Gheorghe Baciu – Oameni ai şcolii în amintirea fostului elev Petru Poni

Petru Poni (Ponici, pe adevăratul său nume) s-a născut la 4 ianuarie 1841, într-o familie de răzeşi din satul Secăreşti, judeţul Iaşi. Aşa cum rezultă dintr-o scurtă autobiografie, aflată în păstrarea Arhivelor Statului din Iaşi, „a făcut studiile secundare în Liceul din Iaşi1 ca intern bursier”. Apoi, a urmat cursurile Facultăţii de drept şi litere din Iaşi, unde a fost elevul lui Simion Bărnuţiu. În 1859 a fost trimis la Paris ca bursier al statului, unde s-a specializat în ştiinţele fizico-chimice”. Revenind în ţară, a funcţionat ca profesor de ştiinţele fizice la Liceul din Iaşi de la 1866 până la 1878”. În urma concursului pe care l-a susţinut în 1878, a fost numit profesor de chimie la Universitatea din Iaşi. A urmat o strălucită carieră academică ilustrată de faptul că în 1887 „a fost ales membru corespondent al Academiei”, apoi „ membru titular la 1889”, pentru ca în 1898 să fie ales preşedintele celui mai înalt for ştiinţific al ţării. Concomitent, a fost ales senator al Universităţii din Iaşi, în mai multe rânduri, ministru în mai multe guverne şi a deţinut şi alte demnităţi.2

În perioada în care era elevul Liceului din Iaşi, Petru Poni a fost impresionat şi influenţat, în mod decisiv, de câţiva dintre profesorii săi, precum şi de alte persoane care nu i-au fost profesori, dar care aveau legătură directă cu învăţământul. Cu ajutorul amintirilor fostului elev Petru Poni, în rândurile ce urmează, vom readuce în lumină figurile lui August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Grigore Cuza şi Isaia Teodorescu.

August Treboniu Laurian, cunoscutul cărturar de origine ardeleană, profesor de filosofie în Bucureşti, venise „în Iaşi la examenul de vară din 1851 şi fu numit inspector general al şcoalelor” de domnitorul Grigore Ghica (1849 – 1856), în locul „inspectorului de mai înainte a şcoalelor, Gh. Seulescu”, care se retrăsese la pensie. Funcţia încredinţată de domn „o îndeplini cu vrednicie şi în cunoştinţă de cauză” deoarece Laurian „avea cunoştinţe enciclopedice în ce priveşte învăţământul secundar” fiind capabil a suplini „pe orice profesor, în caz de lipsă, cu o egală competenţă…”3

Despre Laurian, ce-i fusese profesor la liceul care pe atunci „se numea Academie”, Petru Poni ne spune că acesta „cunoştea pe fiecare şcolar şi ştia care e valoarea lui, care sunt calităţile şi defectele lui. De aceea, el izbutea uşor să corijeze micile păcate ale copilăriei, fără să aibă recurs la pedepse. Dacă am ajuns şi eu să fiu un bun profesor, după cum mi-au spus-o întotdeauna toţi foştii mei şcolari, aceasta lui Laurian şi lui Bărnuţ o datoresc”.4

Cel de-al doilea model de dascăl al lui Petru Poni – Simion Bărnuţiu – era, aşa cum bine se ştie, tot de origine ardeleană. Studiase filosofia şi teologia la Blaj, apoi fusese profesor la seminarul teologic şi la liceul din acelaşi oraş. După înăbuşirea revoluţiei din 1848 – 1849, în pregătirea şi conducerea căreia avusese un rol foarte important, Bărnuţiu a părăsit Transilvania, dedicându-se unor temeinice studii juridice „la Viena, apoi la Pavia unde este proclamat doctor în 1854”. În acelaşi an, în septembrie, din iniţiativa lui Laurian, a fost chemat ca profesor la Academia din Iaşi.5

Amintindu-şi de el, Petru Poni consemna că „dintre toţi profesorii noştri, Bărnuţ era adevăratul nostru învăţător şi conducător. Prin marea lui erudiţiune, el ne dădea ştiinţa. Prin bunătatea şi viaţa lui de ascet, prin sfaturile lui pline de blândeţă, de o adâncă convingere şi o mare înţelepciune, el ne arăta care sunt datoriile noastre. Duminicile şi sărbătorile el ne primea în mica sa odăiţă şi acolo, ceasuri întregi vorbeam, nu ca şcolarii cu profesorul lor, ci ca copiii cu bunul lor părinte. Vorbeam des-pre toate cele, fără şir şi fără ordine. Oricare însă ar fi fost subiectul conversaţiunii, el ştia să tragă dintr-însul învăţăminte care rămâneau întipărite în mintea şi inimile noastre.”6

Grigore Cuza, cel de-al treilea personaj adânc întipărit în sufletul şi memoria elevului Petru Poni, nu s-a numărat printre profesorii acestuia. Figură marcantă a boierimii liberale din Moldova, Grigore Cuza s-a evidenţiat în cursul evenimentelor revoluţionare din Iaşi, fiind ales preşedintele Adunării Populare ce s-a desfăşurat în faţa hotelului Petersburg, la 27 martie 1848, moment ce a marcat începutul revoluţiei române. În timpul domnitorului Grigore Ghica, cunoscut pentru atitudinea sa binevoitoare faţă de foştii revoluţionari de la 1848, lui Grigore Cuza, unchiul viitorului domn al Principatelor Unite, i s-a încredinţat funcţia de ministru al instrucţiunii publice din Moldova. În această postură avea să-l cunoască elevul Petru Poni, impresionat de grija părintească pe care o purta elevilor interni de la Liceul din Iaşi.

