Mariana Cristescu: Mircea Dorin Istrate – „Satule, buric de lume”

Axis Mundi. Buricul sau, în termeni medicali, ombilicul este cicatricea care rămâne după ruperea cordonului omblical al nou-născutului şi se prezintă sub forma unei cavităţi în zona mediană a abdomenului. Publicistul Radu Alexandru ne spune că expresia „Buricul pământului” a fost aplicată câtorva locuri sacre ale lumii antice, precum Delphi, însă, în anumite cazuri, chiar numele original al locului conţine o traducere literală a cuvântului „buric”, cum ar fi capitala Antichităţii peruviene, Cuzco.

    „Potrivit cosmologiei medievale, Ierusalimul apărea în calitate de centru geografic al lumii. Această credinţă este bazată pe tradiţia iudaică în care Ierusalimul  este văzut ca buric sau centru al lumii. Fiecare sinagogă din lume este orientată spre Ierusalim, astfel încât atunci când credincioşii se roagă, să stea cu faţa spre Oraşul Sfânt. Unii cercetători susţin că această tradiţie ar fi început în perioada elenistică, atunci când evreii, aflaţi sub influenţa culturii greceşti, au creat o tradiţie paralelă cu cea privitoare la Delphi. Întâlnim, însă, chiar în Sfânta Scriptură, câteva menţiuni referitoare la credinţa că, undeva în Israel, în particular, sau mai exact în Ierusalim (poate, de ce nu, în NOUL IERUSALIM???), s-ar afla adevăratul centru al lumii sau „buricul pământului”.

        În Cartea lui Ezechiel, israeliţii sunt descrişi drept cei care „trăiesc în centrul pământului” (Ezechiel 38;12). În altă parte, în aceeaşi Carte a lui Ezechiel, Ierusalimul este descris ca aflându-se în „centrul neamurilor” (Ezechiel 5:5), această idee păstrându-se în sursele mai târzii (precum Jubilee 8:19, o lucrare apocrifă). Cercetările ştiinţifice recente au localizat centrul exact al pământului, în apropiere de Ankara, capitala Turciei, la 39 grade latitudine nordică şi 34 grade longitudine estică.

         În ciuda faptului că Ierusalimul nu constituie centrul geografic al pământului, el rămâne, totuşi, centrul spiritual al lumii creştine.”

Prietenul Mircea Dorin Istrate este, la bază, profesor de Istorie şi Geografie şi, cu siguranţă, cunoaşte aceste amănunte. Absolut întâmplător, recent, am avut ocazia să mă conving (pentru că bănuiam deja) că citeşte permanent lucrările cele mai noi, pentru a fi la curent cu tot ce se mai petrece şi se mai descoperă pe suprafaţa Planetei şi în Univers.

Aşa că, parcurgându-i noul volum de versuri, unde rezolvă enigma din start, titlul fiind „Satule, buric de lume”, inevitabil, gândul meu s-a întors la Mircea Eliade.  Poate pentru că „paradigma marelui filosof al religiilor este compusă din trei nivele cosmice: pământul, cerul şi lumea subterană, iar intersecţia între cele trei nivele cosmice se petrece prin columna cerului, centrul pământului, axa lumii sau termenul consacrat – axis mundi. Aceasta axă, imaginară, este transculturală, traversează popoare, culturi, religii, societăţi umane. Traversarea ei se petrece printr-o a patra componentă sau dimensiune, care este e timpul sacru, reprezentat prin tocmai prin mitul ce stabileşte modul în care o societate specifică recunoaşte şi îşi asumă această axă. Axis mundi,  în paradigama lui Eliade, poate fi un monument care, mitic, devine sacru, un locaş de cult, o spaţiu geografic, un munte sau un copac. Cosmologiile etnice şi religioase sunt compuse din elemente mai mult sau mai puţin comune, numai interpretarile diferă, în funcţie de evoluţia societăţii în care trăieşte Homo Religiosus (Omul Religios). Avem Muntele Sinai şi Dumnezeul Muntelui –care evoluează în Yahve şi apoi în El-Elion (Dumnezeu Suprem) sau Dumnezeul-Tată (cum spunem noi, creştinii).  Evoluţia în Yahve transformă axis mundi, din munte în Templu (la început mobil cu triburile lui Israel) şi, când triburile se transformă  în societate, statală, în Templu construit în Ierusalim. Ce se întâmplă când numai există Templul? El devine mit, obligaţie sacră şi se transformă din axis mundi în teritoriu sacru.

