Romeo Morari : Fabule – „Cât timp ne vom putea costuma şi vom putea juca, suntem salvaţi”

  Conform dicţionarului, fabula este „o scurtă povestire alegorică, care aparţine genului epic, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele şi lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli, cu scopul de a le îndrepta. Ea are următoarea structură: povestirea propriu-zisă şi morala. Figura de stil folosită de obicei este personificarea.”

        Fabula este unul dintre cele mai longevive şi mai populare genuri literare – se practica încă în Messopotamia, cu 2.000 de ani înaintea erei noastre. Tablete provenind din bibliotecile şcolare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă.“), povestesc despre musca încrezută („O muscă care s-a așezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-şi ia zborul“).

În Grecia antică este reprezentată de Hesiod, va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop (VI î.Hr.), considerat „părintele fabulei”. În perioada clasicilor, Socrate însuşi ar fi pus în versuri fabule de Esop. Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric.

        Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde Horaţiu propune o adaptare remarcabilă a „Şobolanului de oraş şi şobolanul de câmp“ (Satire, II, 6), pe care unii critici o consideră superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru, care va face din fabulă un gen literar poetic.

         Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Ev Mediu, prin intermediul autorilor de colecţii ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea, dar calitatea literară va fi sacrificată în numele moralei.Tematica se va diversifica în mod considerabil datorită colecţiei Roman de Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri, lupta vulpii împotriva lupului serveşte ca pretext pentru o satiră redutabilă a societăţii feudale şi a inechităţilor sale.

       Fabula a cunoscut, de asemenea, un succes remarcabil în India, prin intermediul antologiei Pañchatantra. Redactată iniţial în sanscrită, între anii 300 î.Hr. şi 570, această antologie de fabule va cunoaşte numeroase modificări.  O versiune persană va fi tradusă în franceză la 1644, purtând titlul de Cărţile luminilor sau Purtarea regilor, care va sta la baza unor fabule de La Fontaine. Sub titlul „Kalila şi Dimna sau Poveştile lui Bidpai”, va cunoaşte o versiune şi în limba română datorată lui George Grigore (Editura Polirom, 2010).

          Succesul desosebit al fabulelor lui La Fontaine va inspira numeroşi autori ai timpului: seniori, clerici, magistraţi, dar şi simpli vânzători. Iezuitul Debillons, profesor, va scrie 560 de fabule. Un anume Boisard publică o culegere ce cuprinde 1.001 fabule. Şi astfel, fabula intră în Cartea recordurilor. Chiar şi Napoleon Bonaparte, viitorul împărat, va compune o fabulă,  primită destul de bine la vremea ei.  

    Desigur, din toată această pleiadă, singurul nume care va rezista în timp, alături de cel al lui La Fontaine, este cel al lui Jean-Pierre Claris, chevalier de Florian (1755-1794), care alcăruieşte o Culegere de nu mai puţin de 100 de fabule, cu morală politică şi/sau particulară, inspirate uneori de englezul John Gay sau de spaniolul Iriarte. Însuşi Hans Christian Andersen, marele povestitor german, a scris, la rândul său, fabule.

În secolul al XIX-lea, fabula începe să părăsească zona de interes a publicului şi implicit a autorilor, excepţie făcând Rusia, unde Ivan Andreevici Krîlov va menţine consistenţa şi gloria genului, şi unde chiar Lev Tolstoi scrie câteva fabule.

      Pe fabuliştii români îi cunoaştem cu toţii, unii fiind cuprinşi, pe vremea mea, şi în curricula şcolară: basarabeanul Alexandru Donici, Grigore Alexandrescu, George Topârceanu, I.L. Caragiale, Urmuz, Tudor Arghezi, George Sion, Victor Eftimiu, C.V. Carp, chiar Aurel Baranga – îmi aduc aminte, etc.

În  volumul 2 din „Estetica”, Hegel afirmă că fabula „este ca o enigmă care va fi întotdeauna acompaniată de soluţia sa”. Într-adevăr, morala – căci există o morală a fabulei –  se găseste mai totdeauna în final, asemănându-se mai degrabă cu un proverb sau cu o maximă populară. Genul în sine este – cum spuneam mai sus – unul accesibil, popular, deşi abordarea în plan creator este una literară, poetică, clasică.

          Cartea de Fabule (mini, midi şi maxi), însoţite de o admirabilă selecţie de caricaturi realizate de Romeo Morari, relevă, ca şi cartea de versuri dedicată celor patru copii ai săi, aceeaşi personalitate complexă, policromă, profundă, pozitivă şi luminoasă, a unui autor excepţional de talentat, risipit în frumuseţe pe numeroase paliere ale artei, un homo ludens care ştie să se joace cu „mărgelele de cristal”, cu acea bucurie atât de rară a sufletelor care nu s-au îndepărtat niciodată de candoarea copilăriei.

Cu peste trei decenii în urmă, marele scriitor Romulus Guga semnala calităţile prietenului nostru, Romeo, în revista VATRA, aflată şi ea, pe atunci, în rândul întâi al publicaţiilor literare româneşti: „Recrudescenţele lirice – exemplificate copios prin năstruşnice versuri, citate ca modele de «cum nu trebuie scrisă poezia» – se datorează, poate, şi căderii în dizgraţie a genului satiric. Considerând necesară stimularea genului, vă prezentăm o promisiune târgumureşeană: Romeo Morari”. (Vatra, nr. 24, 20 martie 1973).

         Cartea este prefaţată cu măiestrie de două personalităţi emblematice ale intelectualităţii mureşene (şi nu numai), doamna prof.univ.dr. Voica Foişoreanu-Guga, care îşi intitulează expozeul „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe” (citându-l pe prozatorul Fănuş Neagu), şi scriitorul Nicolae Băciuţ, care, sub genericul – dilematic, în fond – „Când le va veni vremea”, observă, pertinent, faptul că „Gen odihnit, fabula e resuscitată de Romeo Morari, un moralist pur-sânge. Unul care a trecut prin destule experienţe de viaţă pe care să le cuprindă «în ordinea cuvintelor», să le dea relevanţă, şi literară, şi morală. «Mini-fabule, midi-fabule şi o maxi-fabulă» e o formulă şi ea moralistă, ironică, atrăgându-ne atenţia asupra unui parametru prea uşor trecut cu vederea: MĂSURA! Romeo Morari nu e un moralist încrâncenat, chiar dacă, într-o formulă canonică, sub zâmbetul lui se ascunde dispreţul. Minifabulele sale sunt concentrări epigramistice, ca respiraţia să crească treptat în amplitudine, până la maxi-fabula sa, în fapt o… miniscenetă a moravurilor de pe scena (vieţii)”.

Cu subliniam şi altădată, citându-l pe Mircea Eliade, autor cu care sufletul meu vibrează la unison, „Cât timp ne vom putea costuma şi vom putea juca, suntem salvaţi”. Cred că, prin ceea ce creează, Romeo salvează nu numai fiinţa sa armonică, ci şi armonicele ADEVĂRULUI său frumos, la care, cu generozitatea care îl caracterizează, ne face nu numai martori, ci şi părtaşi.

Mariana Cristescu 

 

 

Reclame