„Deşi bătrân, îmbrăcat moldoveneşte, cu un antereu cam ponosit, cu şapcă cu cozoroc şi cu ciubote până la genunchi, el era mai cult decât îţi puteai închipui după înfăţişarea sa. Ştia franţuzeşte, nemţeşte, elineşte şi cunoştea capodoperele scrise în aceste limbi. În toate duminicile şi sărbătorile, el poftea la masă, din fiecare clasă, câte doi şcolari care avusese notele cele mai mari la învăţătură şi la purtare. Cinstea ce ne făcea ministrul era răsplata cea mai mare la care puteam aspira prin munca ce ne dădeam. El îngrijea de noi ca de copiii lui. Când primea de pe la moşiile mănăstireşti vânaturi, burdufe de brânză, putine cu lapte acru, el trimitea toate aceste bunătăţi la internat pentru ca să aibă, zicea el, bieţii băieţi cu ce să se facă, nu numai oameni învăţaţi, ci şi zdraveni şi voinici. Joile după amiază nu se ţineau clase. Când era vreme bună ne duceam cu toţii pe şesul Bahluiului şi acolo făceam câte o oină mostră. De multe ori, în mijlocul jocului, Cuza apărea între noi. Cu poalile antereului rădicate la brâu ca şi cum ar fi voit să eie parte la joc, el îndemna pe cei de la bătaie să lovească puternic mingea, iar pe cei de la porcare să o prindă. Haide băieţi, striga el, când e vorba de carte să învăţaţi din toată inima, şi când e vorba de joacă să vă jucaţi tot din toată inima. Foarte deseori, Cuza venea dez dimineaţă la internat. Când suna clopoţelul de sculare, el era în dormitorii, umbla printre paturi, ne îndemna să ne sculăm, să ne spălăm, să ne îmbrăcăm cât mai repede şi să ne apucăm de învăţat. Lenea, ne zicea el, este pricina tuturor răutăţilor. El venea apoi în repetitorii, vorbea cu câţiva şcolari din fiecare clasă, ne întreba ce lecţii aveam şi dacă le-am învăţat, cerceta caietele noastre şi ne mustra cu blândeţă, când găsea că nu sunt curate şi ţinute în regulă. Pe unii din noi, care fusese poftiţi la masă, îi cunoştea şi le zicea pe nume. Aceasta ne făcea mare plăcere.”7

Isaia Teodorescu, cel de-al patrulea om al şcolii care l-a impresionat pe elevul Petru Poni, nu era altul decât celebrul Popa Duhu, evocat de Ion Creangă în postura de profesor la şcoala de la Târgul Neamţ, cel care, agasat de năzdrăvăniile elevilor săi, regreta uneori că nu rămăsese să păzească porcii în satul Cogeasca Veche, din judeţul Iaşi. De la şcoala din Târgul Neamţ, plecase la Iaşi, ca profesor şi predicator la Seminarul Socola. În Iaşi îl cunoscuse şi se împrietenise cu ministrul Grigore Cuza, în casa căruia avea să-l cunoască şi elevul Petru Poni. „El venea în toate duminicile la masa ministrului împreună cu şcolarii cei buni din Academie. Amândoi bătrânii vorbeau de filozofie, de descoperirile cele mai noi făcute în ştiinţă, de operele literare cele mai însămnate. Băieţii îi ascultau cu respect şi se întrebau, în mintea lor, cum să putea ca oameni cu un aspect aşa de simplu să fie aşa de învăţaţi. Părintele Duhu nu era numai un om cult în toată puterea cuvântului; el era totodată şi foarte bun. În modesta lui locuinţă, el ţinea câte unul sau doi copii cărora, din sărăcia sa, le dădea tot ce le trebuia pentru ca să urmeze la şcoală.”8

Desigur, pentru cititorul rândurilor de faţă, personalităţile evocate în acest material nu reprezintă o necunoscută; ele s-au impus de multă vreme în paginile istoriei noastre politice şi culturale. Readucerea lor în atenţia cititorilor se justifică prin faptul că – prin competenţa, devotamentul şi eficienţa cu care au slujit şcoala, prin calităţile lor umane – ei pot constitui un model pentru slujitorii şi diriguitorii învăţământului din zilele noastre şi de oricând.

 

1 Actualul Liceu Naţional
2 Arhivele Statului Iaşi, Fond familial Poni. Petru Poni, doc.185, f.1
3 A.D. Xenopol, Academia Mihăileană, în vol. Serbarea şcolară de la Iaşi, Iaşi, Tipografia Naţională, 1885, p. 176
4 Arhivele Statului Iaşi, Fond familial Poni. Petru Poni, dos. 168, f.5
5 Notiţă biografică din vol. Serbarea şcolară de la Iaşi, Iaşi, Tipografia Naţională, 1885, p. 242
6 Arhivele Statului Iaşi, Fond familial Poni. Petru Poni, dos. 168, f. 5-6
7 Ibidem, f. 7-9
8 Ibidem, f. 9-10

 

Dacia literară, nr. 11-12, 2012 

 

Reclame