, si a disputei locului operelor lor in ierarhia valorilor deci, se pare ca il da

Titu Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeti

si critici” in care spunea: “In fruntea noii miscari e drept sa punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta, poetul Doinelor si

Lacrimioarelor, culegatorul cantecelor populare paruse  asi fi terminat chemarea literara. Si nici atentia publicului nu mai era indreptata spre poezie, o agitare stearpa

preocupa toate spiritele. Deodata, dupa o lunga tacere, din mijlocul iernei grele ce o

petrecuse in izolare la Mircesti, si iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura tarii sale, poetul nostru reinviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

Maiorescu spune iar imediat in acelasi discurs: “Alecsandri ne-a inavutit poezia cu

“Ostasii nostri” si cu drame, indeosebi “Fantana Blanduziei”; Eminescu a adus lirica

romana la o culme de perfectiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeti si scriitori, la finele caruia apreciaza a fi “o intreaga miscare ce da ultimului

deceniu un aspect cu totul deosebit si imbucurator”.

      Din acest moment gruparile de opinii isi incep cursul. Al.Vlahuta si B.Stef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de accord cu verdictul

maiorescian, si ca atare, se manifestau public si deschis. Vlahuta organizeaza la

Ateneul Roman, conferinte in care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu,

fata de dulcegariile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enerveaza, astfel polemicile se tin lant, trecute mai ales prin filele publicatiilor vremii si a cenaclurilor literare.

    De remarcat este insa faptul ca atat Alecsandri cat si Eminescu, nu au dat semne de

pizmuire reciproca, dimpotriva, Alecsandri spunea in versurile sale:

          “E unul care canta mai dulce decat mine?

          Cu-atat mai bine tarii, si lui cu-atat mai bine,

          Apuce inainte s-ajunga cat mai sus,

          La rasaritu-i falnic se-nchina-al meu apus”.

         

La fel Eminescu aprecia:

         “S-acel rege al poeziei, vecinic tanar si ferice,

          Ce din frunza iti doineste, ce cu fluierul iti zice,

          Ce cu basmul povesteste – veselul Alecsandri”.

 

Recunoastem din aceste versuri, cele mai luminoase caractere ce inobilau mintea si cugetul

celor doi stalpi ai literaturii noastre romanesti. Deci nu vreau sa intervin cu subiectivismul

meu, ci in continuare sa observam opiniile  celor avizati in ale evaluarii unor opera literare,

celor luminati in a deslusi in critica lor  acele subtilitati de interes social, educational, istoric, politic, economic, etc. spre care inclina viziunea poetica la carma careia se afla creatorul

acesteea.

      Deci sa ascultam opinia celor ce aveau sa vina!

Iata-l pe Tudor Arghezi: “Intr-un fel, Eminescu  e sfantul preacurat al ghiersului romanesc.

Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Din pietatea noastra depasita,

dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri”.

     Se insiruiesc apoi sufletele mari ale literaturii, rasarind ca stelele: Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Barbu, Tudor Vianu, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, s.a.m.d.

Acesti maiestrii ai  poeziei si al scrisului romanesc au  analizat/criticat  indeajuns opera lui

Alecsandri, au analizat/criticat indeajuns demersurile ministrului Instructiunii, Titu Maiorescu,  au dezvelit si inlaturat din noianul creatiilor literare ceea ce putrezise, dar pe

Eminescu l-au aflat intotdeauna curat, drept ca un sfant si suferind ca un Hristos in credinta

sa.

     Opera lui Eminescu este tot ceea ce ne dorim: speranta, fericire, lupta, ideal, trecut-prezent-viitor, e insasi geniul  national roman.

     Spiritualitatea romaneasca de azi, se pare ca are atata nevoie in orientare de gandirea eminesciana, asemanator cu ceea ce lumea cauta in invataturile sfintilor.

Limba si fiinta neamului nostru, ca si al altor neamuri, sunt creatii universale, pasibile deci

metafizicii, iar in lupta de continuitate existentiala, Eminescu da poeziei sale virtutea unei

forme de lupte,  gazeta a realitatilor zilei, el pune in poezie propria sa viata, de aceea  el credea in poezia sa.

    Azi cand un sistem filosofic comunist dovedit utopic, se disloca din sistema filosofiilor

internationale curente, cultura romaneasca pare a sta arcuita pe doua maluri, se tulbura

parca si ordinea fireasca in gandire, asta ca efect al deceptiei suferite, cum zic, in urma unui

system social utopic. Oricum, in asemenea situatii istorice anarhia creste, iar literaturile preiau

starea de fapt, mediocritatile si nechematii in ale artei, interese ce murdaresc caracterele dau buzna cu  scrierile lor.  Pericolul certurilor aiurea se extinde punand in situatii dificile adevaratele constiinte si talente capabile a deslusi prin noianul evenimentelor.

                 Avem nevoie de o gazeta eminesciana? Avem cu siguranta!

  Am scris nu de mult un articol intitulat, “Am avut noi si moara”. Era vorba de acea moara de

macinat faina alba de grau. “A avut satul multe lucruri frumoase, am avut noi si cladiri de piatra, castele in sat, zidite de cei de dinaintea comunistilor, dar le-au daramat  pana la temelie, auzi, cica  de ura ca au fost ridicate de burghezia romana. Parca a fost folosita truda

muncii altora, banii altor tari, nu al satenilor nostrii. Apoi, tacere si durere caci si gardurile, brazii, rondurile cu flori au fost smulse, cica mirosea a burghezie”.

     Acum rastorn tablorul vremurilor, si, iata ne aflam scapati de pecinginea ideologiilor utopice comuniste straine noua romanilor. Ne apucam  oare sa distrugem totul? A zidit cineva

ceva aici in care sa nu stea truda si munca, banul si sangele romanesc? Ce fel de planificari

urmam iar?

   La Eminescu se derula insa cu limpezime imaginatia realitatii  si viitorului natiei sale!

De ce il cautam azi cu atata insufletire? Oricum, nu pentru al adora ca pe un zeu mitic, ci

pentru ca a avut, a simtit si a inteles acel sentiment al propasirii neamului sau romanesc,

al cautarii de adevar si dreptate, vesnic ascunse in vesnicele strambari de realitati istorice.

   Iata deci de ce Eminescu e mare, geniu, universal,  national. Spiritualitatea romaneasca

de azi, de pretutindeni, renaste din greul istoriei trecute si se indrepata spre lumina

unui viitor eminescian. Si daca a fost Eminescu poet, filosof, patriot, istoric, politician, gazetar, economist, liric ,  asa vor fi si cei ce azi se adun spre ai sarbatori memoria si opera”.