Mariana Cristescu: Insula Șerpilor – pământ românesc doar în legende?

„Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Homer, Iliada)

 În perioada din urmă, am scris, cu predilecţie, despre „cealaltă Românie” – despre pământul furat de neprieteni, încă înstrăinat. Mă voi referi în cele ce urmează la Insula Şerpilor, numită, de-a lungul mileniilor, Leuce, Insula Albă, Makaron, Achilleis, locul de odihnă veşnică a tracului Achile, erou al Războiului troian.

 „În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumii trace” (Silviu N. Dragomir).  Cine au fost, de fapt, tracii? „Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oştean desăvârşit, posesor al unui suflet care şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – îşi căutau în vechime ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei sorginţi geto-dace! Un exemplu ar fi însuşi zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când Ares a păcătuit cu zeiţa Afrodita şi a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Tracie. Ascendenţe trace şi-a găsit până şi comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, care nu făcea excepţie faţă de ceilalţi greci care asociau virtuţile eline de cele ale tracilor din acel nord – îndepărtat şi misterios –, considerat sorginte a tuturor obârşiilor. Ahile, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac.”

         Legendele Greciei antice spun că zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul său, Achile – eroul plecat să lupte împotriva Troiei ştiind că va fi omorât în luptă, şi ale cărui rămăţiţe au fost aduse de  zeiţă şi puse într-un sanctuar pe Insula Leuke. „Legendele par a fi adevărate, deoarece, în 1823, urmele vestitului templu închinat lui Achille au fost descoperite de căpitanul Kritziky. Edificiul are un diametru foarte mare, este de formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m. În partea de est a sanctuarului se afla templul lui Achile. Arhitectura construcţiei şi a altor vestigii din insula este specifică epocii numite ciclopeană, asemănătoare celor din Thesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră, îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferă construcţiei o culoare albă.”
      Şi Ovidiu, poetul exilat la Tomis, aminteşte în versurile sale de această insulă, iar Maximus din Tir, în „Discuţii”, arată că „Achile locuieşte într-o insulă drept în faţa Istrului, în Marea Pontică. Acolo se afla templul şi altarele lui Achile…” Ptolomeu, în „Îndreptar geografic”, menţionează: „Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt: Boristene (la gurile Niprului, n.n.): 57 grade, 15 minute – 47 grade, 40 minute şi insula lui Achile sau Leuce («Alba»)”.
Gheorghe I.Brătianu, în lucrarea „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană”, arată, referitor la prezenţa unor civilizaţii antice pe litoralul Mării Negre (ionieni, milesieni) „/…/ Unul din popasurile cele mai vechi este cel din «insula Alba», Leuke sau Achilleis, mica stâncă ce se înalţă în plină mare, în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului. /…/ Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumina de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi /…/” Tot  legenda ne spune că grecii antici mai numeau insula şi Makaron, adică „A fericiţilor”, „iar unii lingvişti au tradus «Atlantis» prin «Fericire». De aici, asocierea între cele două; în plus, nu departe de ea, arheologii sovietici au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite atlanţilor. Şi să nu uităm, în legătură cu aceste descoperiri, cultura «Hamangia», de lângă Cernavodă, constând în figurine de lut datând din perioada 5000 – 2900 î.Hr.” Micuţa insulă – stânca din Marea Neagră – a fost un centru de cult al lumii antice, unde, pe lângă sanctuarul lui Achile, s-au aflat mai multe edificii în care locuiau preoţi.  Între secolele I i.Hr. – I. d. Hr., romanii au cucerit treptat litoralul vestic şi nordic al Mării Negre şi au numit stânca Insula Albă, datorită numeroaselor construcţii, devenite cu timpul ruine de marmură albă. Teritoriul acesta stâncos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de valurile de migratori care au trecut prin litoralul pontic, în schimb, a ajuns în stăpânirea genovezilor, apoi a lui Dobrotici şi a lui Mircea cel Bătrân şi, din anul 1484, a intrat sub stăpânire otomană, odată cu Chilia şi Cetatea Albă. În această perioadă, insula a fost numită, de către greci, Fidonisi (Insula Şerpilor).