     Rămâne de văzut dacă profeţiile lui Sundar Singh privind ridicarea Noului Ierusalim pe malul Dâmboviţei se vor îndeplini vreodată şi care va fi destinul acelei noi epoci a omenirii!

       Să vedem acum cu ce operăm analizând cartea lui Mircea! Oare care este satul-buric de lume, la care se referă? Adămuşul ivirii sale pe lume? Satul, în general, ca formaţiune de organizare socială? Sau satul Daciei preistorice, cea de dinainte de Marele Potop, când mările încă nu sfâşiaseră Pământul? Eu cred că, printre rânduri dacă ştim să citim, le găsim pe toate, la un loc!

E drept, cel care scrie, profesor şi militar, adunaţi într-o singură fiinţă, se transformă în ţăranul simplu şi curat, care întoarce la obârşii, la izvoare, lepădându-şi straiul de oraş precum Dochia cojoacele urcând către Sfinxul-Zamolxe-Dumnezeu. Mircea redevine ţăranul român, creştin de când lumea, care a găsit răspunsul marilor întrebări existenţiale, care ştie că veşnicia s-a născut la sat, şi pentru care AXIS MUNDI este  pământul din care s-a ridicat în lumină, casa părintească, satul, cu biserica, datinile şi jocul din vatra satului.

Dacă citim noua carte a lui Mircea Istrate (cu o Prefaţă de Cezarina Adamescu) în cheia prolificului poet care ne-a obişnuit cu poezie patriotică, admirabilă, putem conchide că autorul  răzbună, cu încă o carte, perioada de tăcere în care a „dospit”, pentru a irumpe în câţiva ani cât alţii într-o viaţă.

          Dacă citim în cheia profesorului care se întoarce acasă cu muntele CUNOAŞTERII în spate, îi simţim picătura de sudoare îngheţată pe şira spinării, când priveşte „Trista realitate”.

       „Te-ai străinat, nepoate, de neamul ce-l mai ai/ În satul ce te-avut-a, şi asta-i mare bai,/ Că n-ai mai dat pe acasă să-i vezi pe cei rămaşi/ Şi locurile-n care făcut-ai primii paşi.” („Te-ai străinat, nepoate”).

       În fond, trăim într-o lume cu dezrădăcinări existenţiale. Societăţi întregi migrează, unele aducându-şi cu ele chiar şi sacrul, nu numai profanul (vedem, în Occident, musulmanii care îşi păstrează cele 5 obligaţii spirituale – 5 stâlpi ai Islamului şi sacrul reprezentat de casa lui de rugăciune chiar dacă este la Londra sau Paris).

         „(…) Icoana veche nu mai stă la grindă/ Că nărăvită-i lumea în păcate,/ Abia de se aude o colindă,/ Iar vechile-obiceiuri mi-s uitate//(…)// Aş merge-n satul meu, dar n-am cu cine/ O vorbă să mai schimb, să-mi dea o veste,/ Că prea demult aici mi-a fost de bine,/ Iar azi aceea vreme-i o poveste”. („Tristeţe”)

     Desigur, mai ales în vremea din urmă, mai toate societăţile umane, nu numai cea românească, îşi pierd identităţile sacre, undeori chiar transformându-le în branduri comerciale (ex.: firma japoneză Fuji, care a transformat sacrul munte Shinto în brand comercial); pe de altă parte,  mai există şi un alt tip de om religios, modern, care-si creează identitatea şi sacrul prin alegere deliberat construită.

În fond, de când răsărim în lume şi până apunem, darul fundamental este nu cel al existenţei, ci acela de a ne putea alege… Calea şi…, desigur, … Judecata finală. Iar românul Mircea Dorin Istrate a ales: „S-aud colinde în Ardeal,/ În clinchet lung de clopoţei,/ Aprinsă-i candela în deal/ În suflet, la românii mei.” („Noapte sfântă”).

     De fapt, „pentru un Creştin nici nu se pune problema care este columna cerului sau axis mundi: este Crucea Răstignirii şi a Mântuirii. Fiecare creştin poartă această cruce, personificată de viaţa lui.  Pentru el, sacrul este cel pe care el însuşi îl raţionalizează, aducând în el această Cruce, pe care o poartă în viaţa lui cotidiană. Dogma se transformă în tradiţie şi biserica devine sacră numai dacă păstorul se ridică la nivelul sacrului. De nu, ea este o casă cu icoane.  Cei care se simt Homo Religiosus vor continua să-şi caute columna cerului şi vor aduce sacrul în profanul lor zilnic.”

        Într-un fel, foarte special, Mircea Dorin Istrate este un asemenea Homo Religiosus. Şi un poet din ce în ce mai interesant.

 

 

 

Reclame