          Deşi Tratatul de pace de la Bucureşti, din 1812, prin care ruşii au anexat Basarabia, ca şi Tratatul de pace de la Adrianopol, prevedea că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire, insula a fost anexată de ruşi. Britanicii au construit un far, care dirija navigaţia pe Marea Neagră. „Stăpânirea rusească asupra Insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării şi a insulelor acesteia de către Imperiul ţarist. Aceste teritorii nu le-au revenit românilor, însă, deoarece, la Paris, miniştrii plenipotenţiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia Insula Şerpilor aparţine statului care deţine şi Delta Dunării, deci, în acel moment, Imperiului Otoman, care şi-a luat angajamentul să întreţină farul de pe insulă. După Războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca, în locul despăgubirilor de război, să primească Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. şi insulele Deltei Dunării, printre care şi Insula Şerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu judeţele Cahul şi Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie – iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Primul Război Mondial nu a afectat prea tare insula: un bombardament britanic a distrus farul, reconstruit de români în anul 1922, dar anul 1940 şi ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nicio referire la Insula Şerpilor, ea a fost ocupată de germani şi folosită ca punct de observaţie, iar pe 28 august 1944 un detaşament de marinari sovietici au ocupat-o.

Insula SerpilorDe aici începe o altă istorie.

          Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, prevedea că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunţită a graniţelor, neexistând nicio precizare privind linia de demarcaţie a frontierei.

În 1948, Insula Şerpilor a fost anexată de către U.R.S.S. în baza unui Protocol, semnat la Moscova de dr. Petru Groza şi Viaceslav Molotov. Frontiera nu a fost delimitată ţinându-se cont de talvegul Dunării, ci de braţele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat ostroavele: Tătarul mic, Dalerul Mare şi Dalerul Mic, Ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român. Insula Şerpilor a fost apoi predată cu proces verbal RSS Ucrainene, „înapoiată fiind URSS de către R.P.R”. Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de către autorităţile române. De altfel, în august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici, somându-i pe cei români să predea farul, arestându-i şi debarcându-i la Sulina. 

În plin război rece, stânca din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel că, imediat după ocupare, sovieticii au început construcţia unei baze militare de control maritim şi aerian, precum şi a unor radare ce supravegheau Balcanii. 

Abuzurile din anii 1948 – 1949 au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, încheiat de cele două guverne la Bucureşti în februarie 1961. Juridic, aceste înţelegeri bilaterale nu sunt constituţionale, deoarece orice înţelegere bilaterală prin care se cedau porţiuni din teritoriul românesc trebuia ratificată de Parlament, respectiv de Marea Adunare Naţională. Miza posesiei acestei insule era legată de importanţa sa strategică, dar şi de delimitarea platoului maritim continental al României. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discuţii în mai multe rânduri.

Istoria neclară a insulei a continuat şi după destrămarea Uniunii Sovietice. În anul 1991, Insula, împreună cu baza militară, a fost preluată de Ucraina, „succesoarea legitimă” a URSS, care  a luat toate teritoriile încorporate abuziv de URSS, fără a-şi pune problema legitimităţii sale pe aceste teritorii. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni, în anul 1997 s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre România şi Ucraina, tratat controversat la acea dată, despre care s-au scris tomuri şi mii de articole, dar care rămâne un act internaţional pe deplin valabil cu toate articolele sale. 

Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale, a fost semnat la Cernăuţi, la 17 iunie 2003, de către preşedinţii României şi Ucrainei, intrând în vigoare în anul 2004. 

Singura soluţie reală pentru statul român, după ani şi ani de negocieri, a fost Haga, Curtea Internaţională de Justiţie. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două ţări, după şapte ani de negocieri sterile. Zăcămintele de petrol şi gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza acestei dispute, transformând-o dintr-una exclusiv strategică într-una strategico-economică. De aceea, disputa s-a mutat la Haga, în faţa Curtii Internationale de Justiţie. Ceea ce puţini se pare că au înţeles este legat de faptul că nu insula în sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul continental al acesteia, insula rămâne, şi prin decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, în componenţa Ucrainei.”

 Este o realitate greu de acceptat, dar cu care, deocamdată, din cauza incompetenţei şi a nepăsării inclusiv a guvernelor postdecembriste, va trebui să ne obişnuim. Ori să luptăm, alături de  ţările afectate din Est, pentru anularea tuturor efectelor nenorocitului Pact Ribbentrop – Molotov, care, iată, ne marchează în continuare.

 

Reclame